Motivele postului, rugăciunii şi pomenii explicate de papi şi
sfinţi
De pr. Alessandro Ricciardi ICMS
La 13 iulie 1917, cei trei păstoraşi din Fatima au văzut un
înger pregătit să lovească lumea cu sabia sa de foc, din cauza nenumăratelor
păcate ale oamenilor. Intervenţia grijulie a Inimii Neprihănite a Mariei l-a
oprit, înainte ca să poată duce la îndeplinire intenţia sa.
Însă îngerul i-a invitat pe toţi oamenii la căinţă strigând de
trei ori: "Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă!". Însă Fecioara, la Fatima, a
amintit de mai multe ori importanţa sacrificiului, în afară de cea a rugăciunii.
Acelaşi apel l-a dat cu câţiva zeci de ani înainte la Lourdes, prin sfânta
Bernadeta.
Apeluri materne probabil de atâtea ori rămase "neascultate",
sau mai bine zis "puţin ascultate". Astăzi sunt atâţia dispuşi să trăiască
invitaţia la rugăciune, însă mult mai puţini sunt cei care îmbrăţişează pocăinţa
în spirit de reparare pentru păcatele proprii şi ale altora şi pentru a implora
convertirea sărmanilor păcătoşi.
Şi totuşi toţi creştinii, prin lege divină, trebuie să se simtă
chemaţi la practicarea pocăinţei, fiecare în modul său. Postul Mare este timpul
propice pentru a reflecta şi a medita asupra răspunsului nostru la acest aspect
al vieţii creştine.
Compendiul Catehismului afirmă că "pocăinţa se
exprimă în forme foarte diferite, îndeosebi prin post, rugăciune, pomană.
Acestea şi multe alte forme de pocăinţă pot fi practicate în viaţa zilnică a
creştinului, îndeosebi în timpul Postului Mare şi în ziua penitenţială de
vineri" (nr. 301); ele trebuie să ocupe un loc de prim plan în existenţa
credinciosului.
Isus nu s-a limitat să facă rugăciune. Ci a practicat şi
postul, şi timp de patruzeci de zile! Domnul a venit să facă pocăinţă pentru noi
toţi, a venit să ispăşească pentru noi toţi. El a suferit în trupul său, nu
numai în spirit; mai mult, a voit ca în momentul culminant al pătimirii sale
interioare, când agoniza în Ghetsemani, să existe şi o participare a trupului
său: asuda sânge.
În mod asemănător, în momentul maxim al pătimirii sale
exterioare, adică Răstignirea sa, a voit ca noi să ştim despre pătimirea sa
interioară: "Doamne, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?".
El este adevăratul Penitent, care a trăit pocăinţa ispăşitoare,
reparatoare, răscumpărătoare, glorificatoare a lui Dumnezeu, în totalitatea
fiinţei sale, spirituală şi materială. Cu pocăinţa noastră noi devenim părtaşi
ai misterului Crucii sale, "completând în trupul nostru ceea ce lipseşte
pătimirii sale", aşa cum scrie apostolul Paul.
Mortificaţia este un alt mod de a ne ruga; am putea-o definit -
folosind cuvintele sfântului Josemaría Escriva - "rugăciunea simţurilor".
Toţi maeştrii spiritului insistă asupra valorii şi asupra importanţei
mortificaţiei în viaţa creştină. Biserica însăşi a îndemnat mereu la pocăinţă.
Între alte - numeroase - exemple, să ne gândim că imediat după
Conciliul al II-lea din Vatican, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea punea
"printre problemele grave şi urgente" pe care trebuia să le înfrunte,
"nu în cele din urmă" aceea de a aminti "semnificaţia şi importanţa
preceptului divin al pocăinţei".
Scria fericitul Ioan al XXIII-lea: "Prima pocăinţă
exterioară pe care trebuie să o facem cu toţii este aceea de a accepta de la
Dumnezeu cu suflet resemnat şi încrezător toate durerile şi suferinţele pe care
le întâlnim în viaţă şi tot ceea ce înseamnă oboseală şi deranjare în
îndeplinirea exactă a obligaţiilor stării noastre, în munca noastră zilnică şi
în exercitarea virtuţilor creştine".
