Una dintre închisorile la care ne raportăm într-un mod deosebit atunci când aducem în discuţie universul concentraţionar din România comunistă este cea de la Piteşti, locul celui mai mare genocid al sufletelor din Europa de Est, cum l-au numit mulţi istorici. Cele petrecute acolo sunt prea bine cunoscute şi de aceea lucrarea de faţă nu le va reaminti amănunţit, ci va teoretiza pur şi simplu „logica suferinţei şi a terorii” la care au fost supuşi în primul rând cei mai rezistenţi deţinuţi, deveniţi ulterior martiri. De ce aducem în discuţie conceptul de logică a suferinţei? Pentru că orice eveniment petrecut în timp devine istorie, iar istoria este singura carte a destinului ale cărei pagini scrise şi nescrise au rolul de a face posibilă independenţa faţă de prejudecăţi.
Înainte de toate, să reamintim că, între închisorile comuniste din România, Piteştiul ocupă un loc aparte, în sensul în care aici a avut loc aşa-numitul proces de reeducare de tip Macarenco. Privind această reeducare dintr-o perspectivă strict etică şi teologică, nu o vom putea percepe decât în calitatea ei de luptă între bine şi rău, adică un soi de purificare prin suferinţă, care să contribuie la înregistrarea unui avatar radical din partea mentalităţii sau conştiinţei colective în aşa măsură încât generaţiile viitoare să aibă capacitatea logică şi necesară de a se raporta la un astfel de cutremur istoric ca nişte martori reflexivi. De fapt, „ca să înţelegem ce a însemnat Piteştiul, trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor şi să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele interioare ale perversiunii şi la dimensiunea ei metafizică”[1]. Atingând acest punct al discuţiei, cel al dimensiunii metafizice a perversiunii, nu avem cum să nu ne referim la ideea de conştiinţă ca devenire, de care depind atât călăii, cât şi victimele sau deţinuţii, dar în primul rând deţinuţii. A vorbi despre conştiinţă ca devenire înseamnă a situa conştiinţa la un nivel supratatonabil, pentru că ea întruneşte condiţiile esenţiale ale unei trăiri metafizice pe baza faptului că omul trăieşte în istorie, deci în timp, omul însemnând devenire fiinţială în raportul creat dintre Acelaşi şi Celălalt. Altfel spus, omul ca fiinţă raţională trebuie să facă pasul decisiv dinspre Acelaşi înspre Celălalt, deoarece este failibil dar în acelaşi timp perfectibil. Iar, din moment ce conştiinţa înseamnă devenire, omul ca atare îşi asumă adevărul comprehensiv ca adevăr-recunoaştere, adică el recunoaşte şi îşi asumă trăirile celor din jurul său ca parte integrantă a revoluţiei sale interioare. Toate cele menţionate până acum ne înfăţişează dimensiunea fiinţială a celor trei lumi fundamentale: lumea laolaltă, lumea înconjurătoare şi lumea sinelui. Fiecare dintre aceste trei lumi are un rol decisiv pentru perfecţionarea fundamentului ontic al persoanei, adică perfecţionarea realităţii sale interioare. Lumea laolaltă (zusamen leben) este un prim pas pentru evadarea omului din spectrul restrâns al idiosincraziilor personale, conştiinţa sa pătrunzând într-o confruntare directă cu pluralismul de ordin cultural, personal, mintal şi cognitiv. Deci, omul în calitatea lui de conştiinţă pătrunde pe un tărâm al complementarităţii în sensul creării unui numitor comun între diferenţe, ceea ce-l va determina să se raporteze într-o manieră echilibrată la lumea din care face parte, adică la lumea înconjurătoare, pentru ca în cele din urmă să aibă posibilitatea de a-şi trăi intimitatea proprie ca paradigmă a stranietăţii, presupunând în acest sens obligaţia morală de a trata lumea sinelui (das Selbst) în lumina unei realităţi morale care nu trebuie să rămână suspendată undeva în afara sa, adică în afara omului. Desigur, ne atrage atenţia în mod special orizontul istoriei care este „cel al posibilelor interpretări ale fiinţării ca o atare fiinţare, interpretarea respectivă fundamentând de fiecare dată înţelegerea fiinţării în epoca respectivă, precum şi întregul comportament al Dasein-ului”[2]. Astfel, dacă trebuie să luam în calcul dimensiunea istorică a fiinţării, înţelegem de ce un anumit eveniment a avut loc atunci şi nu altcândva, aşa şi nu altfel, sau altfel spus logica desfăşurării lui. În aceşti termeni vorbim şi de aşa-zisa logică a suferinţei în istorie, iar în contextul de faţă de reeducarea aplicată în cadrul experimentului Piteşti. Luat ca atare, experimentul Piteşti, considerat de mulţi teoreticieni drept „cea mai mare barbarie a lumii contemporane”[3], pare ceva inimaginabil, impardonabil, o festă pe care Dumnezeu ne-a jucat-o în istorie, dar nu trebuie să dăm uitării faptul că lumea se împarte în două categorii: supraoameni şi suprafiare. Iar dacă istoria a fost făcută de suprafiare, totuşi supraoamenii au avut rolul decisiv, pentru că, dacă în prezent lumea a ajuns într-un stadiu cât de cât evoluat al civilizaţiei şi al raporturilor de coexistenţă, acest lucru se datorează martirilor, care, prin suferinţele lor, au dat cea mai clară mărturie: chiar şi cele mai bine consolidate ziduri se pot prăbuşi. Comunismul a fost unul dintre acele ziduri, iar într-un final s-a prăbuşit. Să nu uităm că o calamitate istorică precum experimentul Piteşti a făcut posibilă într-o oarecare măsură trăirea solidarităţii ca sentiment de către mulţi deţinuţi pentru a nu mai vorbi şi de solidaritatea exilaţilor cu respectivii deţinuţi prin publicaţiile lor, dar şi prin mesajele lor radiofonice destul de vehemente la adresa aplicabilităţii comunismului în România. În fond, atâta vreme cât ne raportăm la fenomenul Piteşti, trebuie să înţelegem că acesta din urmă a implicat automat trei categorii de victime: „unii care au fost ucişi, alţii care au rămas mutilaţi psihic pentru toată viaţa, iar alţii – cei mai mulţi şi mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncurile iadului şi astfel au ajuns creştini conştienţi şi râvnitori”[4]. Ideea esenţială este că experimentul Piteşti, ca oricare alt eveniment din istorie, a avut rolul unei revelaţii la nivel de conştiinţă colectivă care în timp a devenit una a culpabilităţii. Şi nu vorbim neapărat de o revelaţie divină, deşi aceasta este primordială, dar şi de una mentală sau psihologică, menită să remodeleze personalitatea şi comportamentul tot la nivel de colectivitate. Experimentul Piteşti nu a reprezentat neapărat exprimarea şi impunerea unor idei, pentru că ideile nu pot fi impuse niciodată, cât necesitatea evidenţierii laturii agresive şi etologice a comportamentului uman la nivel de sistem sau de populaţie tocmai pentru ca masele de oameni să înţeleagă că agresivitatea şi perversitatea, adică natura răului este ceva cu care ne naştem şi către care suntem înclinaţi dar împotriva căreia putem lupta cu conştiinţa în care este sădit adevărul absolut, pe care, într-adevăr, niciodată nu-l vom putea conştientiza la perfecţie, ci vom putea aspira către el în măsura în care vom recunoaşte că suntem străini faţă de noi înşine, în primul rând ca urmare a failibilităţii noastre. Deci, totul depinde de conştiinţă, iar ea înseamnă obligaţia morală care se defineşte în funcţie de legea naturală. Însă, istoria ca atare a suferit de un adevărat deficit de conştiinţă, realitate demonstrată mai ales de aplicarea experimentului Piteşti în România, şi de aceea ea „nu poate fi explicată ca o înşiruire de idei, ca un fenomen de sine stătător”[5]. Desigur, în aceeaşi manieră putem discuta despre oricare altă închisoare comunistă, mai ales că ceea ce constituie numitorul comun între ele se identifică cu diferitele tehnici de tortură, fizice şi psihice, care fac obiectul aşa-zisului proces de reeducare. De fapt, tocmai de aceea avem tendinţa de a vorbi despre ideea de agresivitate în comunismul românesc mai cu seamă atunci când ne referim la închisoarea de la Piteşti, pentru că, într-un atare cadru, inviolabilitatea persoanei umane şi grija faţă de celălalt erau date uitării. Ca urmare a acestei realităţi istorice funeste, conceptul de reeducare este singurul care ne poate atrage atenţia pentru că din el decurge sub aspect logico-interpretativ întreaga agresivitate şi absenţă a cumpătării specifice fenomenului Piteşti. În funcţie de acest din urmă fenomen, stabilim o anumită paradigmă axiomatică din punct de vedere istoric, în sensul în care torturile aplicate în închisoarea de la Piteşti şi-au pus amprenta în mod decisiv asupra evoluţiei ulterioare a ethos-ului poporului român, în primul la nivel de conştiinţă colectivă.
[1] Acest citat aparţine preotului ortodox român Gheorghe Calciu, supravieţuitor al experimentului Piteşti, şi a fost preluat din Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise, Alba-Iulia, 2007, p. 111.
[2] Walter Biemel, Heidegger, traducere de Thomas Kleininger, editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 99.
[3] Această afirmaţie îi aparţine lui Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag şi a fost preluată din Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, editura Christiana, Bucureşti, 2006.
[4] Ioan Ianolide, Deţinutul profet, ediţie îngrijită la mănăstirea Diaconeşti, editura Bonifaciu, 2009, p. 153.
[5] cf. Ioan Ianolide, op. cit., p. 153.
Autor: T. Petcu
Sursa: www.oglindanet.ro
Înainte de toate, să reamintim că, între închisorile comuniste din România, Piteştiul ocupă un loc aparte, în sensul în care aici a avut loc aşa-numitul proces de reeducare de tip Macarenco. Privind această reeducare dintr-o perspectivă strict etică şi teologică, nu o vom putea percepe decât în calitatea ei de luptă între bine şi rău, adică un soi de purificare prin suferinţă, care să contribuie la înregistrarea unui avatar radical din partea mentalităţii sau conştiinţei colective în aşa măsură încât generaţiile viitoare să aibă capacitatea logică şi necesară de a se raporta la un astfel de cutremur istoric ca nişte martori reflexivi. De fapt, „ca să înţelegem ce a însemnat Piteştiul, trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor şi să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele interioare ale perversiunii şi la dimensiunea ei metafizică”[1]. Atingând acest punct al discuţiei, cel al dimensiunii metafizice a perversiunii, nu avem cum să nu ne referim la ideea de conştiinţă ca devenire, de care depind atât călăii, cât şi victimele sau deţinuţii, dar în primul rând deţinuţii. A vorbi despre conştiinţă ca devenire înseamnă a situa conştiinţa la un nivel supratatonabil, pentru că ea întruneşte condiţiile esenţiale ale unei trăiri metafizice pe baza faptului că omul trăieşte în istorie, deci în timp, omul însemnând devenire fiinţială în raportul creat dintre Acelaşi şi Celălalt. Altfel spus, omul ca fiinţă raţională trebuie să facă pasul decisiv dinspre Acelaşi înspre Celălalt, deoarece este failibil dar în acelaşi timp perfectibil. Iar, din moment ce conştiinţa înseamnă devenire, omul ca atare îşi asumă adevărul comprehensiv ca adevăr-recunoaştere, adică el recunoaşte şi îşi asumă trăirile celor din jurul său ca parte integrantă a revoluţiei sale interioare. Toate cele menţionate până acum ne înfăţişează dimensiunea fiinţială a celor trei lumi fundamentale: lumea laolaltă, lumea înconjurătoare şi lumea sinelui. Fiecare dintre aceste trei lumi are un rol decisiv pentru perfecţionarea fundamentului ontic al persoanei, adică perfecţionarea realităţii sale interioare. Lumea laolaltă (zusamen leben) este un prim pas pentru evadarea omului din spectrul restrâns al idiosincraziilor personale, conştiinţa sa pătrunzând într-o confruntare directă cu pluralismul de ordin cultural, personal, mintal şi cognitiv. Deci, omul în calitatea lui de conştiinţă pătrunde pe un tărâm al complementarităţii în sensul creării unui numitor comun între diferenţe, ceea ce-l va determina să se raporteze într-o manieră echilibrată la lumea din care face parte, adică la lumea înconjurătoare, pentru ca în cele din urmă să aibă posibilitatea de a-şi trăi intimitatea proprie ca paradigmă a stranietăţii, presupunând în acest sens obligaţia morală de a trata lumea sinelui (das Selbst) în lumina unei realităţi morale care nu trebuie să rămână suspendată undeva în afara sa, adică în afara omului. Desigur, ne atrage atenţia în mod special orizontul istoriei care este „cel al posibilelor interpretări ale fiinţării ca o atare fiinţare, interpretarea respectivă fundamentând de fiecare dată înţelegerea fiinţării în epoca respectivă, precum şi întregul comportament al Dasein-ului”[2]. Astfel, dacă trebuie să luam în calcul dimensiunea istorică a fiinţării, înţelegem de ce un anumit eveniment a avut loc atunci şi nu altcândva, aşa şi nu altfel, sau altfel spus logica desfăşurării lui. În aceşti termeni vorbim şi de aşa-zisa logică a suferinţei în istorie, iar în contextul de faţă de reeducarea aplicată în cadrul experimentului Piteşti. Luat ca atare, experimentul Piteşti, considerat de mulţi teoreticieni drept „cea mai mare barbarie a lumii contemporane”[3], pare ceva inimaginabil, impardonabil, o festă pe care Dumnezeu ne-a jucat-o în istorie, dar nu trebuie să dăm uitării faptul că lumea se împarte în două categorii: supraoameni şi suprafiare. Iar dacă istoria a fost făcută de suprafiare, totuşi supraoamenii au avut rolul decisiv, pentru că, dacă în prezent lumea a ajuns într-un stadiu cât de cât evoluat al civilizaţiei şi al raporturilor de coexistenţă, acest lucru se datorează martirilor, care, prin suferinţele lor, au dat cea mai clară mărturie: chiar şi cele mai bine consolidate ziduri se pot prăbuşi. Comunismul a fost unul dintre acele ziduri, iar într-un final s-a prăbuşit. Să nu uităm că o calamitate istorică precum experimentul Piteşti a făcut posibilă într-o oarecare măsură trăirea solidarităţii ca sentiment de către mulţi deţinuţi pentru a nu mai vorbi şi de solidaritatea exilaţilor cu respectivii deţinuţi prin publicaţiile lor, dar şi prin mesajele lor radiofonice destul de vehemente la adresa aplicabilităţii comunismului în România. În fond, atâta vreme cât ne raportăm la fenomenul Piteşti, trebuie să înţelegem că acesta din urmă a implicat automat trei categorii de victime: „unii care au fost ucişi, alţii care au rămas mutilaţi psihic pentru toată viaţa, iar alţii – cei mai mulţi şi mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncurile iadului şi astfel au ajuns creştini conştienţi şi râvnitori”[4]. Ideea esenţială este că experimentul Piteşti, ca oricare alt eveniment din istorie, a avut rolul unei revelaţii la nivel de conştiinţă colectivă care în timp a devenit una a culpabilităţii. Şi nu vorbim neapărat de o revelaţie divină, deşi aceasta este primordială, dar şi de una mentală sau psihologică, menită să remodeleze personalitatea şi comportamentul tot la nivel de colectivitate. Experimentul Piteşti nu a reprezentat neapărat exprimarea şi impunerea unor idei, pentru că ideile nu pot fi impuse niciodată, cât necesitatea evidenţierii laturii agresive şi etologice a comportamentului uman la nivel de sistem sau de populaţie tocmai pentru ca masele de oameni să înţeleagă că agresivitatea şi perversitatea, adică natura răului este ceva cu care ne naştem şi către care suntem înclinaţi dar împotriva căreia putem lupta cu conştiinţa în care este sădit adevărul absolut, pe care, într-adevăr, niciodată nu-l vom putea conştientiza la perfecţie, ci vom putea aspira către el în măsura în care vom recunoaşte că suntem străini faţă de noi înşine, în primul rând ca urmare a failibilităţii noastre. Deci, totul depinde de conştiinţă, iar ea înseamnă obligaţia morală care se defineşte în funcţie de legea naturală. Însă, istoria ca atare a suferit de un adevărat deficit de conştiinţă, realitate demonstrată mai ales de aplicarea experimentului Piteşti în România, şi de aceea ea „nu poate fi explicată ca o înşiruire de idei, ca un fenomen de sine stătător”[5]. Desigur, în aceeaşi manieră putem discuta despre oricare altă închisoare comunistă, mai ales că ceea ce constituie numitorul comun între ele se identifică cu diferitele tehnici de tortură, fizice şi psihice, care fac obiectul aşa-zisului proces de reeducare. De fapt, tocmai de aceea avem tendinţa de a vorbi despre ideea de agresivitate în comunismul românesc mai cu seamă atunci când ne referim la închisoarea de la Piteşti, pentru că, într-un atare cadru, inviolabilitatea persoanei umane şi grija faţă de celălalt erau date uitării. Ca urmare a acestei realităţi istorice funeste, conceptul de reeducare este singurul care ne poate atrage atenţia pentru că din el decurge sub aspect logico-interpretativ întreaga agresivitate şi absenţă a cumpătării specifice fenomenului Piteşti. În funcţie de acest din urmă fenomen, stabilim o anumită paradigmă axiomatică din punct de vedere istoric, în sensul în care torturile aplicate în închisoarea de la Piteşti şi-au pus amprenta în mod decisiv asupra evoluţiei ulterioare a ethos-ului poporului român, în primul la nivel de conştiinţă colectivă.[1] Acest citat aparţine preotului ortodox român Gheorghe Calciu, supravieţuitor al experimentului Piteşti, şi a fost preluat din Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise, Alba-Iulia, 2007, p. 111.
[2] Walter Biemel, Heidegger, traducere de Thomas Kleininger, editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 99.
[3] Această afirmaţie îi aparţine lui Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag şi a fost preluată din Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, editura Christiana, Bucureşti, 2006.
[4] Ioan Ianolide, Deţinutul profet, ediţie îngrijită la mănăstirea Diaconeşti, editura Bonifaciu, 2009, p. 153.
[5] cf. Ioan Ianolide, op. cit., p. 153.
Autor: T. Petcu
Sursa: www.oglindanet.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial