Karl Popper: rațiunile toleranței și ale libertății

1. Societate deschisă și societate închisă

O societate deschisă este acea societate care este deschisă față de cele mai multe valori, cele mai multe viziuni ale lumii filosofice și religioase, cele mai multe propuneri politice, cele mai multe partide, cele mai multe critici neîncetate și severe puncte de vedere, cele mai diferite propuneri. Societatea deschisă este deschisă celui mai mare număr de idei și idealuri diferite și chiar contrastante. Societatea deschisă este închisă numai pentru cei care sunt intoleranți.

Aceasta, deci, este o societate deschisă. Dar: de ce anume este deschisă societatea deschisă? Ea, după gândirea lui Karl Popper, este deschisă de falibilitatea cunoașterii umane și de conștiința că, în ceea ce privește valorile ultime, trăim și vom trăi într-o lume politeistă[1]. În privința acestui din urmă punct, vedem într-adevăr că lucrul cel mai important pe care rațiunea îl poate face în câmpul eticii constă în a ne face să vedem că etica nu este știință, și că valorile ultime nu sunt „teoreme”, cât mai degrabă propuneri de viață, idealuri de conduită dreaptă: obiecte ale alegerilor noastre de conștiință, provocări făcute curajului nostru și lașității noastre. Realitatea înseamnă că o normă se fondează, în interiorul unei argumentări, presupunând cel puțin o altă argumentare; iar aceasta este acceptată pentru că mai este presupusă încă o altă argumentare. Și tot așa înainte, până când se ajunge, more logico, la acea normă (sau la acel corpus de norme) care fondează sistemul, dar care, din partea ei (a lor), nu se fondează pe nimic. Fondează sistemul în sensul că celelalte norme derivă în mod logic din ele. Dar ele nu derivă în mod logic dintr-o altă argumentare[2]. Sunt norme puse, pre-supuse în interiorul sistemului: sunt propuneri etice. Iar acestea nici nu se fondează, nici nu se critică. Se acceptă sau se refuză – lucru, acesta, care se face cu ochii deschiși, adică în mod responsabil, atunci când se evaluează consecințele. Numai atunci putem afirma că legea lui Hume este baza logică a libertății de conștiință. Valorile supreme sunt obiectul alegerilor de conștiință: nu sunt nici teoreme „demonstrate”, nici axiome „autoevidente” și „autofondatoare”.

Societatea închisă este închisă de pretenția de a fi posesorii adevărurilor ultime, totale, probabil prezumat raționale și incontrovertibile, și purtătoare de valori acceptate ca fiind absolute și, ca atare, de impus altora. Iar acest lucru în vreme ce cei doi pilaștrii pe care se înalță societatea deschisă sunt – așa cum se repetă – falibilitatea cunoașterii umane și inderivabilitatea logică a normelor faptelor (și, deci, politeismul valorilor). Societatea deschisă este aceea „în care indivizii sunt chemați să ia decizii personale” [3]; societatea închisă, în schimb, poate fi asemănată unui organism, „ale cărei instituții, incluse fiind aici castele ei, sunt sacrosante: sunt tabu”[4]. Și este evident de la sine că cei care se cred legitimii posesori ai adevărurilor absolute, interpreți ai dreptății și ai inevitabilului sens al istoriei sau iluminați de o indiscutabilă viziune a societății perfecte, vor căuta consensul prin orice mijloc: amenințări, tortură, gulag, moarte. Dar este tocmai protejarea dezacordului  cea care reclamă cu voce tare susținătorul societății deschise. „Dominarea majorității, caracteristică democrației, se deosebește de orice alt tip de dominare, deoarece, după esența ei cea mai intimă, nu numai presupune, prin înseși definiție, o opoziție – minoritatea – dar și pentru că recunoaște din punct de vedere politic această opoziție și o protejează în drepturile ei fundamentale și cu libertățile ei fundamentale”[5].

2. «Cine trebuie să comande?»: o întrebare irațională

Dacă filosofiile istoriciste sunt servite ca pseudo-justificări raționale ale puterii acestui sau celuilalt individ, sau al acestui sau al celuilalt grup, o astfel de putere - și deseori, împreună cu ea, violența – a fost justificată și de acele concepții de filosofie politică care au mers în căutarea a cine trebuie să comande, cu convingerea că datoria filosofului politicii este, chiar cea de a identifica cine, din ce „rațiuni” convingătoare, ar trebui să comande. „Cine trebuie să comande?”: este aceasta, după Platon, întrebarea principală la care ar trebui să răspundă teoricul sau filosoful politicii. „Cine trebuie să comande?”: trebuie să comande filosofii, a spus Platon. Și același răspuns a primit, rând pe rând, alte răspunsuri: trebuie să comande preoții; trebuie să comande un rege de neam divin; trebuie să comande militarii; nu, trebuie să comande cei mai buni din popor; mai mult, să comande numai unul, tiranul sau principele armat; trebuie să comande cel care este rege prin harul lui Dumnezeu; cel care este rege prin harul lui Dumnezeu și voința națiunii; cel care este rege din voința națiunii; trebuie să comande tehnocrații; trebuie să comande poporul; aceasta sau acea rasă; aceasta sau acea clasă. În sfârșit, teoria politicii a mers în căutarea – afirmă Popper – justificării, a legitimării, a puterii cuiva, a vreunui grup, a acestei sau a acelei cete, a acestei sau a acelei rase, a acestei sau a acelei clase. Și, de fiecare dată, sub imperiul argumentelor de diferită natură, s-a crezut că s-a intrat în posesia unor fundamente (prezumate) incontrolabile și capabile, de aceea, să justifice într-un mod (prezumat) absolut puterea politică a vreunui individ sau a vreunui grup. Totuși, o asemenea pretenție este o pretenție irațională, deoarece a merge în căutarea justificării puterii, în sensul că vreunuia sau vreunui grup istoric îi revine atribuția suveranității – obiect pe care teoricul politicii ar trebui să-l descopere – echivalează cu a merge în căutarea a ceea ce nu există.

 Întrebarea lui Platon este derutantă: este o întrebare irațională. Orice teorie a suveranității, înțeleasă în acest sens, conduce la paradoxuri. Rațională nu este întrebarea: „cine trebuie să comande?”. Rațională este, mai degrabă, această altă întrebare: „Cum putem organiza instituțiile politice, astfel ca să împiedicăm ca guvernanții răi sau incompetenți să facă prea mult rău?”[6]. Este aceasta întrebarea care stă la baza societății deschise. Nu cine trebuie să comande, dar cum să fie controlat cel care comandă: acest lucru vor să-l știe oamenii falibili care construiesc, perfecționează și protejează instituțiile democratice, reguli în interiorul cărora oameni falibili pot să conviețuiască – în continua repropunere de alternative și în critica neîncetată la soluțiile propuse – cu alți oameni purtători de idei și de idealuri diferite și, poate, chiar contrastante. 

„Democrația constă în a pune sub control puterea politică. Aceasta este caracteristica ei esențială. Într-o democrație nu ar trebui să existe nici o putere politică necontrolată”[7]. În consecință, „trebuie să facem distincție numai între două forme de guvern, adică cea care posedă instituții de acest gen și toate celelalte; adică între democrație și tiranie”[8]. Demarcația dintre o democrație și o dictatură este, de aceea, instituită de următorul criteriu: „Se trăiește într-o democrație atunci când există instituții ce permit să se răstoarne guvernul, fără a recurge la violență, adică fără a ajunge la suprimarea fizică a componenților ei. Aceasta este una din caracteristicile democrației”[9]. Cu alte cuvinte: „Diferența dintre o democrație și o tiranie constă în faptul că în prima guvernul poate fi eliminat fără vărsare de sânge, în vreme ce în cea de-a doua, nu”[10]. Din acest motiv nu au relevanță formule ca de exemplu: „democrația este guvernarea majorității” sau „democrația este guvernarea poporului”: o majoritate ar putea guverna în mod tiranic, iar poporul (sau mai bine zis „furoarea” poporului) ar putea alege o tiranie. În realitate, o democrație există dacă se dau instituții precise, în special cele care oferă celor guvernați posibilitatea de a-i critica pe proprii guvernanți și de a-i înlocui fără vărsare de sânge. Ideea democrației ca guvernare din partea poporului trebuie să fie substituită de ideea democrației ca judecată din partea poporului[11].   

3. Platon a fost Iuda lui Socrate

Socrate – este tot Popper cel care ne vorbește – „a avut numai un succesor demn de el, bătrânul lui prieten, Antistenes”[12]. Platon, „discipolul lui cel mai inteligent”[13] l-a trădat pe Socrate. „Platon a fost Iuda lui Socrate, iar Republica a reprezentat pentru el nu numai Capitalul dar și Mein Kampf-ul”[14]. Și pentru Popper, Platon a fost cel mai mare filosof pe care umanitatea l-a avut. Numai că marii oameni pot comite mari erori. Lupta lui Platon împotriva mișcării egalitariste[15]; eronata lui identificare a „individualismului” cu „egoismul”[16]; ideea că guvernul trebuie încredințat „filosofului pe deplin calificat” și modalitatea în care trebuie selecționați liderii politici[17]; legitimarea minciunii și a rasismului[18]; utopismul și perfectismul lui[19], sunt toate elemente care fac ca programul politic a lui Platon să fie „simplu totalitar”. Regele trebuie să fie filosof datorită faptului că „filosoful pe deplin calificat” știe ce este Binele și ce este Răul,  și se simte, de aceea, măcinat de zel pentru a folosi orice mijloc ca să realizeze Binele și să dezrădăcineze Răul.

Acestea sunt, afirmă Popper, principalele elemente ale programului politic al lui Platon:

„A. Diviziunea rigidă a claselor; adică clasa conducătoare, alcătuită din ciobanii și din câini de pază, trebuie net separată de cireada umană.

B. Identificarea sorții statului cu cea a clasei conducătoare; interesul exclusiv pentru această clasă și pentru unitatea ei; și, în funcție de această unitate, norme rigide pentru a crește și a educa această clasă, și controlul rigid și colectivizarea intereselor membrilor ei”[20].

Din aceste elemente pot fi deduse altele, de exemplu următoarele:

„C. Clasa conducătoare deține monopoul asupra anumitor lucruri, ca de exemplu asupra instrucției și virtuților militare și dreptul de a purta arme și de a primi o educație completă, dar este exclusă din orice participare la activitățile economice și, în special, de la câștigul banilor.

D. Trebuie să existe o cenzură a tuturor activităților intelectuale ale clasei conducătoare și o continuă propagandă îndreptată spre modelarea și unificarea minților. Orice inovație în educație, în legislație și în religie trebui să fie evitată sau să fie suprimată.

E. Statul trebuie să fie autosuficient. El trebuie să tindă spre autarhia economică, pentru că altfel conducătorii ori ar depinde de comercianți, ori ar trebui să devină ei înșiși comercianți. Prima din aceste alternative ar mina puterea lor; a doua ar amenința unitatea și stabilitatea Statului”[21].

Un asemenea program, „departe de a fi moral superior totalitarismului, este în mod fundamental identic cu el[22]. Și nu trebuie să ne lăsăm înșelați de ceea ce spune Platon despre Bunătate și Frumos, de iubirea lui declarată pentru Înțelepciune, Adevăr și Dreptate. Teza reiterată de către Popper constă în faptul că instanțele politice ale lui Platon „sunt pur totalitate și antiumanitare”[23]. Ajunge să ne gândim la ideea pe care o are Platon despre „dreptate”. Ce anume înțelegea Platon prin „dreptate”? Ideea de „dreptate” la Platon este o idee care privește Statul. Statul este drept dacă este sănătos și puternic, unit și stabil[24]. Contrar idealurilor egalitare, în câmp politic, Platon vede în individ Răul Suprem. „Niciodată vreun om nu a demonstrat o ostilitatea mai radicală față de individ”, decât ceea ce a făcut Platon: pentru el, Statul, colectivul, este totul; individul este nimic; individualismul este răul suprem[25]. Și să ne gândim, constată cu amărăciune Popper, că o asemenea atitudine clar antiumanitară și anticreștină a fost, în mod general idealizată. „A fost interpretată ca fiind umană, dezinteresată, altruistă și creștină” [26].

Iată atunci – afirmă Popper – că „lecția pe care noi [...] ar trebui să o învățăm de la Platon este exact opusul a ceea ce el ar vrea să ne învețe. Este o lecție care nu ar trebui niciodată uitată. Oricât de excelent ar fi diagnosticul lui sociologic, itinerariul însuși a lui Platon dovedește că terapia pe care o recomanda este cel mai mare rău pe care încerca să-l combată. A opri schimbarea politică nu constituie un remediu și nu poate să aducă fericirea.  Noi nu ne mai putem întoarce niciodată la prezumata ingenuitate și frumusețe a societății închise. Visul nostru al cerului nu poate fi realizat pe pământ[...]”[27]. Și iarăși: „Începând cu suprimarea rațiunii și a adevărului, trebuie să o terminăm cu brutala și violenta distrugere a tot ceea ce este uman. Nu există posibilitate de întoarcere la o armonioasă stare de natură. Dacă ne întoarcem, trebuie să parcurgem drumul în întregime – trebuie să ne întoarcem la starea de sălbăticie [...]. Dar dacă vrem să rămânem umani, ei bine, atunci există o singură cale de parcurs: calea care conduce spre societatea deschisă. Nu trebuie să ne îndreptăm spre necunoscut, incertitudine și nesiguranță, folosind acel puțin dram de rațiune pe care-l avem, pentru a realiza în maniera cea mai bună posibilă ambele aceste finalități: siguranța și libertatea[28].

4. Diferența dintre „tiran” și „filosoful-rege”

O articulată și punctuală examinare a conceptului de adevăr în operele lui Platon l-a condus pe Hans Kelsen la următoarele concluzii: „Idealul de comunitate a lui Platon este mai degrabă o biserică decât un Stat, sau este un Stat care, contemporan, este biserică și, în consecință, este o dictatură totalitară, care-și extinde puterea lui în sfera gândirii. Ar putea să se considere puramente utopică credința în posibilitatea unei asemenea extraordinare creșteri și a unei atari extensiuni a puterii Statului față de supuși, dacă istoria zilelor noastre, mai bine de două mii de ani după Platon, nu ne-ar fi furnizat exemplul unei aventuri politice care, cu intenția de a stabili o ordine socială complet nouă, nu numai că a mitizat (sau a supus controlului social) producția economică, dar, și înainte de toate – ca presupus al acesteia – producția gândirii (das geistige Schaffen), și mai ales opinia publică – dar aceasta înseamnă că a construit în mod conștient un monopol de Stat pentru producerea ideologiei: dictatura proletară a Rusiei sovietelor. Ea, tocmai datorită măsurilor adoptate – cele mai scârboase pentru sensibilitatea europeană – este în totalitate conformă concepțiilor lui Platon”[29].

Concepțiilor lui Platon nu s-a conformat numai Republica Sovietelor, ci și Statul nazist. În aprilie 1937, profesorul Alfred Hoenrlé a ținut o conferință la Universitatea din Johanneburg având titlul: Would Plato have approved of the national-socialist State?[30]. Ei bine, Hoenrlé răspunde la întrebarea pusă, susținând că pretenția dictatorilor care domneau în acei ani era tocmai cea de a fi filosofi – regi: „Oamenii, cu un Weltanschauung, cu un plan pentru mântuirea spirituală a popoarelor lor, cu o explicită teorie în ceea ce privește ce este bine pentru popoarele lor, sau chiar pentru umanitatea întreagă; oameni care justifică pentru sine o folosire brutală a forței, cruzimea în a plăsmui subiectele după standardele idealurilor lor și în a nimici orice opoziție, iar aceasta tocmai în vederea binelui pe care ei caută să-l realizeze, nu în beneficiul personal, cât mai ales în cel al popoarelor pe care ei le guvernează”[31].  Și apoi, notează Hoernlé, „dictatorii moderni față de discipolii lor leali, a celor care „cred” în ei, se află exact în aceeași poziție în care filosofii – regi ai lui Platon s-ar fi aflat față de cetele de jos în Statul ideal al lui Platon[32]. Este o credință absolută în propria înțelepciune cea pe care dictatorii moderni caută să o inculce în supușii lor[33].

