"Când a
ştiut Isus că El era Dumnezeu?" Nu suntem surprinşi când copiii şi adulţii
din parohiile noastre, având o curiozitate sănătoasă asupra credinţei lor, pun această
întrebare. Este o întrebare potrivită care se naşte din dorinţa de a-l cunoaşte
mai bine pe Isus. De fapt, este o întrebare al cărei răspuns determină întreaga
noastră abordare asupra vieţii şi învăţăturilor Domnului nostru. Din păcate, o
parte a clerului, probabil urmând anumiţi cărturari ai Bibliei, continuă să dea
credincioşilor răspunsuri contradictorii, de exemplu "la Botezul Său"
sau "cam pe când a împlinit doisprezece ani". Mulţi dintre noi am
evitat întrebarea, dând răspunsul aparent inofensiv că nimeni nu ştie sigur.!
Problema cu toate aceste răspunsuri este că sunt false. Biserica ştie cu
siguranţă. Ea ne învaţă, de fapt, că Domnul nostru a avut viziunea beatifică
[1] în viaţa Lui pământească şi că, drept urmare, a fost conştient de
identitatea Sa divină din primul moment al conceperii Sale în pântecele Mariei.
Aşa cum vom vedea, nu numai că această poziţie este mai sănătoasă din punct de
vedere teologic, ci şi predarea ei este mai pastorală.
Uneori,
oamenii sunt derutaţi de afirmaţia că Isus a avut Viziunea Beatifică în timp ce
se afla pe pământ. La urma urmei, nu ne spune Biblia că Isus "creştea în
înţelepciune" (Luca 2,52)? Fără nici o îndoială, Biserica ne învaţă că
Isus, la rândul lui, a învăţat lucruri noi [2]. Domnul nostru şi-a asumat în
întregime natura umană, şi este specific omului să dobândească cunoaştere prin
experienţă. Ar trebui notat de la început că nu ne lovim de nici o dificultate
când spunem că Cristos a învăţat din experienţă lucruri pe care deja le ştia
prin cunoaşterea sa insuflată şi beatifică. Este vorba de a ajunge la
cunoaştere în moduri fundamental diferite. De exemplu, ştiind deja amplasarea
geografică a Palestinei, Isus chiar mergea pe drumurile din Palestina.
Cunoscând deja ziua şi ora exactă a morţii Sale pe cruce, Domnul nostru a ajuns
la acea oră şi s-a abandonat experienţei terifiante a crucificării.
Totuşi,
teologia modernă nu a lăsat deoparte teoria scolastică a cunoaşterii beatifice a
lui Cristos, ca fiind nerealistă şi depăşită? Poate că teologia modernă a lăsat
deoparte această doctrină, dar Biserica nu a făcut-o. Catehismul Bisericii
Catolice vorbeşte, de exemplu, despre "cunoaşterea intimă şi imediată pe
care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl Său" [3]. Ce înseamnă
"imediată" dacă nu "directă" sau "fără
intermediari"? Cu alte cuvinte, intelectul uman al lui Cristos a perceput
Esenţa Divină în mod direct, fără intervenţia altor concepte sau idei. Doctrina
cunoaşterii beatifice a lui Cristos este cu siguranţă scolastică - în
formularea sa explicită, nu în geneza sa - dar cu greu poate fi considerată
depăşită. În acest punct, ceea ce se pretinde a fi teologie modernă este adesea
puţin mai mult decât o veche erezie.
Deşi nu
menţionează cunoaşterea beatifică a lui Cristos în termeni expliciţi, Sf. Papă
Pius al X-lea a condamnat afirmaţia modernă conform căreia: "Cristos nu a
avut dintotdeauna conştiinţa demnităţii Sale mesianice" [4]. De fapt,
condamnarea antică a nestorianismului deja includea ceea ce a declarat Papa
Pius al X-lea. Dacă intelectul uman al lui Isus a acţionat în orice moment fără
să fie conştient de identitatea Sa divină, atunci ar fi acţionat fără să fie
conştient de subiectul propriei sale acţiuni. Isus ar fi gândit fără să ştie cine
se ocupa de procesul gândirii. Condamnarea nestorianismului afirmă tocmai
faptul că natura umană a lui Cristos nu are alt subiect sau personalitate decât
Logosul. Acest "cine" al lui Isus este a Doua Persoană a
Preasfintei Treimi. Gândurile sale omeneşti sunt gândurile omeneşti ale lui
Dumnezeu, Fiul. Cum am putea noi susţine că Isus a ştiut mai puţin despre El
însuşi decât ceea ce ştie orice alt om? Ştii cine ! eşti; ştiu cine sunt. Ar fi
putut Isus să ştie mai puţin?
