Scandalul Învierii

Plecând de la o postare a unui prieten drag mie, Pr. Lucian Abalintoaiei, (misionar în Turcia), care vorbește de desaga grea din timpul Postului Mare, cu care el urcă muntele Calvarului, și în vârful căruia se întâlnește cu Cel Înviat, și căruia îi mulțumește, o spun și eu pe-a mea în rândurile ce urmează: da! desaga este grea, dar înlăuntru este îndesată și crucea și învierea. Parcă e mai greu să credem în înviere decât în cruce; învierea e mai grea decât crucea, pentru că, pare, suntem mai obișnuiți să ne ducem crucile, decât învierile de fiecare zi. Este un paradox, și totuși o realitate zilnică: căutăm fericirea în orice gând, în orice act pe care-l punem în aplicare și la sfârșit ne trezim că pentru a ajunge

acolo am depus mult efort, am dus crucea mult, uneori prea mult, pentru a obține o fărâmă de fericire. Iar scandalul cel mai mare pentru noi, cei de astăzi, provocat de Cristos, nu este atât faptul că a suferit pe cruce, ci faptul că a înviat. Parafrazându-l pe Sf. Ioan, am spune: a venit la ai săi, dar ai săi nu l-au recunoscut, nu l-au primit; a înviat pentru ai săi, dar ai săi nu au vrut să-l primească. Aproape oricine ne crede dacă îi povestim că am suferit cumplit, cè am avut probleme grave și, uneori, am căzut, dar nu știu câți ne-ar crede dacă le-am spune că am înviat. Asta-i nebunia, și parcă majoritatea are dreptate pentru că, nu-i așa, trăim în democrație, unde majoritatea decide ce este adevărat și ce este fals...De altfel, și la televizor, în presă, noi vrem și cerem suferință, cruce, scandal. La vreo înviere ne vom uita data viitoare..., adică niciodată, pentru că nu ne interesează. Ne este rușine să ne însoțim cu vreun înviat; preferăm să fim neamuri cu „oamenii ca lumea”; dacă cineva învie din vreun viciu, nu reușim să-l credem, și cerem dovezi, timp...; nu va fi capabil să reziste; o face și el de ochii lumii, sau dacă nu, are pe undeva vreun interes ascuns; îl știm noi ce-i poate capul. 

Noi fugim mai mult de înviere (ca Michiduție de tămâie), decât de cruce... Priviți la chipul lui Ioan și al lui Petru, din imaginea alăturată, alergând la mormântul lui Isus: deși l-i se spusese că va învia după trei zile (chiar de El!), ei parcă sunt disperați că Isus a înviat (deși poate fi o interpretare greșită!)... Nu se poate, pur și simplu! Noi alergăm degeaba? Noi vrem să vedem mortul! Nu ne interesează un om înviat, darmite un Dumnezeu înviat! Cine o să ne creadă! Vrem să vedem și să vestim un Dumnezeu mort, pentru că este mai palpitant să-l vezi pe Autorul vieții fără viață, Viața omorâtă de oameni; oamenii nu vor vrea să audă povestea unui Dumnezeu înviat, pentru că oamenii vor sânge, moarte, suferință, scandal, viciu. Asta-i virtutea cea mai mare a omului „civilizat” al mileniului al III-lea: să te vadă mort la picioarele lui și să soarbă liniștit dintr-o cafea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În sfârșit, Prada fără viață se află la picioarele lui! 

O zi fără război în lumea asta e considerată o zi irosită și nocivă din punct de vedere economic; o zi fără măcar o mică înțepătură este o zi pierdută. Și totuși, datorită faptului că omul este unica creatură din univers care este capabilă de cele mai oribile crime, dar și de faptele cele mai mărețe, cred că Învierea va prevala, căci ultimul cuvânt îl are Domnul, Făcătorul cerului și al pământului