Tiranul este un dictator care nu are nici o filosofie, nici o idee a binelui; este ascultat pentru că este forța lui cea care produce frică; el este moralmente corupt și în bătaia dorințelor lui indisciplinate. Filosoful – rege, în schimb, cunoaște binele Statului și face din sine un instrument pentru realizarea acestei nobile slujiri; el este stăpân peste sine și, în consecință, poate să-i guverneze pe ceilalți [34].  De aceea, există diferențe între tiran și filosoful –rege, chiar dacă, uneori, filosoful – rege trebuie să se transforme în tiran[35]. În orice caz, precizează Hoenrlé, „dacă luăm termenul „tiran” în sens rigid platonic, este evident că dictatorii moderni, ca apostoli ai unei filosofii de viață, se aseamănă mult mai mult cu filosofii –regi ai lui Platon, decât cu tiranii lui”[36]. De aceea: „filosoful – rege din Republica se înțelege mai bine față cu dictatorul modern care este, sau crede că este, un „lider” și de care ascultă fidelii lui discipoli datorită credinței acestora în el și a binelui pe care-l reprezintă, bine pe care el face eforturi să-l realizeze pentru ei, și cu ajutorul lor”[37].

Mai pe scurt: „filosofii – regi și auxiliarii lor (cele două clase de mai sus în Statul lui Platon) sunt, în mod substanțial, analogul dictatorului modern și al credinciosului disciplinat al Partidului (atât Partidul comunist în Rusia, partidul fascist în Italia, partidul național-socialist în Germania), cu ajutorul căruia dictatorul stăpânește”[38].

5. Filosofia lui Hegel: «cea mai servilă slujitoare a puterii»

«Cine trebuie să comande și să guverneze lumea?»: mulțimea proletariatului. «Cine trebuie să comande și să guverneze lumea?»: rasa ariană. Acestea – respectiv cea comunistă și cea nazi-fascistă – au fost răspunsurile pe care secolul trecut le-a dat întrebării lui Platon.

Hegel a făcut din filosofia lui „cea mai servilă slujitoare a puterii”[39]. Și tocmai în baza acestei filosofii „în locul conștiinței trebuie să se pună obediența oarbă și o etică heracliteană romantică a faimei și a întâmplării, iar fraternitatea omului trebuie înlocuită cu un naționalism totalitar”[40]. Și – adaugă Popper – aproape toate ideile mai importante ale totalitarismului modern sunt în mod direct moștenite de la Hegel. Așa cum a scris Arthur Zimmern, a fost chiar Hegel cel care a adunat și a păstrat toate acele idei care constituie „arsenalul armelor mișcărilor autoritare”[41]. Iată o listă a acestor idei:

     «a. Naționalism, în forma ideii istoriciste, cum că Statul este o întrupare a Spiritului (adică ceasul Sângelui), a națiunii (sau a rasei) care creează Statul; o națiune aleasă (acum, rasa aleasă) este destinată stăpânirii lumii. 

      b. Statul ca dușman natural al tuturor celorlalte state trebuie să-și afirme existența lui în război.

    c. Statul este scutit de orice fel de obligație morală; istoria, adică succesul istoric este singurul judecător; utilitatea colectivă este unicul principiu de conduită personală; minciuna propagandistă și distorsiunea realităților sunt permise.

       d. Ideea „etică” a războiului (totală și colectivistă), mai ales a națiunilor tinere împotriva celor bătrâne; război, destin și faimă ca bunurile cele mai de dorit.

   e. Rolul creativ al Marelui Om, personalitate de relevanță istorică mondială, omul unei profunde cunoașteri și a unei mari pasiuni [...].

f. Idealul vieții eroice (a trăi în mod periculos) și a omului „eroic”, în contrapoziție cu micul burghez și cu viața lui de o mediocritate plată”[42]. Această listă de „tezaure spirituale” – comentează sarcastic Popper – nu este nici sistematică, nici completă. Este vorba de idei adunate și date la mâna lui Hegel, de discipolii lui și de o intelighentia care timp de trei generații s-a alimentat cu acest degradant nutrământ spiritual”[43]. În concluzie, Popper afirmă că „farsa hegeliană a durat chiar prea mult”[44]; și se plânge că prea mulți filosofi au neglijat admonestările „de atâtea ori repetate” de Schopenhauer, în privința „pernicioasei influențe” a lui Hegel – le-au neglijat nu atât cu riscul și pericolul lor (în fond lor nu le-a fost apoi chiar așa de rău), cât mai ales cu riscul și pericolul celor cărora ei le-au predat; cu riscul și pericolul neamului omenesc” [45].

6. Marx: profetul fals

De la Hegel la Marx. Marxismul – precizează Popper – a reprezentat cea mai pură, cea mai elaborată și cea mai periculoasă formă de istoricism[46]. În orice caz, el se grăbește să adauge: „nu putem avea dubii asupra încărcăturii umanitare a marxismului”[47]. Și aceasta datorită faptului că Marx a făcut o încercare onestă de a aplica metodele raționale problemelor sociale cele mai presante. Doctrinele lui fundamentale sunt greșite; și totuși, „el ne-a deschis ochii și ne-a făcut mai atenți în multe feluri. O reîntoarcere la știința socială pre-marxiană este de neconceput”[48]. Iarăși, Popper este gata să recunoască sinceritatea lui Marx: „Mintea lui deschisă, simțul faptelor, disprețul lui pentru vorbăreală și, mai ales împotriva vorbărelii moralizante au făcut din el unul din cei mai importanți combatanți, la nivel mondial, împotriva ipocriziei și a fariseismului. El încerca o arzătoare dorință de a merge în ajutorul celor oprimați, și era pe deplin conștient de necesitatea de a se cimenta în fapte, și nu numai cu ajutorul cuvintelor [...]. Interesul lui Marx pentru știința socială și pentru filosofia socială a fost în mod fundamental un interes practic. El vedea în cunoaștere un instrument pentru a promova progresul omului” [49].

 Acum, însă, în ciuda meritelor lui, Marx – afirmă Popper – a fost un profet fals, „responsabil pentru ruinanta influență a metodei de gândire istoriciste între rangurile celor care vor să facă să avanseze cauza unei societății deschise” [50]. De fapt, marxismul este istoricism: „o teorie care își propune să prezică viitoarea decurgere a evoluției economice și politice, și mai ales a revoluțiilor”[51]. În Capitalul, Marx spune că, și atunci când o societate a reușit să întrezărească legea naturii propriei mișcări, ea „nu poate nici să salte, nici să elimine prin decret fazele naturale ale dezvoltării. Dar poate să scurteze și să atenueze chinurile facerii” [52]. Și iarăși: „ținta finală spre care tinde această operă [Capitalul] este cea de a dezvălui  legea economică a mișcării societății moderne” [53]. Legi ineluctabile conduc, după părerea lui Marx, istoria oamenilor. Opinie, aceasta, pe care Popper o judecă imediat profund greșită, deoarece, printre altele, ignoră în mod fundamental distincția dintre predicția științifică (totdeauna condițională) și profeția istorică generală (necondiționată)[54].

Chiar în anul 1919, după o confruntare între teoria relativității, pe de o parte, și teoria marxistă a istoriei, psihanaliza lui Freud și așa numita „psihologie individuală” a lui Alfred Adler, Popper și-a dat seama că aparenta putere explicativă a ultimelor trei teorii era în realitate elementul lor de slăbiciune[55]. În sinteză, în vreme ce teoria lui Einstein risca (și riscă) să fie dezmințită de fapte, teoriile lui Marx, Freud și Adler rezultau totdeauna compatibile cu faptele respectivelor lor sectoare – iar  caracterul lor de necontestat le exclude din împărăția teoriilor științifice. Cu toate acestea, trebuie să facem aici o distincție importantă deoarece, dacă este adevărat, după părerea lui Popper, că „psihanaliza nu a fost niciodată știință, marxismul s-a născut ca știință”. Desigur, în interiorul teoriei marxiste există nuclee metafizice, ca de exemplu materialismul istoric („ordinea faptelor economice este ordinea faptelor istorice” – pe de altă parte „idee metafizică influentă”, ca și simbol la formarea de ipoteze ce pot fi controlate în eventuala influențare a realității economice asupra ideilor și a instituțiilor), și a legii dialecticii de aceasta legată (materialismul istorico – dialectic), dar, în orice caz, teoria făcea previziuni controlabile: capitalul va fi ajuns în tot mai puține mâini, clasele medii se vor fi proletarizat, proletariatul se va fi extins tot mai mult și va fi devenit tot mai sărac, ar fi din necesitate explodat o revoluție și, în mod evident, acest lucru trebuia să se întâmple în țările cu cea mai intensă industrializare, masele proletare ale unei țări nu ar mai fi ridicat armele împotriva proletarilor unei alte țări. Asemenea ghicitorilor, care prezic evenimentele în mod vag și adoptând ipoteze ad hoc, nu puțini marxiști, în ciuda serioaselor tentative a câtorva fondatori și discipoli ai marxismului, în fața dezmințirii acestor previziuni, au sfârșit prin a adopta o tehnică divinatorie[56]. Astfel au evitat falsificarea unor nuclee fundamentale ale teoriei marxiste, distrugându-le, însă, posibilitatea de a fi controlate[57]. Popper precizează: „În câteva din primele ei formulări, de exemplu în analiza marxiană a „iminentei revoluții sociale”, previziunile puteau fi controlate, și, de fapt, au fost falsificate. Cu toate acestea, în loc să ia act de aceste critici, urmașii lui Marx au reinterpretat atât teoria cât și datele pentru a face ca ele să concorde. În acest fel, ei au salvat teoria de critici; dar au putut face acest lucru cu prețul de a adapta un expedient care o făcea imposibil de criticat” [58].

7. Marxismul a murit de boala marxismului

Deci: au fost chiar marxiștii - și nu puțini dintre ei – cei care au interzis marxismului să crească ca știință. În Replies to My Critics, Popper va reaminti: „Marxismul a fost odată teorie științifică: el a prezis că regimul capitalist ar fi adus o mizerie tot mai mare și, printr-o revoluție mai mult sau mai puțin moderată, ar fi ajuns la socialism; el a prezis că acest lucru se va fi întâmplat mai întâi în țările cele mai avansate din punct de vedere tehnologic; și a prezis că evoluția tehnologică a „mijloacelor de producție” ar fi condus la dezvoltări sociale, politice și ideologice, mai degrabă decât contrariul. Numai că, (așa numita) revoluție socialistă s-a declanșat mai întâi în una din țările cele mai în urmă din punct de vedere tehnologic. Și în loc de mijloacele de producție, producători ai unei noi ideologii, a fost ideologia lui Lenin și a lui Stalin, după care Rusia ar fi trebuit să se împingă înainte cu industrializarea ei (socialismul este dictatura proletariatului), cea care a promovat nou dezvoltare a mijloacelor de producție. Din acest motiv s-ar putea spune că marxismul a fost o știință, dar o știință care a fost criticată de unele fapte care au intrat în conflict cu predicțiile lui [...]. cu toate acestea, astăzi, marxismul nu mai este știință; și nu mai este astfel pentru că a încălcat regula metodologică pentru care noi trebuie să acceptăm falsificarea, și pentru că s-a imunizat pe sine împotriva răsunătoarelor critici ale predicțiilor lui. De atunci el poate fi descris numai ca non știință, ca un vis metafizic, dacă se vrea, unită cu o realitate crudă”[59]. O realitate crudă: un infern creat și justificat de dogmatici și violenți constructori ale unor prezumate paradisuri pe Pământ – un Pământ plin de sângele a milioane și milioane de victime inocente.

Căderea Zidului Berlinului (1989) a semnificat un act de îngropare a marxismului. Marxismul a murit. Acesta este diagnosticul pe care Popper o face bolii care a condus comunismul la moarte: „Marxismul a murit de boala marxismului[60]. Sau, pentru a fi mai exacți, „puterea marxistă a murit din cauza infecundității teoriei marxiste. Teoria marxistă, ideologia marxistă, a fost o teorie ingenioasă: dar ea mergea împotriva faptelor istoriei și împotriva vieții sociale: era vorba de o teorie total greșită și în întregime îngâmfată. Și multele ei greșeli, numeroasele ei erori teoretice au fost acoperite de o cantitate enormă de minciuni, mici și mari. Minciunea, suportată de violență și de exercițiul brutal al puterii, a fost foarte repede acceptată ca regulă intelectuală normală a clasei comuniste care domina Rusia cu puteri dictatoriale și de ceilalți conducători care, în afara Rusiei, aspirau și ei să devină dictatori”[61]. În Italia, timp de patruzeci de ani, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cete de intelectuali marxiști s-au închinat în genunchi, psalmodiind incontrovertibilele adevăruri ale materialismului istorico – dialectic, în fața conducătorilor partidului comunist. Negând sau justificând fapte atroce întâmplate în Rusia sau în națiuni ca de exemplu Polonia, Ungaria sau Ucraina; ignorând lipsa de sustenabilitate teoretică și ascunzând falimentele economiei planificate;  și pictând Occidentul capitalist ca fiind împărăția Răului (fără însă a urca mai sus de o bărcuță pentru a se refugia în paradisuri terestre , ca de exemplu, Albania), acești onorați intelectuali comuniști ai noștri s-au comportat ca acel medic care, pentru a salva diagnosticul lui greșit, a trimis la moarte pacienții supuși „grijii” lui.

Continuă Popper: „Acest univers de minciuni s-a compactat, structurându-se într-o specie de gaură intelectuală neagră. Și, așa cum voi bine știți, o gaură neagră posedă o imensă forță de a înghite și de a distruge pe toți, să nimicească totul. A dispărut diferența dintre adevăr și minciună. Așa s-a întâmplat că marxismul a murit de marxism; și, ca să spunem adevărul, a murit deja de multă vreme. În ciuda acestui lucru, eu mă tem că milioane de marxiști, atât din Est cât și din Vest, vor continua să creadă în marxism. Și, așa cum au făcut până acum, vor continua să ignore faptele sau să se justifice”[62]. Acestea le afirma Popper în 1992. „Marxismus mortuus est, sed non requiescit in pace”: așa a spus, în cursul unui simpozion la Roma un episcop din Vietnam, care făcuse pentru credința lui douăzeci și șapte de ani de pușcărie. În orice caz, deși nu se odihnește în pace, marxismul nu mai reprezintă un pericol pentru Occident. Astăzi pericolele sunt altele. Și mai insidioasă este blurarea trăsăturilor constitutive ale civilizației noastre: ideea grecească de raționalitate ca discuție critică[63] și idealitățile mesajului creștin[64]. Pentru a o spune cu Rosmini: „Cine nu este stăpân pe sine, poate fi foarte ușor ocupat”.

---

[1] Sulla inderivabilità logica delle norme dai fatti si veda il cap. V (Natura e convenzione) di K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 1, trad. it.,  Armando,  Roma, 1973, pp. 83-113.

[2] Si vedano su tale problematica: H. KELSEN, Lineamenti di dottrina pura del diritto, trad. it., Einaudi, Torino, 1952; R. HARE, Il linguaggio della morale, trad. it., Ubaldini, Roma, 1968; N. BOBBIO, Giusnaturalismo e positivismo giuridico, Comunità, Milano, 1965; U. SCARPELLI, Che cos’è il positivismo giuridico, Comunità, Milano, 1965; Filosofia analitica, norme e valori, Comunità, Milano, 1961.

[3] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 1, cit., p. 216.

[4] Op. cit., p. 217.

[5] H. KELSEN, La democrazia, trad. it., il Mulino, Bologna, pp. 141-142.

[6] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 1, cit., pp. 156 e ss. Vedasi di K.R. POPPER, Società aperta, universo aperto, Borla, Roma, 1982, pp. 17-19.

[7] K.R. POPPER, La società aperta e lo stato democratico (1963), rist. in Dopo la società aperta, trad. it., Armando, Roma, 2009, cap. 24.

[8] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 2, trad. it., Armando, Roma, 1974, p. 189. Nel saggio Epistemologia e industrializzazione, (1959, rist. in K.R. POPPER, Il mito della cornice, trad. it., il Mulino, Bologna, 1995, p. 270) Popper tiene a far presente che «per quanto sia ben consapevole delle sue molte imperfezioni [...] penso che la democrazia sia, nella storia del genere umano, la migliore e più nobile forma di convivenza sociale mai realizzata. Non sono un profeta, e non posso escludere la possibilità che un giorno essa venga soppressa. Ma se essa effettivamente sopravviverà o meno, il nostro compito è comunque lavorare per la sua salvezza».

[9] K.R. POPPER (H. MARCUSE), Rivoluzione o riforme?, trad. it., Armando, Roma, 1977, p. 46.

[10] K.R. POPPER, L’opinione pubblica e i princìpi liberali, in Congetture e confutazioni, cit., p. 595; e si veda anche K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 1, cit., p. 160.

[11] Sull’idea di democrazia come controllo o, meglio ancora, come giudizio dei governati sui governanti, Popper è tornato, in maniera molto decisa, in quasi tutti i capitoli della seconda parte della raccolta di saggi uscita, in traduzione italiana presso Rusconi nel 1996: Tutta la vita è risolvere problemi. Si vedano soprattutto, i capitoli 7, 9, 10, 11, 14, 15 e 16. Scrive J. Shearmur: «L’idea di Popper riguardo la disponibilità a ricevere delle critiche mi sem­bra anche di grande importanza pratica. Le nostre istituzioni politiche sono tristemente poco attrezzate per eseguire una tale funzione, men­tre troppa attività governativa – in particolare le relazioni tra il gover­no, gli interessi dei gruppi e le attività delle comunità con una respon­sabilità politica – non è affatto soggetta a un sincero esame pubblico» (J. SHEARMUR, Il pensiero politico di Karl Popper, trad. it., Società Aperta Edizioni, Milano, 1997, p. 199). Cfr. an­che E. DÖRING-W. DÖRING, Philosophie der Demokratie bei Kant und Popper. Zum Verhältnis von Freiheit und Verantwortung, Akademie Verlag, Berlin, 1995, pp. 247-248.

[12] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 1, cit., p. 231.

[13] Ibidem

[14] G. RYLE, Recensione a K.R. POPPER, The Open Society and Its Enemies, in «Mind», 1948, p. 169.

[15] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 1, cit., p. 128 ss.

[16] Op. cit., p. 137.

[17] Op. cit., p. 171.

[18] Op. cit., p. 205.

[19] Op. cit., p. 207.

[20] Op. cit., pp. 117-118.

[21] Op. cit., p. 118.

[22] Op. cit., p. 119.

[23] Op. cit., p. 120.

[24] A supporto della propria analisi Popper adduce alcuni passi dalla Repubblica (433 a; 434 a/b; 434 c/d).

[25] A sostegno di questa sua interpretazione Popper richiama Leggi 739 c/e ss; e Leggi 942 a/d.

[26] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 1, cit., p. 137.

[27] Op. cit., p. 245.

[28] Op. cit., p. 246.

[29] H. KELSEN, Die platonische Wahrheit, in H. KELSEN, Die Illusion der Gerechtigkeit. Eine Untersuchung der Sozialphilosophie Platons, a cura di K. Ringhofer e R. Walter, Manxsche Verlags-und Universitätsbuchhandlung, Wien, 1985, p. 197. Critiche nei confronti di Platone sono state sviluppate da Kelsen anche in Die platonische Liebe, in «Imago. Zeitschrift für Psychoanalytische Psychologie, ihre Grenzgebiete und Anwendungen», vol. XIX, 1933; trad. it., L’amore platonico, il Mulino, Bologna, 1985; e nel saggio La justice platonicienne, in «Revue philosophique de la France et de l’étranger», 57, vol. 114, 1932. A proposito del raffronto tra lo Stato nazional-socialista e la Repubblica dei Soviet, si vedano: L. von MISES, Il caos pianificato (1947), rist. in Socialismo, trad. it., Rusconi, Milano, 1990; F.A. von HAYEK, La via della schiavitù, trad. it., Rusconi, Milano, 1995 (cap. 12: Delle radici socialiste del nazismo). Un solo richiamo ad una pagina de Il caos pianificato (Op. cit., p. 534): «Sul volgere del secolo i tedeschi nella loro stragrande maggioranza erano già sostenitori radicali del socialismo e del nazionalismo aggressivo. Già allora avevano fatto propri i princìpi del nazismo. Quel che mancava e che verrà aggiunto in seguito era solo una nuova parola per indicare la loro dottrina. Ebbene, quando le politiche socialiste di sterminio in massa di tutti i dissidenti e di violenza spietata rimossero le inibizioni contro l’assassinio su vasta scala, che ancora preoccupavano alcuni tedeschi, niente poté più a lungo fermare l’avanzata del nazismo. I nazisti adottarono rapidamente i metodi sovietici. Essi importarono dalla Russia: il sistema del partito unico e il supremo potere di questo partito nella vita politica; la posizione predominante assegnata alla polizia segreta; i campi di concentramento; l’uccisione o l’imprigionamento di tutti gli oppositori; lo sterminio delle famiglie dei sospetti e degli esuli; i metodi di propaganda; l’organizzazione dei partiti affiliati all’estero e il loro impiego nella lotta contro i governi locali e nello spionaggio e nel sabotaggio; l’uso del servizio diplomatico e consolare per fomentare la rivoluzione; e molte altre cose ancora. In nessun’altra parte Lenin, Trotskij e Stalin ebbero discepoli più docili dei nazisti».