Sugera sfântul întemeietor al lui Opus Dei: "Gluma
care nu a ieşit din gura ta; zâmbetul amabil pentru cel care te plictiseşte;
acea tăcere în faţa unei acuze nedrepte; conversaţia binevoitoare cu sâcâitorii
şi cei deranjanţi; acel a nu da importanţă miilor de amănunte deranjante şi
impertinente ale persoanelor care trăiesc cu tine [...]. Toate acestea sunt cu
adevărat solidă mortificaţie interioară... Să nu spui: persoana aceea mă
enervează. Gândeşte-te: persoana aceea mă sfinţeşte". Sfântul tânăr iezuit
Ioan Berchmans avea să spună într-o zi: "Viaţa comunitară este cea mai mare
pocăinţă a mea".
Însă trebuie să oferim nu numai pocăinţa "acceptată", ci şi pe
cea "căutată", care, în cazul când asumă forme "neobişnuite", trebuie să fie
făcută mereu cu sfatul şi aprobarea propriului director spiritual sau a
confesorului.
Aşa continua papa Ioan al XXIII-lea: "În afară de pocăinţele
pe care trebuie să înfruntăm datorită durerilor inevitabile din această viaţă
muritoare, este necesar ca toţi creştinii să fie aşa de generoşi încât să-i
ofere lui Dumnezeu şi mortificaţii voluntare, imitându-l pe Răscumpărătorul
nostru divin... În asta să fie ca exemplu şi ca incitare şi sfinţii, ale căror
mortificaţii aplicate trupului lor adesea foarte nevinovat ne umplu de uimire şi
aproape că ne uluiesc. În faţa acestor campioni ai sfinţeniei creştine, cum să
nu se ofere Domnului vreo privare sau pedeapsă voluntară şi din partea
credincioşilor, care probabil au atâtea păcate de ispăşit? Ele sunt cu atât mai
plăcute lui Dumnezeu deoarece nu vin din infirmitatea naturală a trupului nostru
şi a spiritului nostru, ci sunt oferite în mod spontan şi generos Domnului ca
ardere de tot de bună mireasmă".
Primii creştini respectau postul în timpul Triduum-ului
Pascal: în secolul al IV-lea s-a extins până la patruzeci de zile înainte de
Paşte, adică la Postul Mare. Numai duminica se întrerupea postul. În zilele de
post se amâna după apusul soarelui singura masă permisă.
Regula sfântului Benedict stabilea o cantitate de alte
posturi, în afară de cel din Postul Mare, însă le tempera rigoarea permiţând o
masă la ora a noua. De vreme ce călugării trebuiau să îndure oboselile de la
muncile câmpului, abaţii le-au permis să bea spre seară un pahar de vin înainte
de Completoriu.
Această răcorire se lua în comun, în timp ce se făcea lectura
de seară numită Conferinţă, în latineşte Collatio, care consista
cât de cât în citirea vestitelor Conferinţe (Collationes) ale lui
Cassian: de aici a derivat cuvântul colazione (româneşte: mic dejun). În
secolul al IX-lea această facultate s-a extins la postul din timpul Postului
Mare, datorită trudei extraordinare pe care călugării trebuiau să o facă în
îndeplinirea Oficiilor divine în acest timp sacru.
Normele actuale stabilesc ca postul să fie practicat în
Miercurea Cenuşii şi în Vinerea Sfântă. El obligă să se ia o
singură masă în timpul zilei, dar nu interzice să se ia un pic de mâncare
dimineaţa şi seara. Legea abstinenţei - în toate vinerile din Postul
Mare - interzice să se mănânce carne, precum şi mâncăruri şi băuturi
considerate deosebit de căutate şi scumpe.
Luat din "Maria de Fatima", revistă lunară a Familiei
Inimii Neprihănite a Mariei.
(După Zenit, 1 martie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial