ISPITELE. ISUS, SATANA ȘI PUTEREA ORGOLIULUI (II)

Lc 4,5-8: «Acum, după ce l-a condus sus, în înălțime, i-a arătat toate împărățiile pământului într-un singur moment. Iar diavolul i-a spus: «Îți voi da toată această putere și gloria lor, pentru că mi-a fost predată mie, iar eu o dau cui vreau; deci, dacă tu mă vei adora, toate vor fi ale tale». Iar Isus răspunzând, i-a spus:: «Stă scris: “Îl vei adora pe Domnul Dumnezeul tău, și numai lui îi vei dau cult” (Dt 6,13)».

Ispita asupra calității de Fiu al lui Dumnezeu, trăită în umanitatea reală a omului Isus, asumă acum o altă formă: El este generic „condus în sus, pe înălțimi” (verbul anághein). De la oralitate se trece la psihe, de la trup, la minte. Diavolul ne promite ceva care contrazice calitatea noastră umană, ne oferă atotputernicia, mirajul de a fi ca Dumnezeu. Pentru a face acest lucru, el ne invită să „ne dezlipim picioarele de pe pământ”, să le ridicăm spre înălțimi: în această privință, Luca este mai subtil decât Matei, care scrie că „diavolul l-a luat cu sine pe Isus pe un munte foarte înalt” (Mt 4, 8). Aici – repet – intră în joc psihicul cu visele și imaginațiile lui, care trec dincolo de limitele timpului („într-un singur moment”) și de reala posibilitate a posedării („toate vor fi ale tale”): este seducția așa numitului „totul și imediat”, care se fondează totdeauna pe o falsă promisiune.

Dacă în primul caz era implicată gura, aici este vorba de vedere. Diavolul solicită privirea lui Isus, așa cum șarpele indusese femeia să vadă că „arborele era bine plăcut ochilor” (Gen 3, 6: de la apetitul oral se trece la cel al ochilor. Din înălțimea super-eului Isus vede toate împărățiile pământului, vede posibilitatea de a avea totul și imediat, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Este ispita posedării, a realizării de sine cu ajutorul avuției, a bogăției, a proprietății; este libido possidendi, despre care Bibilia vorbește în mod narativ (cf. Gen 3, 6; Fil 2, 6; 1In 2, 16), care îi apare lui Isus ca o dominantă cu ajutorul căreia să-și realizeze propria vocație mesianică. Isus, care a fost proclamat Fiu al lui Dumnezeu în momentul botezului, observă mirajul că poate fi recunoscut Mesia într-o clipită: este invitat să nege timpul, istoria, să salte evenimentul uman ce i-a fost încredințat de Dumnezeu, de la naștere la moarte. Posedare imediată și a timpului, aceasta este ispita care îl inundă și care ne copleșește și pe noi: nu știm să așteptăm, nu acceptăm prezentul, ne fixăm asupra trecutului sau a viitorului, am vrea ca timpul să nu se sfârșească niciodată. A poseda timpul este imposibil, și totuși, de câte ori nu cădem pradă acestei iluzii…

La fel s-a întâmplat și lui Isus: i s-a prospectat posibilitatea de a nu „face istorie”, de a nu merge spre Ierusalim, dar de a vedea imediat rezultatul, împlinirea promisiunii Tatălui. Mesia nu trebuie oare să fie regele neamurilor, recunoscut de către toți oamenii? Nu trebuie să-și extindă împărăția până la marginile lumii? Și atunci, punctual, vine promisiunea satanei? Acest lucru va fi posibil „dacă tu mă vei adora”; diavolul, și împreună cu el orice alt idol, reclamă totdeauna ca să ne prosternăm în fața lui, să-l adorăm… Dacă idolul nu este nimic altceva decât eul ideal ridicat la rangul de idol al imaginației și narcisismului nostru, la sfârșitul acestui proces este aproape natural să ne prosternăm în fața lui. „Idolatria… nu [este] deloc, nici înainte de toate o eroare teologică, dar [este], în schimb, o eroare antropologică”, a scris cu multă inteligență Adolphe Gesché, înțelegând bine că la rădăcină se află o imagine falsă despre om.

