Reflecție la duminica a IV-a din Postul Mare Anul C

Ios 5,9a.10-12

Ps 33(34),2-3.4-5.6-7 (R.: 9a)

2Cor 5,17-21

Lc 15,1-3.11-32

 „Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi,

alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat” (Lc, 15, 20).

În această duminică a patra a Postului Mare, Biserica ne propune spre învățătură arhicunoscuta parabolă a Tatălui milostiv (sau a Fiului risipitor, cum era cunoscută până mai ieri), o pildă povestită de Isus vameșilor, păcătoșilor, fariseilor și cărturarilor care erau scandalizați de comportamentul lui, datorită faptului că îi primea pe păcătoși și mânca cu ei. Să privim, în timpul ce urmează personajele din această parabolă, și să vedem care este mesajul ce ni se transmite. Avem doi fii și un tată care, în fața evenimentelor vieții se comportă fiecare în felul lui, și mai ales după maturitatea umană și spirituală pe care îl au în acel moment. Fiul mai tânăr (unde tinerețea indică lipsă de maturitate, cât și dorință de a deveni independent cât mai repede), merge la Tatăl său și-și cere partea de moștenire pentru a pleca de acasă. Dacă ne gândim bine, această dorință a fiului mai mic de a se rupe de dependența față de părinți nu are nimic rău în sine, numai că se întâmplă prea degrabă. Fiecare dintre noi, la un moment dat al vieții noastre, am simțit că trebuie să ieșim din căldura casei în care am crescut, și să înfruntăm viața, să ne urmăm chemarea, fie la viața profesională, fie la viața socială, căci nu este bine ca tânărul să rămână agățat de „fusta mamei” până la șaptezeci de ani. Interesant este faptul că tatăl nu se opune dorinței fiului, nu-i spune că are încă mintea necoaptă, ci îi dă tot ce acesta-i cere, și-l lasă să plece. În fond, această dorință a fiului cel mic de a pleca, deși pusă în practică prea degrabă, a reprezentat și o ocazie bună ca el să se maturizeze. Tocmai de aceea, după ce vede că fără tatăl nu poate face nimic, „își vine în fire”, spune parabola foarte frumos, adică intră în sine și-și îndreaptă din nou privirea spre casă, hotărât fiind că a greșit nu numai față de tatăl său pământesc, ci de față de cer – adică de Tatăl ceresc. O primă învățătură care izvorăște din această parabolă este că libertatea persoanei trebuie salvgardată cu orice preț, căci există situații în viață în care, pentru ca aceasta să se poată maturiza, trebuie să cadă, să greșească, să cadă, să se izbească de pereți în mod obligatoriu, astfel că hiperprotectivitatea părinților, care vor ca odraslele lor să nu se lovească deloc este o atitudine total greșită. Ar mai învăța copilul să meargă în picioare dacă nu ar fi lăsat și să cadă de zeci de ori? Ce s-ar întâmpla dacă mama sau tatăl l-ar snopi în bătaie pentru că a căzut? Același lucru este valabil pentru învățatul mersului pe bicicletă și altele asemenea.

După ce fiul cel mic își intră în fire și se îndreaptă spre casă, intră în scenă tatăl care, „pe când încă [fiul] era departe, l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat”. Mă emoționează comportamentul tatălui: nici o reținere, nici un reproș, nici urmă de ură: aleargă spre el, îl îmbrățișează și îl sărută. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ieșit cu bâta, dacă l-ar fi înjurat de mamă și de tată, de Paști și de Cruce, și l-ar fi gonit? Așa este Dumnezeu, păcătuim, îi cerem iertarea și o primim, plecăm de braț cu diavolul, iar El, fără măcar să ne întrebe pe unde am rătăcit, aleargă în întâmpinarea noastră, ne îmbrățișează și ne sărută; Dumnezeu, spunea Pr. Gheorghe Pătrașcu, preferă să „greșească” exagerând în bunătate și răbdare, decât să fie sever cu noi, fii săi.

Este interesantă și atitudinea fiului cel mare (în teorie, faptul că este mai mare, ar trebui să spună că este mai matur) care, le vederea sărbătorii organizate de Tatăl pentru revenirea fratelui său, se mânie, adică își iese din fire și nu vrea să intre, nici în sine, nici în casă. Dacă el nu vrea să intre în sine, iese tatăl și-l imploră, iar el nu vrea să intre: trăise săracul tot timpul ca un sclav în casa proprie și făcea totul să capete și el măcar un vițeluș, o bucată de carne. Iată pentru ce trăise atâta amar de vreme ca un sclav: orgoliul lui trebuia hrănit cu o bucată de carne! Orizontul lui era scurt, și se oprea la grajdul din spatele casei unde creșteau vițeii. Muncea zi și noapte ca să mănânce! Nu știa ce este libertatea. Îmi pare bine că tatăl nu a suspendat sărbătoarea, ci l-a lăsat și pe acesta liber să-și consume focul orgoliului, așteptând să-i vină timpul să se maturizeze. Puritanii, cei cu gâtul strâmb și ochii dați peste cap de atâta „rugăciune” au tot atât drept să stea în casa lui Dumnezeu, ca și publicanul păcătos.

Suntem în timpul Postului Mare, în Anul Milostivirii, iar parabola de astăzi ne invită să ne intrăm în fire, adică în noi înșine, să îndrăznim să ne reîntoarcem la izvorul milostivirii, să ne folosim de libertatea noastră în mod responsabil, să respectăm libertatea altora și timpul de maturizare necesar pentru fiecare.

Pr. Pătrașcu Damian