Reflecție la încheierea Anului dedicat Vieții consacrate

Lumină spre luminarea neamurilor, și slava poporului tău, Israel!

  Am intrat în procesiune în biserică pentru a celebra Sf. Euharistie, nu înainte fi binecuvântat lumânările, simbol al luminii adusă de Cristos în această lume, dar și simbol a ceea ce trebuie să fim noi, cu toții, dar într-un chip special persoanele consacrate, surori și frații care, prin voturile de sărăcie, ascultare și castitate, ne-am dăruit cu totul lui Dumnezeu și am promis în fața poporului lui Dumnezeu să fim ceea ce El vrea de la noi, adică de a fi lumină și bucurie pentru lumea în care trăim. Aș pleca de la acest simbol, pentru a dezvolta predica din această seară, dar și pentru a-i mulțumi Domnului pentru că ne-a adresat o chemare atât de nobilă, de la care nu trebuie să dezertăm.

Dragi frați, dragi surori, mulți profeți spun că trăim într-o lume caracterizată deseori de ceață, de întuneric, de individualism, de necredință, și mai puneți fiecare tot ceea ce doriți. Realitatea însă nu este asta. Lumea nu este rea, nu este ceață tot timpul, nu este răutate peste tot. Lumea este bună, așa cum Dumnezeu a făcut-o la început, astfel că trebuie să încetăm să ne văicărim continuu că nu se mai poate; că noroc de noi că mai există lumini în această lume. Nu putem nega că există și urme de întuneric, dar, în general, creația lui Dumnezeu este bună și frumoasă, așa cum a fost la începutul lui, iar noi suntem chemați în această lume să fim lumină, nu în cea ideală, în care am dori să trăim. Așadar, mai multă pozitivitate, mai mult optimism nu ar strica, și nu ar trebui să ezităm să „gândim pozitiv”, chiar și atunci când norii de deasupra noastră ar fi mai deși. Acesta este de altfel exemplul lui Isus: chiar și în persoanele cele mai rele, era capabil să vadă un om de mântuit, un om care-și dorea mântuirea. Cine este luminos, este plin de speranță, de pace lăuntrică, de liniște, și nu umblă prin lume cu o față apocaliptică, ca și cum lumea ș-ar sfârși peste câteva minute, în foc și pucioasă. Noi, persoanele consacrate, suntem chemați asemenea lumânării, să ne consumăm viața ca lumini, în această lume; în caz contrar, vrând să rămânem întregi, vom eșua în chemarea noastră, căci speranța noastră, bucuria noastră nu trebuie să stea în convertirea acestei lumi, ci în Cristos. Noi, persoanele consacrate trebuie să fim tot timpul conștienți că lumea este bună pentru că este iubită de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, ci invers, noi suntem buni pentru că suntem iubiți. Trăirea voturilor de sărăcie, ascultare și castitate, ar trebui să ne elibereze de toți și de toate, și de noi înșine – desigur progresiv – pentru a ne lăsa învăluiți numai de Dumnezeu. Și un lucru care mi se pare simptomatic pentru bolile de care suferă viața consacrată de la noi, adică cele de mâhnită, de mohorâciunită, de legită și de comodită, este tocmai alipirea aproape nevrotică de instituție, de legi, de statute și de constituțiuni, nelăsând loc astfel carismei, Duhului Sfânt, care să facă din noi persoane mai vii, persoane explozive, persoane înflăcărate de chemarea lor. Cu alte cuvinte, trebuie să ieșim și să luăm mirosul oilor, așa cum le spunea Sf. Părinte, papa Francisc, preoților , acum câțiva ani, nu să trăim în cazematele noastre confortabile, în vreme ce lumea luptă să trăiască de pe o zi pe alta.

În concluzie, spunea cineva că persoana consacrată ar trebui să fie ca vremea: foarte rar plină de tunete și fulgere; din când în când mohorâtă , ca după ploaie, dar cel mai des senină.