Da, a fost ea prima cea care și-a
aruncat ochii asupra trupului gol al lui Dumnezeu.
Și l-a acoperit imediat cu privirea
ei.
Înainte încă ca să-l fi înfășat.
Ba mai mult, l-a acoperit imediat cu
păturele, ca și cum ar fi vrut să comprime lumina acelui trup pentru a nu
rămâne orbită.
Iată-l acolo, cel așteptat al lumii
consumat de ochii Mariei, ca un mielușel tremurând atins de limba maternă.
Patriarhii întrezăriseră sosirea lui
de veacuri. Dar, deși deschiseseră ochii bine, nu au avut bucuria de a-l vedea.
Profeții, cu profeții pline de
mister, îi desenaseră chipul. Dar ochii lor se închiseseră fără să-i poată fixa
chipul mai îndeaproape.
Săracii încercaseră de mii de ori
să-l vadă, ori de câte ori se auzea ceva din depărtare. Dar a trebuit să se
mulțumească să-l caute numai în visele lor.
În nopțile de iarnă, păstorii, la
crăparea zilei, vorbeau de cel care trebuia să vină. Iar ochii lor, în timp ce
se antrenau să reziste la flacăra focului, străluceau de febră.
În serile de primăvară, dense de
promisiuni, părinții le arătau fiilor stelele firmamentului și îi legănau cu
cadențele unor vechi versuri: „oh, dacă a-i sfîșia cerurile și te-ai coborî!”.
Apoi își închideau pleoapele, obosiți de atâta privit.
Copilele evreilor, parfumate de
flori și de dorințe, își împărtășeau unele altora ingenue presentimente ale
unor misterioase maternități. Dar în ochii lor tremurând se legăna imediat
melancolia prea dulce a celui care nu va fi niciodată ascultat.
Ochi de bătrâni și de copii. Ochi de
străini și de oprimați. Ochi de suferinzi și de visători.
Câți ochi îndreptați spre El!
Doritori să vadă chipul Lui. Dezamăgiți pentru întârzierile neprevăzute.
Obosiți de privegheri lungi. Înflăcărați din cauza unor imediate speranțe.
Îngropați sub pământ pentru totdeauna, după ultimul strigăt sfâșietor: „Ostende
faciem tuam!”.
Și iată-L, în sfârșit, Emanuelul,
plouat de lacrimile lehuzei, care strălucesc ca niște mărgăritare.
Ochii Mariei tremură de iubire pe
trupul lui Isus. În profunzimea lor se reaprinde un lung șir de priviri neascultate
în trecut. În pupilele ei se concentrează așteptări seculare. Și în iris i se
reaprind pe neașteptate focuri stinse sub cenuța timpului. Maria devine astfel
femeia primei priviri.
Numai o creatură ca ea, pe de altă
parte, putea să de-a în mod demn bun venit pe pământ Fiului lui Dumnezeu,
mângâindu-l cu ochii transparenți de sfințenie.
După ea, vor avea privilegiul să-L
vadă mulți alții. Îl va vedea Iosif. Îl vor vedea păstorii. Mai târziu, îl va
vedea Simion, care va muri în pace pentru că ochii lui au putut să contemple
mântuirea lui Dumnezeu...
Dar prima care l-a înfășat cu calda
ei privire, în noaptea parfumată de mușchii pădurii și ai grajdului, pentru ca
fânul să nu-l înțepe și frigul să nu-l înghețe, a fost ea.
Femeie a primei priviri: aleasă din
veșnicie, adică de veacuri eterne pentru a fi, după o pădure de așteptări,
intrare limpede stropită de fluvii de har.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a
primei priviri, dăruiește-ne harul stuporii. Lumea ne-a furat capacitatea de a
tresări. Nu mai există răpiri de ochi. Suntem obosiți să ne mai ascuțim
privirea, pentru că nu mai există nici o sosire în program. Sufletul este ars
ca malul unui torent fără apă. Albiile profunde ale minunățiilor s-au uscat.
Victime ale plictiselii, ducem o viață aridă de extaze. Ne fug pe sub ochi
numai lucruri deja văzute, ca secvențele unui film repetat de multe ori. Ne
scapă ceasul în care primul bob de strugure a început să se coacă. Trăim
anotimpuri fără începuturi de cules via. Mai mult, știm deja ce gust se află
sub fiecare coajă de fruct.
Tu, care ai trăit surprizele lui
Dumnezeu, dă-ne înapoi, te rugăm, gustul trăirilor care mântuiesc, și nu ne
refuza bucuria întâlnirilor decisive care să aibă gustul acelui „prima dată”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a
primei priviri, dăruiește-ne harul duioșiei.
Pleoapele tale, în acea noapte, l-au
privit pe Miel depus la picioarele tale cu o caldă bătaie de aripă. Pleoapele
noastre, în schimb, se apleacă spre lucruri, grele ca pietrele. Alunecă pe
piele, grosolane ca niște cârpe de spălat pe jos. Rănesc chipurile, ca lamele
unui aparat de bărbierit.
Ochii tăi l-au îmbrăcat cu dragoste
pe Fiul lui Dumnezeu. Ochii noștri, în schimb, dezbracă cu răutate pe fii
oamenilor.
La primul contact al pupilelor tale
cu izvoarele luminii s-au iluminat privirile generațiilor trecute. În schimb,
atunci când ne deschidem noi, orbitele noastre, contaminăm și lucrurile cele
mai sfinte și stingem privirile generațiilor viitoare.
Tu, care ai purtat totdeauna în
ochii necontaminați reverbele transparenței lui Dumnezeu, ajută-ne să putem
experimenta tot adevărul cuvintelor lui Isus: „Lumina trupului este ochiul;
deci, dacă ochiul tău este limpede, tot restul trupului tău va fi în lumină”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a
primei priviri, îți mulțumim pentru că, aplecată spre acel copil, ne reprezinți
pe toți.
Tu ești prima făptură care ai
contemplat trupul lui Dumnezeu făcut om: dorim și noi să ne înfățișăm la
fereastra ochilor tăi pentru a ne bucura cu tine de acest privilegiu.
Dar ești și prima creatură a
pământului pe care Dumnezeu a văzut-o cu ochii lui de carne: și noi vrem să ne
lipim de hainele tale pentru a împărți cu tine acest privilegiu.
Mulțumim, neasemuită prietenă a
atâtor Crăciunuri ale noastre. Nădejdea solitudinilor noastre. Mângâierea
recilor noastre presepii fără coruri de îngeri și fără mulțimi de păstori.
Iartă-ne dacă privirile noastre sunt
îndreptate în altă direcție. Dacă căutăm alte chipuri. Dacă alergăm după alte
priviri. Dar tu știi că în adâncul inimii noastre a rămas dorul acelei priviri.
Mai mult încă, a acelor priviri: a ta și a Lui.
Și atunci, aruncă-ți privirea și
asupra noastră, mamă preamilostivă. Mai ales atunci când vedem că, vrându-ne
binele, nu ne-ai mai rămas decât tu.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San
Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 43-46.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial