PELERINI PE DRUMUL CREDINȚEI: NECONTENIT PE DRUM (II)

Urmele lui Dumnezeu

Dumnezeu este, așadar, dincolo și deasupra dialecticii noastre, a proceselor mentale, a reprezentărilor intelectuale, a inducțiilor și a deducțiilor. De aceea, credința noastră este un pelerinaj, o explorare continuă, noi trebuind să căutăm neîncetat chipul Tatălui printre umbre adânci.

Câteodată vedem urmele unor pași, vestigii, care au trecut peste nisipurile acestea și spunem: pe aici a trecut o persoană. Putem chiar adăuga: era un adult, era un copil. Au rămas urmele. În felul acest, noi descoperim misterul lui Dumnezeu pe pământ. Alteori îl cunoaștem din deducții și spunem: aceasta nu se poate explica și nu o admitem o inteligență creatoare. Mersul nostru prin lumea credinței este, prin urmare, unul pe cărările analogiilor, ale evocărilor și ale deducțiilor.

Va putea oare un orb din naștere să ghicească vreodată culoarea unei limbi de foc? Culorile nu au pătruns niciodată în mintea lui. De aceea nu va ști să identifice, să recunoască și să discearnă culorile. Acestea îl depășesc. Va fi capabilă retina să capteze vreodată cea mai mică sclipire a maiestății lui Dumnezeu? El nu poate pătrunde în jocul nostru, în caruselul simțurilor noastre. El este deasupra, pe altă orbită. Ne transcende, dar este și imanent în același timp. Tatăl nostru este un Dumnezeu nemuritor și viu asupra căruia nu vor cădea niciodată nici noaptea, nici moartea, nici minciuna. Niciodată nu-l vor atinge sunetul, lumina, parfumul și dimensiunile.

Dumnezeu nu poate fi cucerit de armele inteligenței. A-l cuceri pe Dumnezeu înseamnă a te lăsa cucerit de El. Dumnezeu poate fi asumat, poate fi primit. Într-un cuvânt, Dumnezeu este, în mod fundamental, obiect de credință. nu-l putem prinde pe Dumnezeu, este imposibil să-l dominăm cu intelectul. Suntem călători. Pornim mereu și nu ajungem niciodată pe acest pământ, pentru că Dumnezeu este transcendent.

De aceea, pentru oamenii Bibliei, Dumnezeu nu este un divertisment intelectual. Pentru acești oameni, Dumnezeu este Dumnezeul părinților noștri care ne-a scos din Egipt, …. Nu vom găsi în Biblie cele cinci căi ale dovezii existenței lui Dumnezeu. Dumnezeul din Biblie este Cineva care produce tensiune, generează drame. Omul din Biblie a luptat întotdeauna cu Dumnezeu. Și – ah, ce contrast! Pentru a triumfa în această luptă singulară trebuie să îngăduie să fie atacat și învins, precum Iacob în acea noapte.

Datorită acestui fapt, Dumnezeu își cheamă întotdeauna oamenii la această luptă, în singurătatea munților, a deșertului și a peșterilor: pe muntele Sinai, la pârâul Cherit, pe muntele Carmel, pe muntele Măslinilor, pe muntele Alverniei (Sf. Francisc), pe muntele Manresa (Sf. Ignațiu de Loyola)…

Insatisfacție și nostalgie

A existat Cineva care a ajuns la Casa Tatălui și ne-a spus că Tatăl este ca un smarald care produce o altfel de lumină decât a noastră. Iar strălucirea lui este atât de mare încât merită să vinzi toate bunurile tale pentru a obține această comoară. Înaintea privirilor noastre uimite, Mesia ni l-a prezentat pe Tatăl ca pe un amurg grandios, ca pe o strălucitoare auroră și a aprins în inimile noastre văpaia unui dor nesfârșit de Dumnezeu. Acest dor nestăvilit este exprimat foarte bine de Sf. Augustin în Confesiuni, când suspină și zice: neliniștită este inima mea, Doamne, până nu se va odihni în Tine.

Cristos a venit să ne spună că Tatăl este nesfârșit de mare și minunat, măreț și neasemuit față de tot ceea ce am putea gândi, visa, concepe sau imagina. Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, și urechea nu le-a auzit, și la inima noastră nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el (1 Cor 2, 9). Cel care este mistuit de nostalgie, este un călător, un pelerin, un explorator.

Omul este o ființă aparte printre făpturile creației. Ne simțim veșnic exilați, mistuiți de dorul infinit după Cineva pe care niciodată nu l-am văzut, după o Patrie în care niciodată nu am locuit. Ce nostalgie ciudată! Scrisoarea către Diognet (c. VI) spune: Creștinii (…) locuiesc în patria lor, dar ca niște străini. Orice pământ străin este patrie pentru ei, și orice patrie le este pământ străin. Atât de măreț este locul pe care Domnul li le-a dat încât nu le este permis să-l părăsească.

Pe când piatra, stejarul sau vulturul se simt împliniți și nu aspiră la mai mult, omul este unica făptură a creației care se poate simți nesatisfăcută, frustrată. Dincolo de satisfacțiile noastre mai mici sau mai mari arde rugul unei profunde insatisfacții. ea este câteodată ca jăratecul sub crusta cenușii. Alteori devine o flacără devoratoare. Această insatisfacție constituie cealaltă față a dorului de Dumnezeu și ne transformă în călători care caută chipul Tatălui. Această insatisfacție este pentru om blestem și binecuvântare.

Ce este omul? E ca o flacără vie, înălțată spre stele, mereu dispus să-și ridice brațele suspinând: Ah, Tată! Ca un copil care strigă mereu: Mi-e foame, mi-e sete! Mereu visând la tărâmuri ce se află dincolo de orizonturile noastre, la astrele aprinse aflate dincolo de nopțile noastre. Un pelerin al absolutului, spune Leon Bloy.

Deșert

A crede este așadar un drum etern pe căi întunecate și aproape mereu pustii, pentru că Tatăl se află mereu între umbre adânci. Credința este aceasta: pelerinaj, urcuș, plâns, îndoială, speranță, cădere și ridicare, mers nesfârșit al ființelor rătăcitoare care nu știu unde vor dormi astăzi și ce vor mânca mâine. Precum Abraham, precum Israel, precum Ilie, precum Maria.

Simbol al acestei credințe a fost drumul pe care l-a străbătut Israel din Egipt până în pământul Canaanului. Acel deșert, pe care blindatele moderne din zilele noastre îl traversează în câteva ore, a însemnat pentru Israel 40 de ani de nisip, foame, sete, soare, agonie și moarte, răzvrătire și împăcare cu Dumnezeu. Într-un cuvânt, un drum de maturizare a credinței.

Israel a ieșit din Egipt și s-a afundat în deșert, printre stâncile munților și printre nisipuri. Erau zile în care speranța murise pentru poporul lui Israel și orizonturile se închideau. Atunci Dumnezeu lua înfățișarea unei umbre deosebit de suave, forma unui nor care îi învăluia apărându-i de mușcătura razelor fierbinți ale soarelui. Câteodată, în pelerinajul acesta, Dumnezeu este o prezență suavă și nu există blândețe mai mare decât acesta.

Alteori, pentru poporul israelit, noaptea era neagră și apăsătoare, erau cuprinși de frică și nu vedeau nimic. Dumnezeu se făcea atunci prezent sub forma unui stâlp de foc, iar noaptea strălucea ca miezul zilei și deșertul se transforma în oază. Dar pelerinajul este, în mod normal, deșert.

La fel se întâmplă și cu propriul nostru pelerinaj. Uneori avem impresia că nimic nu depinde de noi. dintr-o dată primăverile ard și zilele strălucesc. Când vine după-amiaza nori negri acoperă cerul, iar la căderea nopții firmamentul rămâne fără stele.

Așa trece viața noastră. Astăzi ne simțim siguri și fericiți pentru că surâsul lui Dumnezeu strălucește asupra noastră. Astăzi ispita nu ne va îngenunchea. Mâine soarele Tatălui se ascunde și ne simțim fragili ca o trestie și ne irită orice lucru. Ne devorează invidia. Dorim să murim. Ne simțim ca niște fii necredincioși și nefericiți care strigă: Ah, Tată, vin-o repede, ia-mă de mână!

În această viață de credință, pentru pelerinii care caută cu adevărat chipul lui Dumnezeu, nu există ceva mai apăsător decât absența Tatălui – deși pentru ochiul credinței, care vede esențialul, El este mereu prezent. Și nu există suavitate mai amețitoare decât cea a momentului în care chipul Tatălui începe să apară din spatele norilor.

Criză

La Cadeș-Barnea, poporul israelit a fost prins între nisip și tăcere. A simțit direct că deșertul i-ar putea fi mormânt. În jurul său s-au ridicat, înalte și amețitoare, umbrele deznădejdii, ale fricii și ale dorinței de întoarcere. A căzut asupra lor tăcerea lui Dumnezeu, ca o presiune de cincizeci de atmosfere. Înspăimântați, pelerinii credinței au început să-l strige pe Moise: Este oare Domnul cu adevărat în mijlocul nostru, sau nu este? (Ex 17, 7).

Atunci când ucenicii au ascultat cuvintele lui Isus referitoare la Taina Euharistiei, li s-au părut cuvintele unui nebun. Cine poate să mănânce carne omenească? Și au spus: este insuportabil, greu de înțeles cuvântul acesta (In 6, 60), Învățătorul și-a pierdut simțul rațiunii, să plecăm! Și l-au părăsit.

Abraham, Ghedeon, și alți luptători ai lui Dumnezeu, atunci când nu simt în jurul lor decât întuneric, tăcere și pustiu, caută neliniștiți un punct de sprijin solid, căci au impresia că nu au nici o certitudine, navigând pe ape solitare. Și îl roagă pe Dumnezeu să-i ajute să nu naufragieze, să le trimită un semn pentru a nu sucomba (Gen 15, 8; Jud 6, 17; 1 Sam 10, 1-7).

Așa este viața noastră. Câteodată ne simțim ca niște copii pierduți în noapte. Deznădejdea și spaima cad asupra sufletelor noastre. Ne simțim abandonați, singuri. Începem să ne îndoim că alături de noi, în spatele tăcerii, se află, într-adevăr, Tatăl. Intrăm în criză și încercăm să ne întrebăm dacă cuvintele conțin vreo substanță. A trăi credința este un pelerinaj obositor, ca și cum ai străbate o noapte.

Zori

Dar va sosi ziua morții noastre. În acea zi se va termina pelerinajul, va sosi eliberarea și vom contempla veșnic chipul strălucitor al Tatălui.

Credința va muri, bătrâna candelă de a cărei lumină nu vom mai avea nevoie. Va muri și speranța, nava puternică și zveltă care ne-a condus, navigând printre valuri, nopți și furtuni, până la portul făgăduit. Acum trebuie să ne cufundăm în pământ, din ce în ce mai adânc, în tărâmurile infinite ale lui Dumnezeu. Iar nava acolo va rămâne.

Rămân doar iubirea, viața, patria infinită a lui Dumnezeu. acum rămâne doar să trăim, pentru totdeauna, cufundați, invadați și pătrunși de strălucirea unei prezențe care va acoperi totul și va umple totul și vom repeta în veci: O, Tată, de-a pururi iubitor și de-a pururi vrednic de iubire! Cuvintele acestea nu vor îmbătrâni niciodată.