Venerabilul
Papă Pius al XII-lea, susţinând cunoaşterea beatifică a lui Cristos, trage o
importantă concluzie teologică şi pastorală atunci când plasează această
doctrină în contextul ecleziologiei: "Cunoaşterea şi iubirea Mântuitorului
nostru Divin, al căror obiect am fost noi din primul moment al Întrupării Sale,
depăşeşte tot ceea ce mintea umană poate spera să înţeleagă. Căci de-abia
conceput în pântecele Maicii lui Dumnezeu, că s-a şi bucurat de viziunea
beatifică şi, în acea viziune, toţi membrii Trupului Său Mistic i-au fost fără
încetare şi continuu prezenţi, iar El i-a îmbrăţişat cu iubirea Sa
răscumpărătoare. O, minunată bunăvoinţă a iubirii divine pentru noi! O,
inestimabilă cheltuire de iubire fără limite! În leagăn, pe Cruce, în gloria
nesfârşită a Tatălui, Cristos are toţi membrii Bisericii înaintea Lui şi uniţi
cu El într-o manieră mai clară şi mai iubitoare decât aceea a unei mame care
îşi strânge copilul la piept sau decât aceea prin care un o! m se cunoaşte şi
se iubeşte pe sine" [5].
Papa Pius al
XII-lea face o observaţie importantă, anume aceea că cunoaşterea beatifică a
lui Cristos este un mijloc de unire mai mare cu noi. A nega faptul că Isus, ca
om, a avut viziunea beatifică în viaţa Sa pe pământ nu îl face să fie o figură
mai abordabilă. Mai degrabă, dacă lui Cristos i-a lipsit viziunea beatifică,
atunci cunoaşterea Lui despre mine sau despre tine a fost divină, dar nu
umană. În acest caz, Cristos, ca om, nu ar fi putut să ne cunoască, să ne
iubească şi să moară pentru fiecare din noi. Numai viziunea beatifică a făcut
posibil pentru mintea Lui umană să cunoască fiecare membru al umanităţii, în
mod intim şi individual, pentru că în acea Viziune, Domnul nostru ne-a văzut pe
fiecare dintre noi în Esenţa divină, sursa însăşi a realităţii. Oare simţul
popular al credinţei nu ne face să respingem instinctiv ideea că Isus, ca om,
nu ne-a cunoscut sau nu ne cunoaşte? Gândiţi-vă, de exemplu, la devoţiunea pe
care mulţi credincioşi o au,! pe bună dreptate, faţă de Preasfânta Inimă. Care
preot ar dori să îşi înveţe credincioşii că inima omenească a lui Cristos nu a
ars de dragoste pentru fiecare dintre ei când se ruga în grădină sau când purta
crucea?
Câteodată
oamenii ridică obiecţia că dacă Cristos ar fi avut viziunea beatifică pe
pământ, i-ar fi fost imposibil să sufere. Când luăm însă în considerare
cunoaşterea Lui intimă a fiecărei persoane umane descoperim că, din contră, a
putut să sufere. Mai întâi, viziunea beatifică este o viziune spirituală,
intelectuală. În timp ce, pe de o parte, aduce bucurie spirituală, această
bucurie nu este deloc incompatibilă cu suferinţa trupească sau cu cea
emoţională sau psihică, în facultăţile de bază ale sufletului. Astfel, în timp
ce îşi vedea Tatăl, Mântuitorul nostru experimenta teama în apropierea morţii
şi o mare durere fizică în timpul pătimirii Sale. În al doilea rând,
cunoaşterea beatifică a lui Cristos i-a permis, chiar şi ca om, să cunoască
fiecare păcat în parte de-a lungul întregii istorii a omenirii. Cu adevărat,
cunoaşterea profundă a greutăţii absolute a păcatelor umanităţii şi ispăşirea
pe care a făcut-o pentru fiecare dintre noi i-au dat "sudori de s!
ânge" (Luca 22,44). Ce consolare uriaşă este cunoaşterea faptului că
Domnul nostru ne-a avut pe fiecare în minte când a strigat de pe cruce:
"Părinte, iartă-le lor!" (Luca 23,34). Fiecare dintre noi poate cu
adevărat să spună alături de Sfântul Pavel: "[Isus] m-a iubit şi s-a dat
pe sine însuşi pentru mine" (Galateni 2,20).
Această
jertfă a lui Isus pentru noi a fost consumată pe cruce, dar nu a început acolo.
Mai degrabă, din primul moment al Întrupării, Domnul nostru s-a arătat a fi
Răscumpărătorul şi Mijlocitorul, dar Isus nu putea să dorească ceea ce nu ştia.
Numai cunoaşterea sigură a identităţii şi misiunii Sale a permis voinţei
omeneşti a lui Cristos să fie perfect şi explicit conformă cu voinţa divină.
Dacă am susţine că Isus nu a avut o anume cunoaştere a identităţii şi misiunii
Sale decât mai târziu în viaţă, atunci când am analiza timpul petrecut de
Domnul nostru în pântece, copilăria Sa în Sfânta Familie şi viaţa Sa ascunsă,
ar trebui să concluzionăm că El, ca om, nu a ales toate acestea pentru
mântuirea noastră. Sfere întregi ale vieţii şi activităţii umane ar rămâne
neatinse de jertfa mântuitoare a lui Cristos. Încă o dată, negarea cunoaşterii
beatifice a lui Cristos aduce o ofensă nu numai teologiei sănătoase, ci şi
pietăţii populare şi sensibilităţii multor credin! cioşi.
