Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea!

Istoria, sau mai bine zis preistoria umană, a început într-o

peșteră. Și a doua parte a istoriei umane a avut început într-un grajd, unde un cuplu fără acoperiș deasupra capului se introdusese sub pământ, între animale, pentru că porțile caselor bogate le fuseseră lor închise în față. Și Dumnezeu a fost un om al peșterilor și, la fel ca oamenii din antichitate, trasase pe pereții lumii, forme de creaturi în mod curios colorate, dar figurilor create de el le dăduse viață! Iar acum, mâinile care făcuseră soarele și stelele erau prea mici pentru a reuși să atingă capetele mari ale celor două animale. Acest contrast între creația cosmică și pruncușorul din Bethleem a fost proclamat și cântat în mii de imnuri, poeme, picturi și presepii. De atunci înainte, fiecare creștin care a cunoscut Crăciunul, chiar dacă între timp a devenit agnostic sau ateu, va avea în fața minții, chiar dacă vrea sau nu acest lucru, o asociere a două idei: ideea unui copil și ideea unei forțe necunoscute care susține stelele. Pentru noi creștinii, Atotputernicia și neputința, divinitatea și copilăria se întâlnesc. Bethleem devine locul în care extremele se ating. Cristos nu numai că se naște la același nivel al umanității, dar merge chiar și mai jos. În misterul de la Bethleem acum era Cerul care stătea sub pământ. În acest eveniment există un spirit revoluționar, ca o lume răsturnată. Dumnezeu se naște ca un surghiunit în afara legii. Este profund adevărat să se afirme că din acel moment nu ar mai fi putut exista sclavi. Puteau să existe, și existau, oameni care purtau titlul legal de sclavi, până când Biserica nu a fost destul de puternică pentru a-i elibera, dar încet încet se maturiza ideea că un om nu putea fi un mijloc pentru un scop pentru un alt om. Tot acest element popular și fratern a fost, pe bună dreptate, asociat de tradiție cu episodul păstorilor, muntenii care s-au trezit față în față cu principele Cerului. În sfârșit, păstorii găsiseră pe Păstorul lor.

Dar Crăciunul nu este numai pace și bucurie: el este și o provocare. Deasupra capului copilului se aude deja ropotul potcoavelor cailor lui Irod. Această grotă este, într-adevăr, o deschizătură în stâncă, o crăpătură asupra teritoriului dușman. Este prezentă în această divinitate subterană ideea minării lumii, a alungării de aici de jos a regelui și a distrugerii palatului, ca și cum marele rege Irod ar fi simțit acea arsură sub picioarele lui și ar fi început să tremure. Încă de la începuturile ei, Biserica se naște ca o revoluție împotriva principelui acestei lumi. Ea trimite păgânismului liniștita ei declarație de război. Nu a încercat să dărâme construcțiile din aur și din marmură, dar a îndrăznit să privească drept spre cer, ca și cum aurul și marmura ar fi fost sticlă. În fond, Nero avea dreptate: Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea! (L’uomo eterno, G.K.Chesterton)