[30] A. HOERNLÉ, Would Plato have approved of the national-socialist State?, in AA.VV., Plato, Popper, and Politics, a cura di R. Bambrough, W. Heffer, Cambridge, 1957, pp. 166-172.

[31] Ibidem

[32] Op. cit., p. 168.

[33] Ibidem

[34] Op. cit., p. 169.

[35] Ibidem

[36] Ibidem

[37] Ibidem. Cfr. anche la p. 170.

[38] Op. cit., p. 170..

[39] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 2, cit., p. 58. Alla p. 61 Popper si domanda «se è possibile un più spregevole pervertimento di tutto ciò che è degno nella vita dell’uomo: un pervertimento non solo della ragione, della libertà, dell’uguaglianza e delle altre idee della società aperta, ma anche di una sincera fede in Dio e persino di un sincero patriottismo».

[40] Op. cit., p. 61. Sulla genesi del nazionalismo tedesco si vedano le pp. 61-71.

[41] A. ZIMMERN, Modern Political Doctrines, Oxford University Press, London-New York, 1939, p. XVIII.

[42] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 2, cit., pp. 75­-76. Popper sviluppa un esame dettagliato di queste idee alle pp. 76-92.

[43] Op. cit., p. 76.

[44] Op. cit., p. 93.

[45] Op. cit., pp. 93-94.

[46] Op. cit., p. 97.

[47] Ibidem

[48] Op. cit., p. 98.

[49] Ibidem

[50] Ibidem

[51] Op. cit., p. 99.

[52] K. MARX, Il Capitale, vol. I, trad. it., Editori Riuniti, Roma, 1964, p. 33.

[53] Ibidem

[54] K.R. POPPER, La società aperta e i suoi nemici, vol. 2, cit., p. 103; sull’argomento si veda il successivo saggio di Popper: Previsione e profezia nelle scienze sociali, in Congetture e confutazioni, cit., pp. 571-588.

[55] K.R. POPPER, La scienza: congetture e confutazioni (1953), rist. in Congetture e confutazioni, cit., p. 64.

[56] Op. cit., p. 68.

[57] Ibidem

[58] Popper aggiunge: «In tal modo essi imposero una “mossa convenzionalistica” alla teoria e con questo stratagemma eliminarono la sua conclamata pretesa di possedere uno status scientifico» (Ibidem).

[59] K.R. POPPER, Replies to My Critics, in AA.VV., The Philosophy of Karl Popper (a cura di P.A. Schilpp), Open Court, La Salle (Ill.), 1974, pp. 984-985.

[60] K.R. POPPER, Pensieri sul collasso del comunismo: un tentativo di capire il passato e di costruire il futuro (1992), rist. in Tutta la vita a risolvere problemi, trad. it., Rusconi, Milano, 1996, p. 275.

[61] Ibidem

[62] Op. cit., p. 276.

[63] Sull’idea di razionalità come discussione critica – tratto costitutivo della identità europea – Popper (La storia del nostro tempo: visione di un ottimista (1956), rist. in Congetture e confutazioni, cit., p. 631) ha scritto: «Credo in quella che si potrebbe chiamare battaglia delle idee. È questa una scoperta dei Greci e si tratta di una delle più importanti invenzioni mai compiute. In effetti, la possibilità di combattere con le parole, invece che con le armi, è la base stessa della nostra civiltà, e in modo particolare di tutte le istituzioni legali e parlamentari».

[64] Riconosco – afferma Popper ne La società aperta e i suoi nemici (vol. 2, pp. 320-321) – che gran parte dei nostri scopi e fini occidentali, come l’umanitarismo, la libertà, l’uguaglianza, li dobbiamo all’in­flusso del Cristianesimo». Il solo atteggiamento razionale e il solo atteggiamento cristiano anche nei confronti della storia della libertà – prosegue Popper – è che «siamo noi stessi responsabili di essa, allo stesso modo che siamo responsabili di ciò che facciamo delle nostre vite e che soltanto la nostra coscienza, e non il nostro successo mondano può giudicarci» (Op. cit., p. 321); «il metro del successo storico appa­re incompatibile con lo spirito del cristianesimo» (Op. cit., p. 322); «i primi cristiani ritenevano che è la coscienza che deve giudicare il potere e non viceversa» (Ibidem). E ancora: la coscienza di ogni singola perso­na, unita con l’altruismo, «è diventata la base della nostra civiltà occidentale. È la dottrina centrale del Cri­stianesimo (“ama il prossimo tuo”, dice la Scrittura, e non “ama la tua tribù”) ed è il nucleo vivo di tutte le dottrine etiche che sono scaturite dalla nostra civiltà e l’hanno alimentata. È anche, per esempio, la dottrina etica centrale di Kant (“devi sempre riconoscere che gli individui umani sono fini e che non devi mai usarli come meri mezzi ai tuoi fini”). Non c’è alcun altro pensiero che abbia avuto tanta influenza nello sviluppo morale dell’uomo». La realtà, ad avviso di Popper, è che: «ad eccezione del razionalismo greco, nulla ha esercitato un così forte influsso sulla storia delle idee in Occidente come il Cristianesimo e le lunghe controversie e lotte nel suo interno» [K.R. POPPER, A che cosa crede l’Occidente?, (1958), rist. in Alla ricerca di un mondo migliore, trad. it., Armando, Roma, 1989, p. 217..

Autor: Dario Antiseri

Traducere: Pr. conf. univ. dr. Pătrașcu Damian