Diavolul îi face, apoi, lui Isus, o revelației deconcertantă: „… mi-a fost predată mie, iar eu o dau cui vreau…”. Adică: Satana are putere asupra bogăției. Este adevărat? Da sau nu. Este adevărat, pentru că, de fapt, bogăția și puterea sunt instrumentele sclaviei oamenilor, a morții provocate de ființele umane celor asemenea lor, și în acest sens Satana este „Principele acestei lumi”. Pe de altă parte, „lumea și tot ceea ce ea conține este al lui Dumnezeu” (cf. Ps 24, 1): îi revine, deci, omului să aleagă dacă să fie un administrator al Satanei, trăind în posedarea egoistică a bunurilor, sau să se folosească de ele cu scopul de a instaura comuniunea între oameni, recunoscând aceste bunuri ca daruri ale lui Dumnezeu. Și în folosirea bunurilor se poate da cult lui Dumnezeu, se poate să fie adorat! În Shema‘ Jisra’el, rugăciunea fundamentală a credinciosului evreu stă scris: „Ascultă, Israele… Tu îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu toată viața ta, cu toate puterile tale” (Deut 6, 4-5). Ei bine, această din urmă specificare (me’odekha în ebraică), mai poate fi tradusă: „cu toate bunurile tale, cu toate bogățiile tale”, vrând să spunem cu aceasta că trebuie să-l iubim pe Dumnezeu și cu tot ceea ce posedăm, recunoscându-L ca proprietar al pământului și al bunurilor: de fapt, noi suntem numai niște „străini și pelerini” (cf. Ev 11, 13; 1Pt 2, 11) aici pe pământ, chemați să împărtășim bunurile cu toți ceilalți oameni (cf. Ex 19, 5; Lev 25, 23).

Isus îi răspunde Satanei citând încă odată porunca Legii lui Dumnezeu: „Îl vei adora pe Domnul Dumnezeul tău și numai lui – cuvânt absent în textul deuteronomic – îi vei da cult” (Deut 6, 13). A da cult lui Dumnezeu, și numai Lui, înseamnă în primul rând a nu fi sclavizat de nimeni și a nu sclaviza pe nimeni; înseamnă a avea inima și mâinile libere pentru a-i spune celuilalt om: „Niciodată fără tine”. Din acest motiv Isus s-a îngenuncheat în fața discipolilor pentru a le spăla lor picioarele (cf. In 13, 4-5), dar niciodată nu s-a îngenuncheat în fața Satanei!

Putem să citim această ispită ca tentația de a poseda multe bogății cu scop bun, atitudine deseori nu străină Bisericii. Satana nu-i oferă oare lui Isus toate împărățiile pământului pentru ca el să se folosească de ele, în calitate de Rege și Mesia, cu un scop bun? Nu pare să fie vorba de o ofertă rea: dar dacă Isus ar accepta-o, ar evita istoria ca un drum greu, ar evita crucea și ar poseda totul după felul Satanei, nu după logica iubirii Tatălui: acea logică pentru care „din bogat ce era, s-a făcut sărc pentru noi” (cf. 2Cor 8, 9), pentru care „chiar dacă era Dumnezeu, s-a făcut sclav, golindu-se și umilindu-se” (cf. Fil 2, 6-8). Isus îi va atrage pe toți la sine, dar de pe cruce (cf. In 12, 32); va împărăți asupra universului, dar cu ajutorul crucii (cf. In 19, 19), și totdeauna menținând, deși în gloria lui, semnele pătimirii (cf. In 20, 20.27): Isus împărățește slujind și dându-și viața pentru ceilalți, gloria lui este gloria celui pe care-l iubește! „Mie mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ” (Mt 28, 18), va spune Isus cel Înviat, dar numai după patima și moartea pe cruce, și va putea spune aceste cuvinte tocmai pentru că nu a furat nimic de la Dumnezeu dar, contrar, s-a despuiat de toate din iubire față de sine și de oameni.

În sinteză, această ispită ne avertizează: cel care exercită o putere totalitară, a primit această putere de la Satana, iar cel care dorește bunuri și bogății pentru sine, și cu scop bun, este un administrator al diavolului, vrea sau nu; pentru a avea bogății și putere este necesar să fie adorat Satana, cel care poate să le distribuie cum vrea și cui le vrea.

Autor: E. Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu D.