Cartea Apocalipsului şi istoria: Semnele timpurilor

de Prosper Grech (recent numit cardinal)

Foarte frumosul Instrumentum laboris pentru Sinodul Episcopilor despre noua evanghelizare, în afară de faptul că oferă o bună analiză a situaţiei de astăzi, formulează urarea ca în dezbatere să se dezvolte un document care să poată da un impuls decisiv unei treziri a credinţei în Cristos. Biserica este lumen gentium şi are o misiune profetică la care nu poate renunţa.

Care este această misiune profetică? În Vechiul Testament profeţii aveau, printre altele, funcţia de a interpreta semnele din timpurile lor; îndemnau, în numele lui Dumnezeu, fie Israelul fie Iuda la fidelitatea faţă de Alianţă, ameninţau fie pe israeliţi fie naţiunile străine cu pedeapsa divină; dezvoltau simţul moral al poporului şi preziceau evenimente mântuitoare, deoarece îl considerau pe Dumnezeul lui Israel ca Domn al istoriei. Poporul lui Dumnezeu nu trebuia să se încreadă nici în Egipt, nici în Babilon, ci trebuia să urmeze o politică ex fide, pentru că istoria mântuirii nu are ca protagonişti Israelul sau poporul evreu ci pe Dumnezeu însuşi. El e cel care conduce evenimentele istoriei, având mereu ca ţintă mântuirea neamului omenesc.

În Noul Testament, Domnul istoriei este Cristos înviat: el e cel care merge pe valurilor haosului evenimentelor umane şi salvează barca lui Petru de furtuni. Dar tot el e cel care prezice că în năvodul Bisericii se vor găsi peşti buni şi răi (Mt13,47-50) şi în ogor vor fi grâul şi neghina (Mt 13,24-43). El ne deschide ochii, ne invită să nu ne scandalizăm atunci când vedem foamete, războaie, revoluţii, cutremure şi alte nenorociri, pentru că aceste lucruri trebuie să se întâmple (Mc 13,5-13). Istoria este o parabolă: o înţelege cel care are urechi ca să înţeleagă. Dar pentru ce trebuie să se întâmple aceste lucruri?

Parcursul istoriei mântuirii în timpurile noastre este pe aceeaşi linie cu acela al Vechiului Testament. Cartea Apocalipsului este dominată de Cristos Pantocrator ca într-o absidă bizantină; avertizează înainte de toate cele şapte Biserici, care reprezintă Biserica universală, cu promisiuni şi ameninţări. Reînnoirea istoriei începe "de la casa lui Dumnezeu" (1Pt 4,17), aşa cum subliniază şi documentul pregătitor al sinodului. Însă mesajul nu se referă numai la fiecare naţiune ci şi la structurile economice, politice şi sociale care subjugă lumea la diferitele idolatrii. Monştrii teribili şi ameninţările din Apocalips repugnă mentalităţii de astăzi şi preferăm să-i reducem la tăcere, probabil pentru că am îmblânzit prea mult imaginea noastră despre Dumnezeu după modelele cumsecădeniei şi permisivismului din timpurile noastre.

Cartea Apocalipsului vorbeşte puţin despre sfârşitul lumii şi mesajul său nu este altceva decât o cheie pentru a citi semnele timpurilor în care trăim în lumina istoriei mântuirii universale având în centru Biserica. Pictează cu simboluri înfricoşătoare ceea ce a prezis Isus şi dă motivaţiile. Acum este misiunea Bisericii să citească şi să interpreteze aceste semne, fără a cădea în tendinţe apocaliptice şi în fundamentalismele periculoase ale anumitor secte. Apocalipsul este esenţialmente o carte de sperată adresată unei comunităţi persecutate, asigurând că ultima victorie nu va fi aceea a răului şi a Celui Rău, ci a lui Pantocrator care domină istoria.

Care sunt astăzi semnele timpurilor? Este suficient a vedea un telejurnal sau a răsfoi un ziar oarecare pentru ca să sară imediat în ochi: foamete, atentate, persecuţii, războaie, crize economice, atacuri la adresa familiei, nedreptăţi şi dezordini sociale, prăbuşirea de imperii şi naşterea altora noi, droguri, avort, mafii de toate genurile; această listă ar putea continua îndelung. Să nu uităm însă că ziarele adesea închid ochii în faţa binelui care există în lume pentru că nu produce senzaţie, acel bine ascuns cunoscut numai de Duhul care îl produce. Aceşti "drepţi", oricărui popor ar aparţine, sunt cei care ţin istoria în picioare, pentru ca ea să poată fi numită până la urmă istorie a mântuirii.

Desigur că nu vreau să fiu un laudator temporis acti; aceste rele au existat, într-un mod sau altul, de la Adam încoace. Ceea ce distinge probabil pe cele de astăzi este că, într-un Occident laic şi agnostic, cu relativizarea valorilor despre care vorbeşte Benedict al XVI-lea, astăzi ne lipseşte un metru pentru a evalua ceea ce este bine şi ceea ce este rău, adevăratul şi falsul, riscând chiar să le inversăm.

Şi atunci trebuie să concludem, din ceea ce am spus, că Dumnezeu pedepseşte lumea? O astfel de expresie nu s-ar bucura astăzi de prea multă favoare, chiar şi printre teologi. Dumnezeu nu pedepseşte lumea în sensul că este o divinitate cu biciul în mână, care vrea să trimită fulgere şi tunete pentru orice rău care se comite. Dumnezeu lasă ca răul să se pedepsească de el. El este izvor al fiinţei, este Logos, raţiune, ordine. Opusul este haosul. Cu cât cosmosul se dezlipeşte de Dumnezeu cu atât se fărâmiţează şi cade în haos, cu durerile pe care el le provoacă fiecărui individ şi societăţii.

Semnele timpurilor se citesc ţinând ziarul într-o mână şi Sfânta Scriptură în cealaltă, într-un spirit de rugăciune. Biserica nu se poate sustrage de la citirea acestor semne şi de la interpretarea lor, în mod corect, pentru lume, pentru cei care cred şi pentru cei care nu cred, deoarece ea slujeşte orice om. Acesta este munus propheticum al său. Desigur, o astfel de vestire va avea tot soiul de rezistenţe, dar care profet nu a fost respins şi persecutat chiar "în patria sa"? Sunt convins că următorul Sinod al Episcopilor va găsi curajul, cu ajutorul acelui Duh care a umplut Biserica mereu cu "profundă convingere" (plerophoria, în 1Tes 1,5s) şi va continua să denunţe - cum se citeşte în Evanghelia lui Ioan (16,8) - "lumea cu privire la păcat, cu privire la dreptate şi cu privire la judecată".

(După L'Osservatore romano, 7-8 ianuarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu