Creând femeia, Dumnezeu a binecuvântat lumea

Pentru a readuce pe un plan de adevăr, dreptate şi frumuseţe dimensiunea feminină, pentru a ieşi din retorica ipocrită şi ideologică referitoare la sărbătoarea femeii, din această lună martie, agenţia Zenit a dorit să favorizeze discuţia despre marele bine care a fost în proiectul lui Dumnezeu atunci când a creat femeia. În faţa ştirilor teribile şi dramatice în care femeia este victimă a violenţelor şi abuzurilor, există o sferă enormă de bine în care femeile sunt protagoniste. În această privinţă, agenţia Zenit a intervievat-o pe sora Maria Caterina Gatti, din Institutul Slujitoarelor Inimii Neprihănite a Mariei.

- La 8 martie se celebrează sărbătoarea femeii. În această sărbătoare puţini subliniază marile virtuţi feminine elogiate atât de viaţa călugărească şi consacrată cât şi de rolul atâtor mame şi soţii care îşi trăiesc cu bucurie viaţa. Mai degrabă, o anumită cultură tinde să identifice în femeia modernă răzvrătirea faţă de rolul de soţie şi de mamă, o libertate înţeleasă drept capacitate de dominare în muncă şi în casă. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?

- Desigur, societatea în care trăim tinde să identifice progresul, libertatea şi emanciparea femeii ca forme de răzvrătire faţă de acele "roluri" care dintotdeauna sunt parte integrantă a feminităţii, a identităţii femeii, tocmai acelea de a fi soţie sau mamă. A fost eroarea comisă de atâtea feministe care - pornind de la intenţia bună de a elogia "geniul feminin" - au ajuns să refuze sau să nege "ceea ce face femeia femeie", şi din punct de vedere antropologic. Diferitele curente feministe au avut mare influenţă asupra culturii, conducând femeia la a dori să se emancipeze în manieră greşită, uitând prima şi foarte înalta sa misiune de soţie, de mamă şi chiar de educatoare. Într-adevăr, face parte din vocaţia femeii şi misiunea educativă, aşa cum explică în mod clar Mulieris dignitatem la nr. 19: "Femeia, ca născătoare şi ca primă educatoare a omului [...], are o precedenţă specifică asupra bărbatului. Dacă maternitatea sa [...] depinde de bărbat, ea im! primă un 'semn' esenţial asupra întregului proces al "creşterii ca persoană" a noilor fii şi fiice din neamul omenesc". "În această operă ele [femeile] realizează o formă de maternitate afectivă, culturală şi spirituală, cu valoare într-adevăr inestimabilă, prin influenţa pe care o are asupra dezvoltării persoanei şi asupra viitorului societăţii" (Scrisoarea către femei, nr. 9). Rolul de educatoare se extinde aşadar la întreaga omenire.

Aceste îndatoriri şi particularităţi - să nu uităm aceasta - le-au fost dăruite de Dumnezeu ca talanţi care trebuie fructificaţi pentru ca ele să se realizeze pe deplin şi pentru binele omenirii. Pentru femeie, misiunea trasată de Dumnezeu este aceea de a se îngriji în mod special de om, de fiinţa umană, pe care Domnul i-o încredinţează. "Această încredinţare se referă în mod special la femeie - tocmai datorită feminităţii sale - şi ea decide în mod deosebit vocaţia sa" (cf. Mulieris dignitatem, nr. 30). Este clar că atunci când unei persoane îi este încredinţată o altă persoană, va avea grijă de aceasta şi nicidecum nu va încerca să o chinuiască, să o domine sau, mai rău, să o elimine (aşa cum se întâmplă din păcate cu avortul).

- Care sunt, după părerea dumneavoastră, virtuţile tipic feminine care le caracterizează pe femeile căsătorite?

- Virtuţile şi caracteristicile care cred eu că constituie particularitatea femeii sunt următoarele: primirea, iertarea, înţelegerea, empatia, generozitatea, dăruirea, duioşia, atenţia, delicateţea, sacrificiul, spiritul intuitiv. Apoi, femeia căsătorită trebuie să fie în familie îngerul credinţei, îngerul casei. Trebuie să privească la toate acele virtuţi care o caracterizează pe Preasfânta Fecioară pentru a putea trăi ca ea în harul lui Dumnezeu, oferind exemplul bun, trăind cu acea conştiinţă că se află mereu sub privirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când face cumpărături sau merge la muncă în birou, în timp ce spală vasele sau îi ajută pe copii să îşi facă temele. Sunt lucruri mici, dar erau chiar lucruri mici acelea pe care le făcea Fecioara Maria. Şi fetele sau femeile necăsătorite trebuie să privească la Preasfânta Fecioară ca model al lor, pentru că şi ele sunt chemate să trăiască în harul lui Dumnezeu pentru a transmite apoi această frumuseţe interio! ară persoanelor cu care se relaţionează.

- Şi care sunt îndeosebi virtuţile pe care le elogiază viaţa de călugăriţe şi consacrate?

- Dincolo de virtuţile care caracterizează viaţa călugărească în general, atât masculină cât şi feminină, cred că pentru femeia consacrată sunt valabile mereu acele virtuţi pe care le-am amintit deja ca tipic feminine, pentru că nu trebuie să uităm că orice călugăriţă, înainte de a fi o persoană consacrată, este o femeie. Sfinţenia se construieşte într-adevăr pe o bază de umanitate, tocmai prin acel unicum constituit din suflet şi trup. Este natural că va fi diferită modalitatea în care aceste virtuţi vor trebui să fie exercitate: primirea, atenţia, dăruirea sunt trăite diferit de femeia consacrată - total dedicată lui Dumnezeu şi fraţilor, integrată într-o comunitate călugărească - faţă de cum le trăieşte o mamă în cadrul familiei sale. Dacă apoi privim la viaţa celor mai multe mari sfinte călugăriţe, virtuţile care le exaltă viaţa sunt cele tipic referitoare la viaţa consacrată în general: ascultarea, caritatea, credinţa, curăţia, sărăcia, umilinţa, f! idelitatea, prudenţa...

Maternitatea şi fecioria sunt două dimensiuni particulare ale femeii, în lumina revelaţiei divine, care îşi au exprimarea cea mai înaltă în Preasfânta Maria, care este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. "Persoana Maicii lui Dumnezeu îi ajută pe toţi - în special pe toate femeile - să observe în ce mod aceste două dimensiuni şi aceste două căi ale vocaţiei femeii, ca persoană, se explică şi se completează reciproc". Iată deci că Preasfânta Fecioară este cea pe care atât femeia "laică", cât şi femeia consacrată, trebuie să o aibă mereu în faţă ca model pentru a observa în ea virtuţile care trebuie imitate.

- În ce mod viaţa călugărească reuşeşte să sublimeze şi să practice dorinţa de familie şi maternitate?

- Femeia - care ca şi bărbatul este o "fiinţă în relaţie" - se descoperă "făcută pentru bărbat", pentru o comuniune nupţială cu el. Aşa ne-a creat Domnul, cu această "diversitate în egalitate" (sexualitatea ne diferenţiază în cadrul umanităţii). În viaţa consacrată, acest "pentru bărbat" - după o frumoasă definiţie a lui Arnaldo Pigna - este înlocuit cu "pentru Cristos". Mirele este însuşi Cristos, El este Persoana cu care femeia consacrată intră în relaţie, în comuniune, dedicându-se total Lui, găsind aşadar plinătate şi realizare personală numai în El. Nu este un "a iubi mai puţin", ci un "a iubi mai mult". Cine îmbrăţişează fecioria consacrată doreşte să ajungă la plinătatea iubirii - aşadar a sexualităţii - lipsindu-se de medierea, dar şi de limitările fizicului, ale trupului. "Se alege abstinenţa nu pentru a iubi mai puţin, ci pentru a iubi mai bine [...]. A fi cast în mod feciorelnic înseamnă a ţine inima în potenţă absolută de a iubi, fără altă limită d! ecât propria capacitate" (A. Pigna): fecioria nu închide faţă de iubire, ci dimpotrivă învaţă a o găsi.

Dorinţa de familie este umplută de noua familie constituită de comunitatea şi de institutul călugăresc din care se face parte. Apoi, maternitatea nu este "suprimată" în femeia consacrată, ci este trăită într-un mod mai elevat: este maternitatea spirituală. Maternitatea este într-adevăr parte constitutivă a femeii, element fundamental al identităţii sale, deoarece ei Dumnezeu îi încredinţează misiunea de "a se îngriji de viaţă": nu implică în mod necesar naşterea fizică a unei alte creaturi, ci este constituită de o atitudine de fond, de o deschidere a spiritului caracterizată de dăruirea de sine, de atenţie, de a fi responsabil de alţii, de sacrificiu. Femeia consacrată trăieşte deci în plinătate maternitatea sa, devenind mamă a tuturor, a copilului precum şi a bătrânului, născându-l pe Cristos în inima aproapelui. Şi maternitatea spirituală este aşadar o maternitate fecundă.

- O anumită cultură modernă tinde să indice ca modele figuri de femei care stârnesc provocare şi scandal, dar nu sunt oare mai revoluţionare şi emancipate femei ca Maica Tereza de Calcutta sau Sfânta Clara de Assisi?

- Este adevărat, femeii moderne îi sunt indicate adesea ca modele aceste figuri provocatoare şi scandaloase, datorită influenţei greşitei filozofii feministe "liberal-socialist-radicale". Să nu uităm însă că în mediul catolic s-a dezvoltat un feminism care promovează demnitatea autentică a femeii şi care s-a detaşat clar de gândirea celorlalte curente seculare. Trebuie amintit şi faptul că în pofida marilor divergenţe cu feministele catolice, militantele din curentele radicale şi socialiste au căutat şi au găsit figuri de femei autoritare, libere şi "puternice" chiar în interiorul catolicismului. Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Tereza de Lisieux, Francesca Saverio Cabrini - şi astăzi am putea spune şi Maica Tereza de Calcutta - sunt numai câteva dintre numele acelor multe femei "revoluţionare şi emancipate", în sensul adevărat al termenilor, care au fost luate ca model şi de feministe foarte depărtate de modul catolic de a gândi şi de a trăi. De ce? Pentr! u că aceste sfinte sunt un exemplu pentru cum trebuie să fie o femeie, deşi s-au dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii! În Mulieris dignitatem citim că "Femeile sfinte sunt o întrupare a idealului feminin" (cf. nr. 27). Acest lucru ne face să înţelegem că noi cu cât încercăm mai mult să îl imităm pe Cristos, Dumnezeu adevărat dar şi om adevărat, cu atât ne realizăm mai mult ca persoane, pentru că numai în misterul Cuvântului întrupat şi găseşte adevărata lumină misterul omului. Aşadar, departe de a tăia aripile emancipării, catolicismul ajută femeia la deplina realizare de sine, dăruindu-i acea demnitate şi acele drepturi care în alte medii sociale, culturale sau religioase îi sunt negate.

- Puteţi să ne povestiţi care sunt motivele care v-au convins să alegeţi viaţa călugărească? Şi de ce aţi ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?

Lucrul pe care doresc mereu să îl precizez este că nu a fost atât o alegere, cât mai degrabă un răspuns dat Cuiva care m-a ales. Dacă trebuie să explic motivele care m-au făcut să întreprind acest drum, în urmă cu 13 ani, am o anumită dificultate, pentru că ştiu că nu pot să le exprim în toată profunzimea lor şi probabil nu este nici uşor de înţeles pentru cel care nu a primi aceeaşi chemare.

În orice caz, cred că răspunsul meu a fost facilitat de insatisfacţia de fond pe care o percepeam în inimă. Aveam un loc de muncă, mulţi prieteni, hobby-uri care îmi dădeau satisfacţie... Şi totuşi în adâncul meu simţeam mereu o anumită nefericire, o nemulţumire, o "nerealizare" a propriei mele persoane, deşi avea satisfacţii tangibile în viaţa pe care o duceam. Educată într-o familie catolică practicantă, eram totuşi foarte departe de Dumnezeu, raportul cu El era nesemnificativ pentru mine. Căutam fericirea în cu totul alte lucruri şi credinţa mea se reducea la "obligaţia de a merge la Liturghie duminica". Îmi amintesc însă că pe la vârsta de 17 ani am văzut într-o zi în biserică o tânără călugăriţă, şi de pe faţa ei transpărea mare seninătate şi bucurie. Am simţit înlăuntrul meu o mare emoţie, însoţită de o puternică dorinţă de bine, de bunătate, de convertire, pe care însă am sufocat-o aproape imediat. Era Dumnezeu care începea să se facă simţit... Aveam să! îi deschid inima abia după 4 ani...

La 21 de ani a venit harul convertirii şi după câteva luni am perceput pentru prima dată chemarea la viaţa călugărească. Am ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei pentru că Domnul le-a aşezat în drumul meu: tocmai cunoscându-le pe ele mi-am pus, pentru prima dată, problema vocaţională. De fapt, eram sigură că mă voi căsători şi voi forma o familie. Nu îmi pusesem niciodată problema despre "ce anume vrea Dumnezeu de la mine", şi pentru că eram convinsă că vocaţia trebuie să o percepem încă de când suntem copii. Văzând câteva tinere postulante (tinere care sunt la începutul perioadei formative în convent) de la Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei, am fost literalmente fascinată: bucuria lor, seninătatea lor, veselia lor, frumuseţea interioară care transpărea din fiinţa lor era tocmai ceea ce doream pentru mine şi ceea ce căutam cine ştie unde, de mulţi ani, fără nici un rezultat. Aprofundând cunoaşterea lor, am rămas uimită şi de carisma Institutului! şi de iubirea lor faţă de Biserică şi faţă de Sfântul Părinte. Însă în mod deosebit m-a atras spre "Slujitoare" marea lor evlavie mariană şi iubirea faţă de Euharistie.

- Ce fac Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?

- Noi, Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei, suntem legate în mod constitutiv de Mişcarea eclezială a Familiei Inimii Neprihănite a Mariei - formată din Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei, din noi, Slujitoarele, şi din laicii care împărtăşesc cu noi aceeaşi carismă - şi ne angajăm să îl ducem pe Cristos lumii prin intermediul Inimii Neprihănite a Mariei. Recunoscând în cuvintele rostite de Fecioara Maria la Fatima un apel divin, încercăm să le realizăm înainte de toate în noi printr-o solidă viaţă interioară, având ca primă şi fundamentală angajare pe aceea a rugăciunii. Model, maestră şi călăuză în viaţa noastră de consacrare şi în misiunea apostolică este Preasfânta Fecioară. Inima carismei este repararea, precum şi alte aspecte care provin din spiritualitatea de la Fatima cum ar fi: rugăciunea, pocăinţa, iubirea faţă de Euharistie celebrată şi adorată, faţă de Sfântul Rozariu, iubirea faţă de Sfântul Părinte, care se concretizează şi prin al patrule! a vot - de fidelitate şi ascultare faţă de Sfântul Părinte şi faţă de Magisteriul său.

Colaborarea cu Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei şi cu laicii este fundamentală şi permite un apostolat mai pătrunzător, graţie complementarităţii vocaţiilor şi graţie aceleiaşi carisme. Rolul nostru în Familia Inimii Neprihănite a Mariei prevede ajutorul în formarea laicilor, cu atenţie deosebită faţă de figura femeii, pentru ca să redescopere demnitatea sa şi importanţa fundamentală în familie şi în societate; apoi dorim să ajutăm fetele şi tinerele pentru ca să se responsabilizeze şi să înveţe să folosească în mod corect libertatea lor, redescoperind acele valori care par astăzi pierdute.

- Dumneavoastră aţi scris articole indicând în Maria, Mama lui Isus, frumuseţea femeii. Puteţi să ne explicaţi legătura dintre frumuseţe şi Maria? Şi între frumuseţe şi Dumnezeu?

Societatea de astăzi, în mod fundamental materialistă, tinde să ia în considerare numai trupul, uitând că persoana este constituită din trup şi suflet - care formează un unicum - şi astfel prea des chiar şi atunci când vorbeşte despre "frumuseţe" se limitează la ceea ce este numai aspectul fizic, exterior.

În Preasfânta Fecioară vedem în schimb o frumuseţe care străluceşte înainte de toate în Inima sa şi în sufletul său. Cred că ne poate veni în ajutor enciclica Redemptoris Mater a Papei Ioan Paul al II-lea, în care citim că "în lumina Mariei, Biserica citeşte pe chipul femeii reflectarea unei frumuseţi care este oglindă a celor mai înalte sentimente de care este capabilă inima umană" (cf. nr. 46): această frumuseţe adevărată, cu care Maria o luminează pe femeie, constă în a şti să se dăruiască aproapelui în mod gratuit; în a avea tăria interioară în faţa suferinţelor; în fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de propriile angajamente; în munca asiduă făcută din iubire; în empatia care o face capabilă să îl înţeleagă în profunzime pe celălalt şi să coparticipe la sentimentele sale, încurajându-l cu cuvântul.

În acelaşi document, Papa ne aminteşte că harul pe care Preasfânta Fecioară îl poartă în sine determină "extraordinara măreţie şi frumuseţe a întregii sale fiinţe" (cf. nr. 11). În lumina acestor cuvinte înţelegem, aşadar, că frumuseţea Preasfintei Fecioare nu este pur şi simplu şi numai un fapt estetic, fizic, exterior: Fecioara este model de frumuseţe mai ales prin virtuţile sale, prin Inima sa Neprihănită, prin harul lui Dumnezeu de care era plină.

În icoane - ne aminteşte Enciclica - "Fecioara străluceşte ca imagine a frumuseţii divine" (cf. nr. 33). Pe acest discurs se altoieşte legătura dintre frumuseţe şi Maria şi dintre frumuseţe şi Dumnezeu: într-adevăr, Preasfânta Fecioară străluceşte de lumină reflectată, emană frumuseţea lui Dumnezeu pentru că este plină de El, de Harul Său, de Duhul Său. "Dacă sfinţenia creştină se configurează după frumuseţea Fiului, Neprihănita Zămislire este ilustrarea perfectă a acestei 'opere de frumuseţe'. Fecioara Maria şi sfinţii sunt reflecţii luminoase şi martori atrăgători ai frumuseţii unice a lui Cristos, ai frumuseţii iubirii infinite a lui Dumnezeu, care se dăruieşte şi se comunică oamenilor. Ei reflectă, fiecare în felul său, la fel ca prismele cristalului, ca faţetele diamantului, culorile curcubeului, lumina şi frumuseţea originară a Dumnezeului iubirii. Sfinţenia oamenilor este participare la sfinţenia lui Dumnezeu, deci la frumuseţea sa" (din Documentul fina! l al Adunării Plenare a Consiliului Pontifical pentru Cultură, 2006).

Antonio Gaspari
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu