Cineva va merge pentru noi?

„Semen est sanguis christianorum”, este maxima pe care a scris-o Tertulian în faimoasa sa Apologie,

în faţa persecuţiilor care încercau tânăra Biserică născută din coasta încă sângerândă a lui Cristos.

 Cât de adevărate au fost şi mai sunt aceste cuvinte, câtă forţă şi fecunditate au avut şi o au încă, o confirmă numeroasele mărturii pe care în fiecare zi am ocazia să le aud sau să le ascult. În diferite părţi ale lumii, chiar şi astăzi, Biserica nu încetează să fie persecutată pentru singurul motiv că face binele şi proclamă Adevărul, care este Isus Cristos în persoană.

În acest moment gândul meu se îndreaptă în mod particular către fraţii mei din Provincia Fraţilor Minori Conventualui din România unde, în timpul anilor întunecaţi ai regimului ateu, mulţi dintre ei au trebuit să de-a mărturie cu o suferinţă uriaşă – uneori cu viaţa – adeziunii la Cristos şi mai ales la Biserica catolică şi la Sf. Părinte Papa.

Am avut posibilitatea să cunosc personal diferiţi fraţi care au suferit pentru cauza Evangheliei, dar aş vrea în rândurile ce urmează să-l amintesc în mod particular pe Pr. Gheorghe Patraşcu, MAESTRUL NOSTRU de noviciat, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta zece ani. Un maestru care la rândul său a fost format şi educat de cel mai bun dintre Maeştrii, de cel care şi-a dat viaţa pentru această lume, pentru întreaga omenire, Isus Cristos. Acest aspect particular se putea observa în modul său a a trăi, în felul său de a acţiona, în felul său de a ne forma, în capacitatea sa de a ne introduce în lucrurile divine, în contact cu Mântuitorul. La distanţă de ani, percep tot mai clar că, mai mult decât prin cuvinte, el – omul lui Dumnezeu – dorea să ne introducă în viaţa franciscană prin mărturia practică a iubirii sale pentru Isus Cristos şi pentru Biserică. Anii grei de puşcărie îl modelaseră şi plăsmuiseră  ca adevărat fiu al lui Sf. Francisc, cel blând, umil şi ascultător. Cine nu-şi aminteşte de chipul său liniştit, chiar dacă se afla în mijlocul atâtor dificultăţi cauzate de renaşterea şi relansarea Provinciei noastre? Cine nu-şi aminteşte modul său de a vorbi simplu şi profund care ne lăsa deseori cu gura deschisă?, glumele sale isteţe în faţa năzdrăvăniilor de tineri novici ce eram?, felul său dulce de a ne atenţiona când, din cauza omeneştilor slăbiciuni, cădeam în capcanele celui rău? Mă întreb deseori: cine l-a format să fie atât de bun şi dulce? În mod paradoxal, răul, persecuţia în mijlocul căreia a trăit mulţi ani, domiciliul obligatoriu i-au făcut inima atât de dulce şi gingaşă. Nu voi putea uita niciodată anul de noviciat pe care l-am trăit sub conducerea sa de Maestru, de Director spiritual şi de Păstor zelos până la maxim!

 La aceste lucruri mă gândesc în aceste momente, când cu frică şi fascinaţie, în singurătatea camerei mele, revăd anii petrecuţi în diferitele seminarii ale Ordinului, în conventele prin care am trecut până în prezent. Îl rog pe Domnul Isus ca în virtutea sângelui şi al lacrimilor vărsate de fraţii noştrii predecesori să ne de-a putere nouă tuturor, cu toate că avem puţini ani de viaţă consacrată în cadrul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, să nu punem nimic înaintea slavei lui Dumnezeu în viaţa pe care trebui să o trăim împreună. Suferinţa şi sângele vărsat de aceşti fraţi nu trebuie să fie zădărnicită de ambiţiile noastre uneori puerile şi nesocotite. Nu, sângele şi suferinţa lor trebuie să aducă rod. Mai mult încă, a rodit deja; noi trebuie să căutăm să o găsim şi să o oferim oamenilor timpului nostru, nouă înşine, credincioşilor la care suntem sau vom fi trimişi pentru a vesti tuturor bucuria că am fost răscumpăraţi.

Revăd aceste rânduri după mai bine de zece ani de când am scris acest articol şi mi se pare că totul este încă real, este actual. Atunci eram încă novice, de abia doi ani de profesiune simplă, admis de Părintele Maestru Patraşcu Gheorghe, mă găseam la Padova în seminarul nostru. Cuvintele sale rostite la ultima zi de reculegere la care am fost prezent, cu ocazia reînnoirii voturilor după primul an de profesiune simplă, în Parohia Buruieneşti, îmi răsună şi acum foarte clar în inimă: „Câned veţi fi profesori, sau doctori în teologie, nu uitaţi spiritul Sfântului Francisc: fiţi umili şi ascultători; nu căutaţi să prevalaţi unul peste altul, dar FIŢI UMILI.

Doamne Isuse, varsă puţin din sângele lor peste inimile noastre uneori împietrite, asupra sufletelor noastre pline de ranchiună, pentru ca să fie purificate de orice ambiţie falsă, de orice preferinţă omenească, fă ca toţi fraţii să aibă grijă de fiecare frate în parte, şi fiecare frate să aibă grijă de toată fraternitatea.

 Părinte Maestru, Patraşcu Gheorghe, priveşte din cer şi condu-ne paşii în această viaţă de fraternitate franciscană la care am fost chemaţi de Isus, ajută-ne să fim UMILI.

Pr. Damian Gheorghe Pătrașcu