Dacă am nega
faptul că Isus a avut viziunea beatifică aici, pe pământ, ar trebui să
concluzionăm că orice cunoaştere despre identitatea şi misiunea sa ar fi putut
totuşi să câştige, ar fi fost rezultatul revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel,
Cristos ar fi avut virtutea credinţei. Mai departe, aceasta ar însemna că
credinţa Bisericii s-ar baza pe propria credinţă a lui Cristos, şi că rolul său
unic în "desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12,2) ar fi subminat.
Într-adevăr, pare improbabil ca mintea umană să fie capabilă să socotească cu
credinţă că subiectul ei este Dumnezeu însuşi. Imaginaţi-vi-l pe Isus, un om
umil şi cucernic, aflând pentru prima dată că El este Dumnezeu, Fiul. Nu ar fi
respins o sugestie aparent atât de revoltătoare şi necuviincioasă? Cu
siguranţă, ar fi respins orice revelaţie divină, de exemplu glasul din nori, ca
pe o iluzie a Sa, doar dacă nu poseda deja, cu o certitudine infailibilă,
cunoaşterea adevărată a identităţii Sale. Nici măcar cu! noaşterea insuflată nu
ar fi fost suficientă. Ţinând cont de misterul extraordinar şi inimaginabil al
unirii ipostatice, orice om în toate minţile ar fi respins ca fiind absurdă
ideea, chiar insuflată, că el ar fi Dumnezeu. Numai pentru că mintea umană a
lui Cristos a perceput propria unire cu Logosul - văzând nemijlocit însuşi
adevărul unirii ipostatice - a putut Cristos, ca om, să ştie cu siguranţă că
este Dumnezeu. Tocmai datorită acelei cunoaşteri sigure Cristos a predicat
"ca unul care avea putere" (Matei 7,29), dând credinţei Bisericii
fundamentul ei sigur.
Străduindu-ne
să prezentăm credincioşilor un portret fidel al lui Isus Cristos, este bine să
ne asigurăm că propriile noastre învăţături şi predici sunt conforme cu
credinţa Bisericii. Învăţătura Bisericii despre cunoaşterea beatifică a lui
Cristos nu este nerealistă; este pur şi simplu fidelă experienţei lui Isus (cf.
Ioan 16,30) şi mesajului Său. În final, trebuie să recunoaştem că nu Cristos a
fost ignorant în privinţa Lui însuşi, ci noi, care prea adesea l-am ignorat.
Comentariu ulterior al autorului:
Pentru a fi
foarte exact, ar trebui să spun că sunt, de fapt, două doctrine discutate în
această secţiune a articolului meu. Prima este doctrina conform căreia Cristos,
ca om, a fost întotdeauna conştient de identitatea Sa divină. A doua este că El
poseda Viziunea Beatifică pe pământ. Prima doctrină este predată infailibil de
Magisteriul ordinar şi universal (cel puţin ca doctrină de fide tenenda).
A doua doctrină este predată de Magisteriu (de exemplu, foarte clar în
scrisoarea citată a Papei Pius al XII-lea), deşi posibil nu într-un mod
definitiv; este, cel puţin, o doctrină căreia i se datorează supunerea
religioasă a intelectului şi voinţei şi ar fi teologic nesigur să o negăm.
Note:
[1] Viziune
beatifică (din lat. visio, vedere, şi beata, fericită). Vederea directă a lui
Dumnezeu făgăduită celor drepţi (cf. Ioan 17,24). Conform revelaţiei divine,
suntem chemaţi cu toţii să îl vedem pe Dumnezeu "faţă în faţă"
(1Corinteni 13,12), "aşa cum este El" (1Ioan 3,2). Viziunea beatifică
va fi adevărata şi definitiva noastră fericire (http://profamilia.ro/studiu.asp?dictionar=on&litera=V).
[2]
Catehismul Bisericii Catolice nr. 472; cf. Compendiul Catehismului Bisericii
Catolice nr. 90.
[3] CBC nr.
473; cf. Compendiu nr. 90.
[4] Papa
Pius al X-lea, Lamentabili sane (1907), n. 35; DS nr. 3435. Acelaşi
document menţionează ca o componentă a identităţii lui Mesia că El este
"Fiul adevărat şi natural al lui Dumnezeu" Ibid., n. 30; DS
3430. A se vedea şi Responsa ad dubia a Sfântului Scaun din AAS 10
(1918), 282; DS nr. 3645-3647.
[5] Papa
Pius al XII-lea, Mystici Corporis (1943) nr. 75; DS nr. 3812.
pr. Dylan SchraderTraducător: Adela Maria
Sursa: www.catholica.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial