Sfânta Fecioară Maria, femeie a frontierei

De abia apare pe scena mântuirii, și deja o vedem trecând frontiera.

Dacă nu chiar cu vizele date de Ministerul de Externe, trebuie imediat să facă față încercărilor care însoțesc orice expatriere forțată. Ca oricare emigrant din Sudul Italiei. Mai mult, chiar mai rău. Pentru că nu trece frontiera ca să caute de muncă. Dar caută azil politic. Este foarte clară porunca dată lui Iosif de îngerul Gabriel: „Ridică-te, ia cu tine copilul și pe mama lui și fugi în Egipt, și rămâi acolo până îți voi spune eu, pentru că Irod caută copilul ca să-l ucidă”.

Și iat-o acolo, la graniță. De o parte, ultimul pământ roșu al Canaanului. De cealaltă parte, primul nisip al faraonilor.

Iat-o acolo, tremurând ca o cerboaică urmărită. Este adevărat că se bucură de dreptul de extrateritorialitate, din moment ce strânge între brațele ei pe Cel a cărui stăpânire „se întinde de la mare la mare și de la râu până la marginile pământului”. Dar mai știe că, ca zălog, este prea riscant să arate acel copil la poliția de frontieră.

Evanghelia nu ne lasă nici măcar un rând despre acel moment dramatic. Dar nu este greu să o vedem pe Maria, tremurând și plin de curaj acolo, la hotarul dintre două culturi atât de diferite. Acea fotografie de grup, pe care evanghelistul Matei nu a făcut-o la vamă, dar care se păstrează la fel de bine în imaginarul nostru cel mai profund, rămâne o icoană de incomparabilă sugestie pentru noi, care astăzi suntem chemați să ne confruntăm cu noi obiceiuri și noi limbaje.

Chiar și luându-și rămas bun de pe scena biblică, Maria se prezintă ca o femeie de frontieră. Într-adevăr, este prezentă în Cenacol, atunci când Duhul Sfânt, coborând asupra membrilor Bisericii care se năștea, îi constituie „martori până la marginile pământului”. Noi nu știm dacă, urmărindu-l pe Ioan, Maria a trebuit încă odată să treacă granița. După unii, se pare că și-a închis ochii în orașul Efes: adică în străinătate. Un singur lucru este adevărat: că, din ziua Rusaliilor, Maria a devenit mama unei „mulțimi imense de națiuni, rase, popoare și limbi” și a obținut o cetățenie planetară care-i permite să depășească toate frontierele lumii, pentru a le spune fiilor ei că acestea, mai degrabă sau mai târziu, sunt destinate să cadă.

Dar există un moment și mai puternic în care Maria se prezintă, cu toată măreția simbolică posibilă, ca femeie de frontieră. Este momentul crucii.

Acel lemn nu numai că a îndepărtat zidul de despărțire care-i separa pe evrei de păgâni, făcând din cei doi un singur popor, dar l-a și împăcat pe om cu Dumnezeu în trupul unic al lui Cristos. De aceea, crucea reprezintă ultima linie de demarcație dintre cer și pământ. Granița, de acum posibil de trecut, dintre timp și eternitate. Frontiera supremă, prin care istoria umană intră în cea divină și devine o unică istorie de mântuire.

Ei bine, Maria se află lângă acea frontieră. Și o udă cu lacrimi.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a frontierei, noi suntem fascinați de această așezare a ta, care te vede, în istoria mântuirii, tot timpul prezentă la granițe, toată ocupată să nu mai existe separare, ci unirea diferitelor lumi care se confruntă.

Tu stai la hotarul dintre Vechiul și Noul Testament. Tu ești orizontul care unește ultimele clipe ale nopții cu primele lumini ale zilei. Tu ești aurora care precedă Soarele dreptății. Tu ești steaua dimineții. În tine, așa cum spune Scrisoarea către Galateni, ajunge „plinirea timpurilor”, timp în care Dumnezeu decide să se nască „din femeie”: adică, cu persoana ta se conclude un proces cronologic centrat pe dreptate, și maturizează un altul, centrat pe milostivire.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a frontierei, îți mulțumim pentru că te-ai așezat la picioarele crucii lui Isus. Ridicată în afara localității, acea cruce sintetizează periferiile istoriei și reprezintă simbolul tuturor marginalităților pământului: dar este și locul frontierei, unde viitorul se introduce în prezent, inundându-l de speranță.

De această speranță avem noi nevoie. Așază-te, deci, alături de noi. Noi trăim astăzi epoca tranziției. Observăm pietrele terminale ale secularei noastre civilizații. Îngrămădiți la răscruci de drumuri, ne simțim protagoniștii unei dramatice treceri epocale, ca de la o eră geologică la alta. Îngrămădiți acolo unde se întâlnesc culturile, sunt nesiguri dacă să trecem peste gardurile care până acum au protejat identitățile noastre. „Lucrurile noi” cu care ne obligă să interacționăm mulțimile de săraci, cei oprimați, refugiații, oamenii de culoare, și toți care care bulversează vechile noastre reguli de joc, ne fac să ne fie frică. Pentru a ne apăra de marocani și de albanezi îngroșăm cordoanele de siguranță. În sfârșit, frontierele, în ciuda discursurilor noastre fără sfârșit despre panoramicile noastre multirasiale, suntem mai tentați să le închidem decât să le deschidem. De aceea avem nevoie de tine: pentru ca speranța să prevaleze și să evităm un șoc în viitor.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a frontierei, există un apelativ foarte dulce cu care vechea tradiție creștină, exprimând prezența ta la hotarele lumii, te invocă ca fiind „poarta cerului”.

Ei bine, în ceasul morții noastre, așa cum ai făcut și cu Iosif, oprește-te lângă singurătatea noastră. Păzește agoniile noastre. Nu pleca de lângă noi niciodată. Pe ultimul metru care separă exilul de patrie, întinde-ne mâna ta. Pentru că, dacă în ultimele clipe ale mântuirii noastre vei fi prezentă tu, vom trece și noi granița. Chiar și fără pașaport.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹⁸2011, pp. 51-54.