Amuțiți în „ceasul de plumb”

Moare o persoană dragă: un prieten, o soră, un frate. Și imediat spațiul, pentru cel

care rămâne devine strâmt, se circumscrie în jurul acelui gol, a acelei absențe. Lucrurile lumii se îndepărtează din ce în ce mai mult. Zgomotul lor ajunge la noi din ce în ce slab. Pierdem timpul scrutând în zare ceea ce mai înainte ne umplea de bucurie. Suntem în întregime absorbiți de tăcerea absolută, de gheață, care se răspândește de la acel trup pentru totdeauna inert, pentru totdeauna imobil, pentru totdeauna stins: o tăcere care ne tărăște într-un vârtej de chin și de disperare. „Acesta este ceasul de plumb/Că cel care supraviețuiește își amintește/Așa cum cel care îngheață își amintește de zăpadă/La început frig – apoi paralizie –/Apoi abandonându-se” (Emily Dickinson).

Acelui „ceas de plumb”, în care chiar și gândul pare că se precipită, îi urmează o altă dimensiune a durerii și a timpului: cea în care ne adresăm persoanei pierdute – pentru a-i spune mulțumesc și pentru a-i cere iertare, pentru a aminti și pentru a mângâia - și ne dăm seama că cuvintele noastre rămân suspendate în vânt, fără răspuns, fără a afla o ureche care să le primească, și rătăcesc, nu se știe unde, în căutarea inutilă și dezolată a unei locuințe care să le primească și să le dea lor ospitalitate. Acea tăcere devine și mai grea. Acel plumb devine și mai îngreunat.

Se înțelege, atunci, pentru ce în toate latitudinile oamenii s-au chinuit să elaboreze forme de compensare a acelui gol: de la reîncarnare la înviere, de la supraviețuirea sufletelor la viața lumii ce v-a să vie, de la cultul morților la simpla amintire casnică. Și se iartă, atunci, acel exces de „realism” cu care clocotitoarea imaginație a lumii religioase a vrut să de-a formă și figură, salvându-le în dimensiunea eternului, acelor vieți care nu mai sunt. Probabil că numai astfel noi înșine ne simțim iertați. Și putem încerca să convertim durerea și doliul, regretul pentru ceea ce nu am reușit să spunem și pentru ceea ce nu am reușit să ascultăm, într-o mai mare solicitudine – mai iubitoare, mai puțin obosită, mai atentă, mai largă și mai generoasă – față de toți cei vii care încă se află alături de noi.

Autor: Gabriella Caramore

Sursa: Revista Jesus, octombrie 2016, p. 3.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian