În primele secole ale Bisericii, Scaunul din Antiohia era unul
dintre cele mai remarcabile şi importante centre ale creştinătăţii. La început,
acesta ocupa locul al treilea în ierarhia Scaunelor creştinătăţii, după cel de
la Roma şi Alexandria, iar apoi locul al patrulea, după ce Imperiul Roman şi-a
mutat capitala în Constantinopol, transformându-l în Noua Romă. Mai apoi,
Scaunul din Antiohia a avut o influenţă puternică asupra dezvoltării teologice
şi liturgice a Constantinopolului, deoarece multe dintre figurile importante ale
Bisericii din oraşul imperial îşi aveau originile în Antiohia, inclusiv Sf. Ioan
Crisostomul, care este considerat autorul celei mai însemnate Liturghii
bizantine.
Scaunul din Antiohia a reprezentat centrul unei şcoli
teologice care a determinat apariţia principalei opoziţii faţă de punctul de
vedere alexandrin asupra cristologiei şi a altor chestiuni. În timp ce
alexandrienii (inclusiv personalităţi de seamă precum Clement din Alexandria şi
Origene) au explorat o interpretare alegorică a Scripturii şi au depus
eforturi considerabile pentru apărarea şi explicarea doctrinei Bisericii privind
divinitatea lui Cristos, antiohienii (Sf. Ioan Crisostomul şi alţii)
preferau percepţia mai literală şi s-au concentrat asupra
umanităţii Sale.
Prin urmare, nu este de mirare că nestorianismul, o erezie care
a luat naştere din grija de a sublinia plinătatea umanităţii lui Cristos, a fost
elaborat din scrierile unor antiohieni precum Teodor din Mopsuestia şi Teodoret
din Cyrrhus, în timp ce monofizismul, care în forma sa extremă nega sau reducea
până la inexistenţă umanitatea lui Cristos, a fost un produs al Alexandriei.
În lumina celor de mai sus, este ironic faptul că prima schismă
de durată în Biserica din Antiohia a apărut atunci când o parte considerabilă
din Antiohia a trecut de partea alexandrienilor. Aceasta a apărut în timpul
certurilor nesfârşite de după cel de-al IV-lea Conciliu Ecumenic, de la Calcedon
(451), care a stabilit faptul că Cristos este o singură Persoană Divină cu două
naturi, divină şi umană. Aşa cum se întâmplă adesea, acel Conciliu nu a reuşit
să soluţioneze controversele, ci mai degrabă să stârnească altele noi şi să le
accentueze pe cele vechi - cel puţin în perioada imediat următoare. Discipolii
Patriarhului Dioscorus din Alexandria şi alţii care au fost anatemizaţi de
Conciliu nu s-au lepădat de opiniile lor, ci s-au înrăit şi au concurat cu
ortodocşii pentru controlul principalelor trei Scaune Apostolice din răsărit:
Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.
Duşmanii celor care au respins Conciliul de la Calcedon i-au
numit pe aceştia monofiziţi, dar ei îşi spuneau lor înşişi miafiziţi. Diferenţa
rezidă în faptul că monofiziţii considerau că Cristos nu avea deloc natură
umană, ci doar natură divină, în timp ce miafiziţii îi recunoşteau natura umană
dar îi subliniau unitatea într-o singură Persoană Divină - o viziune diferită de
cea ortodoxă definită la Conciliul de la Calcedon numai din punct de vedere
semantic. Şi în cele din urmă, după Conciliul de la Calcedon, Biserica din
Alexandria a intrat în schismă şi a atras în tabăra ei o mare parte din Biserica
din Antiohia.
În final, chiar şi Scaunul din Antiohia a ajuns sub domnia
alexandrienilor, mai ales în timpul Patriarhului Severus (512-518), un miafizit
pe care Împăratul bizantin necalcedonian Anastasius îl trimisese să preia
Scaunul din Antiohia. Severus l-a depus şi l-a înlocuit pe Patriarhul Flavian al
II-lea, care acceptase Conciliul de la Calcedon. Păstrătorii dreptei credinţe nu
au acceptat depunerea Patriarhului Flavian, şi începând din acel moment au
existat doi Patriarhi de Antiohia: unul care accepta Conciliul de la Calcedon şi
unul care îl respingea.
Atât calcedonienii cât şi necalcedonienii se autointitulează
astăzi "ortodocşi", chiar dacă nu sunt în comuniune unii cu alţii (sau cu Roma).
Biserica Ortodoxă Antiohiană este în comuniune cu Biserica Ortodoxă din
Constantinopol şi acceptă Conciliul de la Calcedon ca un Conciliu ecumenic
valid; Biserica Ortodoxă Siriacă nu este în comuniune cu Constantinopolul (sau
cu Roma) şi respinge Conciliul de la Calcedon.
Ca şi cum aceste schisme nu ar fi fost suficient de
regretabile, în secolul următor, războinicii jihadului au pătruns în
Antiohia, în anul 637. Oraşul s-a aflat timp de secole întregi în apropierea
liniei care delimita creştinătatea de islam; sporadic izbucneau lupte, astfel
încât bizantinii au recucerit Antiohia în 969, iar turcii selgiucizi au
recucerit-o pentru islam în anul 1084. Apoi au venit cruciaţii.
În mijlocul acestor secole de lupte, oraşul a intrat într-un
declin din care nu şi-a mai revenit niciodată. Nici Scaunul din Antiohia; nici
oraşul, nici Biserica patriarhală de aici nu şi-au mai recăpătat vreodată
puterea şi influenţa pe care le-au avut înainte de cucerirea arabă. Zilele
Antiohiei ca şi centru al gândirii creştinii apuseseră şi ele. Chiar dacă
Patriarhia antiohiană a continuat să existe, musulmanii au pus Biserica din
Antiohia sub jurisdicţia efectivă a Constantinopolului. În consecinţă, Biserica
ortodoxă din Antiohia a fost bizantinizată din punct de vedere teologic şi
liturgic: Biserica mamă s-a conformat regulilor fiicei sale, iar tradiţia
antiohiană a fost eclipsată în mare măsură, trăind în cea mai pură formă a sa
printre necalcedonieni.
Marea Schismă dintre Roma şi Constantinopol din anul 1054 nu a
determinat apariţia unui al treilea Patriarh în Antiohia, chiar dacă Scaunele
patriarhale din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim au urmat în general traseul
Constantinopolului. Totuşi, a apărut un nou pretendent în timpul Primei
Cruciade. La început, cruciaţii au fost de acord să cedeze împăratului roman de
Răsărit, Alexios I Comnenos din Constantinopol, toate pământurile capturate;
totuşi, atunci când cruciatul Bohemond a cucerit Antiohia în anul 1098, a
refuzat să o predea jurisdicţiei bizantine, şi şi-a creat în schimb propriul
regat. L-a exilat pe Patriarhul ortodox, Ioan Oxitul, şi a instalat în Antiohia
un Patriarh latin.
În anul 1268, când musulmanii au recucerit Antiohia, Patriarhul
latin, Opizio Fieschi, a fugit în Roma, iar Scaunul latin a rămas onorific; după
ce a rămas vacant în anul 1953, a fost desfiinţat în final în 1964, anul în care
Papa Paul al VI-lea s-a întâlnit cu Patriarhul Athenagoras I din Constantinopol
şi au anulat vechile anateme. Astfel, Patriarhul latin din Antiohia nu este unul
dintre cei cinci Patriarhi de astăzi. Patriarhul latin nu a reprezentat de fapt
niciodată o problemă, deoarece era numit peste credincioşi care nu erau catolici
de rit latin, şi nu avea nici o intenţie de a se comporta ca şi cum ei i-ar fi
acceptat autoritatea.
Mult mai organici, deşi mai misterioşi, sunt maroniţii
şi Patriarhul lor de Antiohia. Numele maroniţilor provine de la Sf.
Maron, un călugăr sirian din secolul al IV-lea, prieten cu Sf. Ioan Crisostomul.
Maron a plecat din Antiohia şi s-a stabilit în munţii din apropiere pentru a
duce o viaţă ascetică, fapt care i-a reuşit atât de bine încât atracţia
sfinţeniei lui i-a determinat pe mulţi să îl urmeze, întemeind astfel o
comunitate de durată - alcătuită nu doar din călugări, ci şi din persoane
căsătorite.
Patriarhia maroniţilor îşi are începuturile de la Sf. Ioan
Maron (628-707), deşi nu se ştie clar de ce s-au separat de jurisdicţia
Patriarhului ortodox Macedonius. Unii istorici susţin că ei erau monoteliţi - şi
anume, singurii adepţi actuali ai unei doctrine artificiale cunoscute ca
monotelism, o formulă de compromis încropită de împăratul bizantin Heraclius în
încercarea de a vindeca schisma monofizită. Monotelismul susţinea că Isus avea o
natură umană completă din toate punctele de vedere, dar că îi lipsea voinţa
umană; la fel ca mai toate compromisurile, nu a mulţumit pe nimeni: păstrătorii
dreptei credinţe nu au fost de acord să accepte nici o diminuare a umanităţii
lui Cristos, iar monofiziţii (care sunt miafiziţi, dacă îi întrebăm pe ei) nu
vroiau să accepte nimic ce părea că separă umanitatea lui Cristos de divinitatea
Lui.
În orice caz, dacă maroniţii ar fi fost singurul grup care a
subscris la această erezie născocită, aceasta ar explica cum s-au ales cu un
Patriarh al lor, la scurt timp după ce Împăratul a dezvăluit noua formulă.
Această teorie are însă două neajunsuri: maroniţii înşişi neagă faptul că au
fost vreodată monoteliţi, iar Sf. Ioan Maron a scris împotriva monotelismului.
Aceste fapte sunt încă dezbătute aprins în cafenelele din Beirut. Toţi sunt de
acord, totuşi, că în perioada cruciadelor, în 1182, maroniţii şi-au reafirmat
comuniunea cu Roma.
Astfel, în acest punct existau trei Patriarhi de Antiohia, sau
patru, dacă îl luăm în calcul şi pe cel latin: Patriarhul miafizit (care
respingea Conciliul de la Calcedon şi nu era în comuniune nici cu Roma, nici cu
Constantinopol); Patriarhul Ortodox (care accepta Conciliul de la Calcedon şi
era în comuniune cu Constantinopol, dar nu şi cu Roma); şi Patriarhul Maronit
(care accepta Conciliul de la Calcedon şi era în comuniune cu Roma, dar nu şi cu
Constantinopol). Nu v-aţi zăpăcit încă? Mai aşteptaţi puţin, pentru că...
A mai apărut un Patriarh de Antiohia în perioada
1662-1702, şi apoi, începând din anul 1783, în succesiune neîntreruptă:
Patriarhul catolic sirian. Catolicii sirieni erau membri ai Bisericii monofizite
(da, adică miafizite) din Antiohia care s-au întors la comuniunea cu Roma. Având
în vedere că Biserica necalcedoniană din Antiohia nu a fost supusă
bizantinizării prin care trecuse Biserica ortodoxă, atât ortodocşii siriaci cât
şi catolicii sirieni sunt singurii care păstrează astăzi vechea tradiţie
liturgică a Bisericii din Antiohia şi celebrează una dintre cele mai vechi
Liturghii ale Bisericii, Sfânta Liturghie a Sf. Iacob.
În schimb, Biserica Ortodoxă Antiohiană era pe deplin bizantină
în anul 1724 când noul Patriarh înscăunat, Ciril al VI-lea Tanas, a declarat că
este în comuniune cu Roma. Înfuriaţi la culme, câţiva dintre preoţii săi au mers
imediat la Constantinopol, unde Patriarhul Ieremia al III-lea primise deja de
veste despre intenţiile lui Ciril şi refuzase să îi recunoască alegerea. Ieremia
a ales un alt Patriarh ortodox de Antiohia, Silvestru, care a ales să conducă
Scaunul patriarhal de departe, din Constantinopol, la fel cum au procedat şi
succesorii lui, zeci de ani la rând.
