Credinciosul poate să se găsească uneori într-o
situație de necredință, de lipsă de adeziune, pentru că Dumnezeul pe care ar
vrea să se încreadă se retrage, își ascunde chipul, devine mut și se învăluie
în tenebre[1].
În acele momente, în locul credinței se află obscuritatea și confuzia în cel
credincios, și există absența lui Dumnezeu în loc de prezența lui, mutism în
loc de cuvânt, și tăcere a lui Dumnezeu.
Aproape o treime din psalmi conțin lamentațiuni față de Dumnezeul ascuns,
aparent absent, un Dumnezeu inert și mut, și de multe ori în Scripturi sunt
creionate astfel de situații de obscuritate; și totuși, discreția e mare…
Înțelegem numai că Dumnezeu poate precipita un om care i s-a încredințat numai
Lui într-un asemenea abis de răutate, de suferință și de tenebră, că
promisiunile lui Dumnezeu sunt reduse la tăcere, ba chiar pot să accentueze
durerea acestui om înțepând trupul lui cu sulița îndoielii și a sincerității
credinței lui.
Există diferite situații de „noapte”
în Biblie. Într-adevăr, stă scris că, după revelația lui Dumnezeu în tufișul
arzând „îngerul Domnului a mers în întâlnirea lui Moise și a căutat să-l
omoare”, și stă scris că Isus, după o agonie plină de neliniște a murit pe
cruce cu un mare strigăt nearticulat, după ce a exclamat cu voce tare:
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Isus este abandonat de Dumnezeu, blestemat de Dumnezeu
și de oameni, într-o nuditate care dă mărturie despre calitatea lui de anáthema, se află în afara cetății
sfinte, atârnând de un lemn, într-o situație de antisacrificiu prin excelență,
este învăluit în infamie, și moare, așa cum spune Scrisoarea către Evrei, chorís theoû, „fără Dumnezeu” (Ev 2, 9: lecțiune transmisă de unele
codice și de diferiți Părinți ai Bisericii).
Aici nu este vorba numai de tăcerea
lui Dumnezeu, dar mai este prezent și abandonul și mutismul, există un hiat
deschis între Tatăl și Fiul, există unul care atârnă pe lemn; și iată că un om,
unul provenind dintre neamuri, se face ecou al acelui strigăt al lui Isus și
declară: „Acesta era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39), văzând tocmai în acea tenebră legătura lui Isus cu
Dumnezeu. Și Dumnezeu unde era? Era acolo unde Isus murea…
Scripturile
sunt discrete asupra acestei teme, dar putem să amintim că între sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, o vreme în care mulți
creștini erau ispitiți să etaleze un Dumnezeu împotriva oamenilor,
mărturisindu-l fără ezitare de partea lor, Sf. Tereza din Lisieux suferă
absența lui Dumnezeu, anticipând anxietatea unei umanități fără credință și
fără Dumnezeu. Dacă are o dorință, aceasta este cea de a se așeza la masa
păcătoșilor, sigură că acolo ar fi simțit vecinătatea lui Dumnezeu. Silvan din
muntele Athos, un călugăr rus, își trăiește vocația stând în infern fără să
dispere și declarând că „până va exista un condamnat în iad, Dumnezeu va fi
lângă el”, iar Charles de Foucauld caută în deșert ultimul loc, cel care lui
Cristos nu i se va putea fura niciodată. Oameni coborâți în infern, dar oameni
care și-au păstrat, ca apele subterane, credința.
În
zilele noastre, în fața prăbușirii multor siguranțe și ideologii, noi creștinii
nu suntem chemați să redăm vigoare trâmbițelor lui Iosua, nici nu putem gândi
să privim din înălțime Sodoma și Gomora ca și cum ar reprezenta lumea pierdută.
Locuim și noi în Ierihon, și locuim în Sodoma și Gomora, iar credința noastră,
dar prețios, nu este un soare care creează ziua, ci o lampă care strălucește și
pâlpâie în noapte, o flacără mică care arde numai cu ajutorul uleiului iubirii
lui Dumnezeu. „Umblăm în lumina credinței și nu a viziunii” (2Cor 5, 7), ne amintește Sf. Paul, dar o
credință care cere constant să fie susținută, confirmată, însuflețită de
asiduitatea noastră cu Domnul, asiduitate făcută din tăcere, din ascultare, din
rugăciune, dacă suntem capabili de toate acestea. Adevărata icoană a celui
credincios nu este cea care-l prezintă pe Petru care umblă pe ape spre Isus,
dar cea în care Petru stă să se cufunde, strigând către Domnul: „Salvează-mă!”.
Iar Domnul îl sprijină.
Poate
cineva se va întreba: dar un religios, un preot poate cunoaște incredulitatea?
Spun numai că, nefiind scutit de nimic, acesta cunoaște incredulitatea sub forma
idolatriei, cea de a-și face propriile proiecte, cea din a-și face din propria perfecțiune
un idol, într-o auto-justificare care pervertește relația cu Domnul și
Mântuitorul său, atât sub forma ispitei ateismului, cât și al nimicniciei:
amețeala nulității, a întunericului este, probabil, cea mai mare tentație a
persoanei consacrate care a ajuns la o anumită maturitate, care a făcut din
credință orizontul vieții lui. Da, într-o viață de rugăciune, de slujire a Domnului,
de luptă anti-idolatrică cu ajutorul sărăciei, a obedienței, a castității, este
posibil să fim tentați de ateism, de nimicnicie… A nu mai crede în nimeni, a nu
mai adera la nimeni și a simți, experia, a afirma nimicnicia lucrurilor. Și în
viața consacrată, unde se purcede spre o anumită despuiere, spre renunțări
succesive, spre a spune „nu-uri” tot mai radicale, se poate ajunge și mai în
profunzime și se poate cufunda în oceanul nimicniciei: nimic, nimic, nici măcar
Dumnezeu. Este oare o întâmplare că budismul, religie sau cale esențial
monastică, este îndreptată spre afirmarea nimicului: „neti, neti”, nici acesta,
nici acela?
Da,
călugărul strigă: „ O, noapte, devin-o lumină!”. Tăcerea lui, ascultarea lui,
căutarea lui interogativă (Rimbaud o numea „vânătoare spirituală”), umila și
curajoasa lui expunere față de ceea ce lumea ignoră despre sine, binele ca
răul, rugăciunea lui pentru cei care nu știu acest lucru, nu pot sau nu vor să
se roage, sunt, fără îndoială, trăsăturile care-l caracterizează și care marchează
solidaritatea lui cu oamenii. Viața consacrată nu este viață de concentrare
asupra vreunei idei clare și consolante, ci o viață de luptă interioară în care persoana consacrată este încercată
asemenea lui Isus, dar și asemenea fraților lui. Tăcerea, viața simplă, viața
comună, solitudinea castității sau a celibatului nu introduc într-o oarecare
contemplație, ci în contemplarea crucii, loc în care Dumnezeu și-a arătat
gloria iubirii sale, cu prețul pătimirii, suferinței și morții Fiului
preaiubit.
[1] Este și cazul așa numitei teologii a absenței lui Dumnezeu,
elaborată ținând cont mai ales de evenimentele de la Auschwitz. Elie Wiesel
povestește într-una din cărțile lui cum, într-una din zile, datorită faptului
că un deținut de la Auschwitz furase ceva, fiind descoperit, acesta a fost
condamnat la spânzurătoare. Obligați fiind toți ceilalți deținuți să asiste la
moartea acelui om, la un moment dat s-a auzit o voce din mulțime: Unde este
Dumnezeu? O altă voce din mulțime i-a răspuns: Este acolo, spânzurat împreună
cu acel om!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial