Sfântă Fecioară Maria, femeie a tăcerii

Între multele titluri mariane, în care nu știi dacă să admiri mai mult fantezia poeților sau tandrețea pietății populare, am găsit unul care o are o extraordinară sugestie: Sfânta Fecioară Maria, catedrală a tăcerii.

Desigur, astăzi este greu să experimentăm tăcerea în catedralele metropolelor. Însă, dacă cineva intră cu dorința de a se ruga, va găsi totdeauna colțul cel mai potrivit. Așezându-se și privind, îi va fi de ajuns să-și ridice privirea deasupra pardoselii, și tăcerea îl va găsi ascuns în colțul ei, în penumbrele arcadelor și în încrucișările navatelor. Ba chiar și mai sus. Pentru că, dacă se va lăsa sedus de înălțimea boltei, se va fixa în gând și ea, ca și poetul Infinitului: „nesfârșite spații de aici acolo, și tăceri supraomenești, și liniști foarte profunde...”.

Maria, deci, este ca o catedrală gotică care păstrează tăcerea. Cu mare gelozie. Nu renunță la ea nici măcar atunci când vorbește. Așa cum tăcerea templului care, acolo în înălțimi, se joacă cu luminile colorate ale vitraliilor sau cu intarsiile statuilor și curbele absidei, nu este ruptă dar exaltată de geamătul orgii sau al misterioaselor cadențe ale cântului gregorian, care se urcă de jos.

Dar pentru ce Maria este numită catedrală a tăcerii?

În primul rând pentru că este o femeie care vorbește puțin. În evanghelie vorbește numai de patru ori. La vestea îngerului Gabriel. Atunci când intonează imnul Magnificat. Atunci când îl regăsește pe Isus în templu. Și la Cana Galileii.

Apoi, după le-a recomandat slujitorilor nunții să asculte de unicul cuvânt care contează, ea va tăcea pentru totdeauna.

Dar tăcerea ei nu este numai absență a vocii. Nu este golul gălăgiei. Și nici rezultatul unei particulare ascetici a sobrietății. Este, în schimb, haina teologică a unei prezențe. Coaja unei plinătăți. Sânul care păstrează cuvântul.

Unul din ultimele versete ale scrisorii către Romani ne oferă și cifra interpretativă a tăcerii Mariei. Vorbește de Isus Cristos ca de o „revelație a misterului ascuns de veacuri”.

Cristos, mister tăinuit. Ascuns, adică secret.

Literal: învăluit în tăcere.

Cu alte cuvinte: Cuvântul lui Dumnezeu în sânul istoriei era înfășat în tăcere. Intrând în sânul istoriei, nu putea să aibă alte fâșii. Și Maria i le-a oferit odată cu persoana ei.

A devenit astfel prelungirea pământească a acelei tăceri de veacuri a cerului. A fost constituită simbol pentru cei care vor să țină ascuns secretul de iubire. Și pentru noi toți, devastați de zgomot, a rămas cutiuța silențioasă a Cuvântului: „păstra toate acestea în inima ei”.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a tăcerii, recondu-ne la izvoarele păcii. Eliberează-ne de asaltul vorbelor. De cele ale noastre, înainte de toate. Dar și de cele ale altora. Fii ai gălăgiei, noi credem că putem masca nesiguranța care ne chinuie încredințându-ne vorbărelilor fără rost ale discursurilor noastre inutile: fă-ne să înțelegem că numai atunci când noi vom fi tăcut, Dumnezeu va putea să vorbească. Colocatari ai gălăgiei, ne-am convins că vom putea exorciza fricile noastre ridicând volumul radiourilor și a televizoarelor noastre: fă-ne să înțelegem că Dumnezeu se comunică oamenilor numai în nisipul deșertului, și că vocea lui nu are nimic de-a face cu decibelii sărbătorilor noastre.

Explică-ne sensul profund al acelui fragment din cartea Înțelepciunii care, odată, se citea la Crăciun, făcându-ne să tresărim de mirare: „În vreme ce o tăcere profundă învăluia toate lucrurile, iar noaptea se afla la jumătatea alergării ei, Cuvântul tău atotputernic din ceruri, de pe tronul tău regesc, a coborât pe pământ...”. recondu-ne, te rugăm, la mult visata stupoare a primului presepiu, și trezește în inimile noastre nostalgia acelei „nopți tăcute”.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a tăcerii, povestește-ne despre întâlnirile tale cu Dumnezeu. În care câmpii te duceai în serile de primăvară, departe de gălăgia Nazaretului, pentru a auzi vocea lui? În care ascunzișuri de stânci te ascundeai în adolescență, pentru ca întâlnirea cu El să nu fie cumva profanată de violența glasurilor umane? Pe ce terase din Galileia, inundate de lumina lunii, nutreai privegherile tale cu psalmodii nocturne, în timp ce zgomotul broscuțelor, acolo jos în livada de măslini, era unica coloană sonoră pentru gândurile tale de castitate?

Ce discursuri făceai lângă fântâna satului, cu tovarășele tale din tinerețe? Ce anume îi transmiteai lui Iosif când în amurgul serii, prinzându-te de mână, ieșea cu tine spre locurile Esdrelonului, sau te conducea la lacul Tiberiadei în zilele pline de soare? Misterul pe care-l ascundeai în sân i l-ai mărturisit în cuvinte sau cu lacrimi de fericire? În afară de ascultă, Israele, și de monotonia ploii care curgea pe acoperiș, de care alte voci răsuna atelierul de tâmplar în serile de iarnă? Dincolo de tezaurul inimii, aveai și un registru secret căruia îi încredințai cuvintele lui Isus? Ce anume v-ați spus timp de treizeci de ani, în mijlocul acelei lumi sărace?

Sfântă Fecioară Marie, femeie a tăcerii, primește-ne la școala ta. Ține-ne departe de iarmarocul zgomotelor unde riscăm să surzim. Păzește-ne de morbul dorinței informațiilor, care ne face surzi față de „vestea cea bună”. Fă-ne operatori ai acelei ecologii acustice, care să ne restituie gustul contemplației chiar și în zgomotul metropolelor. Convinge-ne că numai în tăcere se maturizează marile lucruri ale vieții: convertirea, iubirea, sacrificiul, moartea.

Un ultim lucru mai vrem să-ți cerem, Mamă preadulce. Tu, care ai experimentat, asemenea lui Cristos pe cruce, tăcerea lui Dumnezeu, nu te îndepărta de lângă noi în ceasul încercării. Atunci când soarele se eclipsează pentru noi, iar cerul nu mai răspunde strigătelor noastre, și pământul sună în gol sub pașii noștri, și frica de a fi abandonați riscă să ne facă să disperăm, rămâi lângă noi. În acel moment, poți rupe și tăcerea: pentru a ne spune cuvinte de iubire!

Și vom simți pe pielea noastră cutremurul Paștelui.

Înainte încă ca să se consume agonia noastră.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹⁸2011, pp. 69-72.