O fi fost efectul acelui „nu te
teme” rostit de îngerul Gabriel. Oricum, este sigur că din acel moment, Maria
și-a trăit viața cu o incredibilă forță sufletească, și a devenit simbolul
„mamelor curaj” al tuturor timpurilor.
Este clar: și ea a avut de-a face cu
frica. Frica de a nu fi înțeleasă. Frică din cauza răutății oamenilor. Frică de
a nu reuși. Frică pentru sănătatea lui Iosif. Frică pentru soarta lui Isus.
Frică să nu cumva să rămână singură... Câte frici!
Dacă încă nu există, ar trebui să se
construiască un sanctuar dedicat „Sfintei Fecioare a fricii”. În navele lui
ne-am refugia un pic cu toții. Pentru că toți, ca și Maria, suntem pătrunși de
acel sentiment umanisim, care este semnul cel mai clar al limitei noastre.
Frică pentru ziua de mâine. Frică
pentru că se poate termina pe neașteptate o iubire cultivată ani de zile. Frică
pentru fiul care nu găsește un loc de muncă și care a trecut deja de 30 de ani.
Frică pentru cea mai mică din casă care vine acasă totdeauna după miezul
nopții, chiar și iarna, și nu i se poate spune nimic pentru că reacționează
rău. Frică pentru sănătatea care slăbește pe zi ce trece. Frică față de
îmbătrânire. Frică de noapte. Frică de moarte...
Ei bine, în sanctuarul ridicat în
cinstea „Fecioarei fricii”, în fața ei devenită „Fecioară a încrederii”,
fiecare dintre noi ar regăsi puterea pentru a merge înainte, redescoperind versetele
unui psalm pe care Maria îl va fi murmurat cine știe de câte ori: „Chiar dacă
aș călători printr-o vale întunecată, nu mă voi teme de nimic, pentru că-mi
ești totdeauna aproape... de-a lungul trecerii zilelor mele”.
Fecioara fricii, deci. Dar nu a
resemnării. Pentru că ea nu a lăsat niciodată brațele jos în semn de cedare,
nici nu le-a ridicat în semn de predare. Numai odată s-a lăsat învinsă, atunci
când a pronunțat acel „da” și s-a predat prizonieră Domnului ei.
De atunci încoace, a reacționat cu o
incredibilă determinare, mergând împotriva curentului și depășind nemaiauzite
dificultăți, care ar fi frânt picioarele oricui. De la necazul nașterii în
clinica unui grajd la expatrierea forțată pentru a scăpa de persecuția lui
Irod. De la zilele amare ale azilului politic din Egipt, la ascultarea
profeției bătrânului Simion care profețea cruente evenimente. De la jertfele
unei vieți sărace în cei treizeci de ani de tăcere, la tristețea zilei în care s-a
închis pentru totdeauna atelierul lui Iosif, parfumat până atunci de vopseluri
și de amintiri. De la strângerile de inimă procurate de unele vești care
circulau pe seama fiului ei, la momentul Calvarului când, sfidând violența
soldaților și urletele mulțimii, și-a plantat picioarele sub cruce.
O încercare grea. Semnată, ca pentru fiul care murea, de
tăcerea lui Dumnezeu. O încercare fără scenografii și fără reduceri de preț
pentru suferință, care actualiza acea antifonă care răsună în liturgia din
Vinerea Sfântă: „O, voi toți care treceți pe cale, opriți-vă și vedeți dacă
există o durere asemănătoare cu a mea”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie
curajoasă, acum câțiva ani, într-o predică rostită la Zapopan în Mexic, Sfântul
papă Ioan Paul al II-lea a sculptat monumentul cel mai frumos pe care
magisteriul Bisericii l-a înălțat vreodată curajului tău omenesc, atunci când a
spus că tu te prezinți ca model „pentru cei care nu acceptă în mod pasiv
circumstanțele potrivnice ale vieții personale și sociale, nici nu sunt victime
ale alienării”. Deci, tu nu te-ai resemnat să accepți existența ta așa cum a
venit ea. Ai luptat. Ai înfruntat obstacolele cu ochii deschiși. Ai reacționat
în fața dificultăților personale și te-ai răsculat în fața nedreptăților
sociale ale timpului tău. Cu alte cuvinte, nu ai fost acea femeie care a stat
numai în casă și în biserică, așa cum unele iconițe ar vrea să te prezinte. Ai
coborât în stradă și ai înfruntat pericolele, cu conștiința că privilegiile
tale de mamă a lui Dumnezeu nu ți-au oferit privilegii care să te ferească de
traficul violent al vieții. De aceea, Sfântă Fecioară Marie, femeie curajoasă,
tu, care în cele trei ceasuri de agonie sub cruce ai absorbit ca un burete
necazurile tuturor mamelor de pe pământ, împrumută-ne puțin din curajul tău. În
numele lui Dumnezeu, răzbunătorul săracilor, alimentează sentimentele de
răsculare ale celor care-și văd călcată în picioare demnitatea lor. Ușurează
suferințele tuturor victimelor nedreptăților. Și mângâie plânsetul ascuns al
atâtor femeie care, în intimitatea casei, sunt în mod sistematic chinuite și
batjocorite de prepotența bărbaților.
Dar inspiră și protestul mamelor
sfâșiate în afectele lor de sistemele și ideologiile de putere. Tu, simbol al
femeilor care nu vor să accepte logica violenței, călăuzește pașii „femeilor
curaj”, pentru ca să scoată la lumină complicitățile ascunse și tăcute. Coboară
în toate „piețele de mai” ale lumii pentru a mângâia pe cei care-și plâng fii
„desaparecidos”. Iar atunci când sună clopotul războiului, adună toate fiicele
lui Eva pentru ca să se pună în pragul ușii și astfel să-i împiedice pe
bărbații lor să iasă, înarmați ca și Cain, să-și omoare frații.
Sfântă Fecioară Marie, femeie
curajoasă, tu, care pe Calvar, deși nu ai murit ai cucerit cununa martiriului,
încurajează-ne cu exemplul tău ca să nu ne lăsăm abătuți de greutățile vieții.
Ajută-ne să ducem greutatea necazurilor de fiecare zi, nu cu sufletul celor
disperați, ci cu seninătatea celui care știe că este păzit de mâna lui
Dumnezeu. Iar dacă ne gândim cumva să o terminăm odată pentru că nu mai reușim
să mergem înainte deloc, așază-te lângă noi. Așază-te pe neconsolatele noastre
borduri. Repetă-ne cuvinte de speranță.
Și atunci, încurajați de respirația
ta, te vom invoca cu rugăciunea cea mai veche care a fost scrisă în onoarea ta:
„Sub protecția ta căutăm refugiu, Sfântă Maică a lui Dumnezeu; nu disprețui
rugăciunile noastre, dar auzi-ne cu milă și ascultă-ne. Amin. Așa să fie.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San
Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 54-57.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial