Sfânta Fecioară Maria, femeie a primei priviri

Da, a fost ea prima cea care și-a aruncat ochii asupra trupului gol al lui Dumnezeu.

Și l-a acoperit imediat cu privirea ei.

Înainte încă ca să-l fi înfășat.

Ba mai mult, l-a acoperit imediat cu păturele, ca și cum ar fi vrut să comprime lumina acelui trup pentru a nu rămâne orbită.

Iată-l acolo, cel așteptat al lumii consumat de ochii Mariei, ca un mielușel tremurând atins de limba maternă.

Patriarhii întrezăriseră sosirea lui de veacuri. Dar, deși deschiseseră ochii bine, nu au avut bucuria de a-l vedea.

Profeții, cu profeții pline de mister, îi desenaseră chipul. Dar ochii lor se închiseseră fără să-i poată fixa chipul mai îndeaproape.

Săracii încercaseră de mii de ori să-l vadă, ori de câte ori se auzea ceva din depărtare. Dar a trebuit să se mulțumească să-l caute numai în visele lor.

În nopțile de iarnă, păstorii, la crăparea zilei, vorbeau de cel care trebuia să vină. Iar ochii lor, în timp ce se antrenau să reziste la flacăra focului, străluceau de febră.

În serile de primăvară, dense de promisiuni, părinții le arătau fiilor stelele firmamentului și îi legănau cu cadențele unor vechi versuri: „oh, dacă a-i sfîșia cerurile și te-ai coborî!”. Apoi își închideau pleoapele, obosiți de atâta privit.

Copilele evreilor, parfumate de flori și de dorințe, își împărtășeau unele altora ingenue presentimente ale unor misterioase maternități. Dar în ochii lor tremurând se legăna imediat melancolia prea dulce a celui care nu va fi niciodată ascultat.

Ochi de bătrâni și de copii. Ochi de străini și de oprimați. Ochi de suferinzi și de visători.

Câți ochi îndreptați spre El! Doritori să vadă chipul Lui. Dezamăgiți pentru întârzierile neprevăzute. Obosiți de privegheri lungi. Înflăcărați din cauza unor imediate speranțe. Îngropați sub pământ pentru totdeauna, după ultimul strigăt sfâșietor: „Ostende faciem tuam!”.

Și iată-L, în sfârșit, Emanuelul, plouat de lacrimile lehuzei, care strălucesc ca niște mărgăritare.

Ochii Mariei tremură de iubire pe trupul lui Isus. În profunzimea lor se reaprinde un lung șir de priviri neascultate în trecut. În pupilele ei se concentrează așteptări seculare. Și în iris i se reaprind pe neașteptate focuri stinse sub cenuța timpului. Maria devine astfel femeia primei priviri.

Numai o creatură ca ea, pe de altă parte, putea să de-a în mod demn bun venit pe pământ Fiului lui Dumnezeu, mângâindu-l cu ochii transparenți de sfințenie.

După ea, vor avea privilegiul să-L vadă mulți alții. Îl va vedea Iosif. Îl vor vedea păstorii. Mai târziu, îl va vedea Simion, care va muri în pace pentru că ochii lui au putut să contemple mântuirea lui Dumnezeu...

Dar prima care l-a înfășat cu calda ei privire, în noaptea parfumată de mușchii pădurii și ai grajdului, pentru ca fânul să nu-l înțepe și frigul să nu-l înghețe, a fost ea.

Femeie a primei priviri: aleasă din veșnicie, adică de veacuri eterne pentru a fi, după o pădure de așteptări, intrare limpede stropită de fluvii de har.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a primei priviri, dăruiește-ne harul stuporii. Lumea ne-a furat capacitatea de a tresări. Nu mai există răpiri de ochi. Suntem obosiți să ne mai ascuțim privirea, pentru că nu mai există nici o sosire în program. Sufletul este ars ca malul unui torent fără apă. Albiile profunde ale minunățiilor s-au uscat. Victime ale plictiselii, ducem o viață aridă de extaze. Ne fug pe sub ochi numai lucruri deja văzute, ca secvențele unui film repetat de multe ori. Ne scapă ceasul în care primul bob de strugure a început să se coacă. Trăim anotimpuri fără începuturi de cules via. Mai mult, știm deja ce gust se află sub fiecare coajă de fruct.

Tu, care ai trăit surprizele lui Dumnezeu, dă-ne înapoi, te rugăm, gustul trăirilor care mântuiesc, și nu ne refuza bucuria întâlnirilor decisive care să aibă gustul acelui „prima dată”.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a primei priviri, dăruiește-ne harul duioșiei.

Pleoapele tale, în acea noapte, l-au privit pe Miel depus la picioarele tale cu o caldă bătaie de aripă. Pleoapele noastre, în schimb, se apleacă spre lucruri, grele ca pietrele. Alunecă pe piele, grosolane ca niște cârpe de spălat pe jos. Rănesc chipurile, ca lamele unui aparat de bărbierit.

Ochii tăi l-au îmbrăcat cu dragoste pe Fiul lui Dumnezeu. Ochii noștri, în schimb, dezbracă cu răutate pe fii oamenilor.

La primul contact al pupilelor tale cu izvoarele luminii s-au iluminat privirile generațiilor trecute. În schimb, atunci când ne deschidem noi, orbitele noastre, contaminăm și lucrurile cele mai sfinte și stingem privirile generațiilor viitoare.

Tu, care ai purtat totdeauna în ochii necontaminați reverbele transparenței lui Dumnezeu, ajută-ne să putem experimenta tot adevărul cuvintelor lui Isus: „Lumina trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău este limpede, tot restul trupului tău va fi în lumină”.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a primei priviri, îți mulțumim pentru că, aplecată spre acel copil, ne reprezinți pe toți.

Tu ești prima făptură care ai contemplat trupul lui Dumnezeu făcut om: dorim și noi să ne înfățișăm la fereastra ochilor tăi pentru a ne bucura cu tine de acest privilegiu.

Dar ești și prima creatură a pământului pe care Dumnezeu a văzut-o cu ochii lui de carne: și noi vrem să ne lipim de hainele tale pentru a împărți cu tine acest privilegiu.

Mulțumim, neasemuită prietenă a atâtor Crăciunuri ale noastre. Nădejdea solitudinilor noastre. Mângâierea recilor noastre presepii fără coruri de îngeri și fără mulțimi de păstori.

Iartă-ne dacă privirile noastre sunt îndreptate în altă direcție. Dacă căutăm alte chipuri. Dacă alergăm după alte priviri. Dar tu știi că în adâncul inimii noastre a rămas dorul acelei priviri. Mai mult încă, a acelor priviri: a ta și a Lui.

Și atunci, aruncă-ți privirea și asupra noastră, mamă preamilostivă. Mai ales atunci când vedem că, vrându-ne binele, nu ne-ai mai rămas decât tu.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹⁸2011, pp. 43-46.