Între timp, cei care l-au urmat pe Ciril au ajuns să fie
cunoscuţi ca Biserica Greco-Catolică melchită. "Melchit", sau "oameni ai
regelui", era o denumire străveche a adepţilor Conciliului de la Calcedon, de pe
vremea când împăratul bizantin era singurul care accepta acest Conciliu şi toţi
Patriarhii din Răsărit îl respingeau. Un titlu venerabil al Bisericii din
Antiohia,denumirea "Melchită", completată cu noi dezvoltări, a ajuns să fie
folosită numai de către cei care acceptau autoritatea Papei de la Roma, monarhul
Bisericii. "Greco", în schimb, se referea la ritul Bisericii, la fel ca
denumirea de "Romano" din Romano-Catolică: până la acel moment, Biserica
Ortodoxă din Antiohia fusese bizantinizată timp de aproape o mie de ani.
Aşa se face că Biserica din Antiohia are la momentul acesta
cinci succesori ai lui Petru, chiar dacă oraşul în care discipolii au fost
numiţi creştinii prima dată este acum atât de insignifiant încât niciunul dintre
ei nu îşi are Scaunul acolo. Patriarhul ortodox siriac, Patriarhul ortodox
antiohian şi Patriarhul melchit greco-catolic trăiesc în Damasc, Patriarhul
catolic sirian trăieşte în Beirut, iar Patriarhul maronit trăieşte în Bkerke,
Liban. În niciunul dintre aceste locuri creştinii nu sunt persecutaţi acut
astăzi, dar având în vedere că islamicii se ridică la putere în Orientul
Mijlociu, situaţia creştinilor devine din ce în ce mai precară, mulţi dintre ei
părăsind aceste locuri: populaţia creştină este în scădere continuă începând din
anul 1948 în toate ţările din Orientul Mijlociu, cu excepţia Israelului.
Cei care rămân sunt uniţi de dificultăţile lor comune. Desigur,
în timp ce există cinci Patriarhi, cei trei Patriarhi catolici nu sunt
competitori sau rivali care să pretindă scaunele; fiecare dintre ei recunoaşte
dreptul istoric şi prerogativele celuilalt. Iar în anii 1990, ortodocşii
antiohieni şi greco-catolicii melchiţi au construit în Doumar, o suburbie a
Damascului, biserica Sf. Pavel, în care slujesc pe rând. În plus, Patriarhul
melchit Grigore al III-lea s-a oferit să abdice în favoarea omologului său
ortodox antiohian, Ignaţiu al IV-lea Hazim, în cazul în care Bisericile Catolică
şi Ortodoxă se vor reuni.
Acesta este un rezultat dorit cu multă ardoare, chiar dacă,
bineînţeles, nu putem scăpa pur şi simplu de meandrele istoriei care au dus la
apariţia celor cinci Patriarhi de Antiohia. În Providenţa lui Dumnezeu, fiecare
dintre aceste cinci Biserici (aşa cum sunt numite pe drept, deoarece toate au
succesiunea apostolică, Sacramentele şi Preoţia) şi-a păstrat o expresie
legitimă şi valoroasă a credinţei, chiar şi de-a lungul secolelor de persecuţie
şi hărţuire din partea autorităţilor musulmane. Pentru toate acestea trebuie să
fim recunoscători şi determinaţi să ne rugăm pentru creştinii Bisericii din
Antiohia care se află tot mai mult în primejdie, precum şi pentru succesorii lui
Petru care o conduc. Supravieţuirea creştinismului sub orice formă în condiţiile
pe care le-au înfruntat credincioşii din Antiohia este o mărturie de curaj şi
tărie sufletească de care am putea avea mare nevoie în viitorul foarte
apropiat.
Robert Spencer
Traducător: Renata Oana
Sursa: www.catholica.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial