Augustin şi Cicero sau Convertirea prin filozofie

Lucian Dîncă

Cicero, născut în anul 106, î.C., în Italia, şi Augustin, născut în anul 354, d.C., la Tagaste, astăzi Souk-Ahras, în Algeria de Nord, au în comun dorinţa de căutare sinceră şi profundă a adevărului şi fericirii. Nu este vorba despre adevăr cu minusculă, nici despre fericire cu minusculă. Ceea ce ei caută, fiecare la timpul lor şi cu mijloacele culturale şi intelectuale care le sunt specifice, este Adevărul cu „A” mare şi Fericirea cu „F” mare. Cicero a găsit răspunsul dedicându-se studiului filozofiei, nu a unuia sau altui curent filozofic, ci a filozofiei înseşi. Sf. Augustin, în căutarea sensului existenţei, trăieşte prima convertire, care va antrena o cascadă de convertiri, citind una din operele fundamentale ale lui Cicero, în care acesta îşi expune convingerile sale despre filozofie ca răspuns la orice căutare a Adevărului şi Fericirii omului, Hortensius. În acest studiu ne propunem să facem o incursiune pentru a descoperi, mai întâi, liniile mari ale lui Hortensius, iar apoi influenţa pe care această lucrare a avut-o asupra gândirii şi vieţii Sf. Augustin.

Hortensius de Cicero

Lucrarea este un dialog, din păcate astăzi pierdut, între Cicero şi colegul lui, Hortensius, inimaic al filozofiei, care a trăit între anii 110-50, î.C.. Dialogul avea ca scop un îndemn, chiar o necesitate de a studia filozofia, pentru a ajunge la împlinirea aspiraţiilor celor mai profunde ale sufletului omului. De aceea, opera poate fi considerată ca o continuare a Protrepticului lui Aristotel, pierdut şi acesta. Scopul lui Cicero este de a răspunde atacului adus de Hortensius la adresa filozofiei. Hortensius pare a fi primul volum dintr-o trilogie din care ar mai fi făcut parte Catullus, operă pierdută, şi Lucullus, integrat mai tărziu în volumele Academici Libri. Conform ediţiei cercetătorilor germani, Laila Straume-Zimmermann, Ferdinand Broemser et Olof Gigon, Marcus Tullius Cicero: Hortensius. Lucullus. Academici libri, Munich, Artemis, 1990, putem consulta astăzi 103 paragrafe din lucrarea ciceroniană, dintre care 16 paragrafe se găsesc în operele S. Augustin. Majoritatea celorlalte paragrafe se află în opera renumitului lexicograf şi gramatician al secolului IV, Nonius Marcellus.

Cicero exaltă adevărata filozofie şi critică sever filozofii marginali şi falşi. Sf. Augustin este atras de insistenţa autorului care îndeamnă cu stăruinţă spre căutarea nu a unuia sau altuia dintre curentele filozofice cunoscute, ci a filozofiei înseşi: „Un singur lucru era suficient pentru a mă convinge de invitaţia insitentă la filozofie: cuvintele ei mă îndemnau să caut, să înving, să posed şi să îmbrăţişez cu energie nu un curent filozofic sau altul, ci înţelepciunea filozofică înseşi, acolo unde se află ea” (Confesiuni, III, 4, 8). Printre ideile forte Cicero reia în Hortensius recunoscuta dilemă destintă să arate necesitatea filozofiei: Quod cum diceret philosophandum non esse, nihilominus philosophari videbatur, quoniam philosophi est, quid in vita faciendum, vel non faciendum sit, disputare (Lactance, Divinae institutiones, III, 16, 9). De asemenea, Cicero mai dezvoltă şi alte subiecte esenţiale pentru căutarea cu sinceritate a filozofiei: necesitatea unei educaţii liberale; o privire critică asupra istoriei filozofiei făcând distincţie între adevăraţii şi falşii filozofi, printre care enumeră câteva nume care fac cinste şi onorează filozofia, Tales, Socrate, Democrit, Aristotel; prezintă necesitatea practicării celor patru virtuţi cardinale  prudenţa, temperanţa, forţa, dreptatea  pentru a gusta, încă de pe acest pământ, bucuriile cereşti; dispreţuirea bogăţiilor şi a voluptăţilor trupeşti ca fiind piedici pe calea fericirii adevărate; căutarea filozofiei ca mijloc necesar în pregătirea pentru moarte şi pentru ajungerea în ceruri.

În sfârşit, o altă temă dezbătută de Cicero şi preluată de Sf. Augustin cu insistenţă în scrierile sale este tema fericirii (beatitudo). Plecând de la convingerea ca „toţi oamenii doresc să fie fericiţi”, Cicero demonstrează că există o condiţie sine qua non pentru a obţine fericirea la care conduce adevărata filozofie: practicarea valorilor morale. Efectiv, constată Cicero, a face răul conţine deja în sine o mare nefericire: „Există oameni care pretind a fi filozofi mereu pregătiţi să vorbească pentru a spune că oamenii fericiţi sunt cei care trăiesc după bunul lor plac... Găsim aici o eroare indiscutabilă. A-şi dori ceea ce nu este convenabil constituie o nefericire supremă. Dimpotrivă, faptul de a nu căuta să obţii ceea ce doreşti nu este o sursă de nefericire, ştiut fiind că această dorinţă nu este bună. Într-adevăr, dorinţa dezordonată procură omului un rău superior binelui realizat prin reuşita lui”. Citând aceste cuvinte din Hortensius în De Trinitate XIII, 5, 8, Sf. Augustin conchide: „Foarte bine spus şi perfect adevărat.” Astfel, în opinia lui Cicero, idealul omului înţelept tinde spre recunoaşterea, în sine însuşi, a unui suflet nemuritor mereu în căutarea adevărului prin evitarea viciilor şi practicarea virtuţilor. „Iată de ce, spune Sf. Augustin, dacă dorim să trecem fără întârziere din această locuinţă la o alta infinit mai bună, trebuie să consacrăm acestor studii (filozofice) toate eforturile şi atenţia noastră” (De Trinitate, XIV, 9, 12).

Doar ataşamentul fără rezerve studiului filozofiei şi practicarea virtuţilor cardinale pot oferi omului fericirea cerească, iar această fericire constă în „cunoaşterea” Autorului tuturor lucrurilor: „Iată ce spune acest mare orator (id est Cicero) atunci când laudă filozofia. Făcând sinteza tradiţiei filozofice, pe care o expune clar şi luminos, el spune că cele patru virtuţi, fără excepţie, sunt absolut necesare doar în această viaţă plină de complicaţii şi erori; niciuna dintre ele nu va mai fi utilă când vom părăsi această viaţă, dacă ne va fi dat să trăim acolo unde vom fi pe deplin fericiţi; sufletelor virtuoase, pentru a fi fericite pe deplin, le vor fi necesare cunoştinţa şi ştiinţa, altfel spus, contemplarea naturii” (De Trinitate, XIV, 9, 12). Pentru atingerea unui asemenea ideal de viaţă, afirmă Cicero, se cuvine să ne îndepărtăm de bunurile sensibile: bogăţii trecătoare, plăceri lumeşti şi onoruri trecătoare, care-l înstrăinează pe om de căutarea adevăratei înţelepciuni. Referitor la plăceri, Cicero notează: „Plăcerile trupului trebuie oare să fie căutate, acele plăceri despre care Platon în adevăr şi cu multă seriozitate spune că sunt piedica şi sursa tuturor relelor?” Răspunsul este cum nu se poate mai evident: „Cu cât căutarea senzualităţii este mai mare, cu atât ea îndepărtează de la filozofie. Intensitatea gândirii nu se acordă cu voluptatea trupului... fiindcă ce om, dominat de impulsurile senzuale este capabil să-şi plece spiritul şi să gândească să pună în aplicare facultatea de a raţiona ori să se concentreze asupra oricărui alt obiect?” (Contra Iulianum, IV, 14, 72). După Aristotel, Cicero este un gânditor care punea mai presus de toate filozofia şi înţelepciunea, socotind bogăţiile, voluptăţile trupului şi bunurile temporare ca tot atâtea piedici în atingerea acestul ideal de viaţă. Viaţa spiritului este unica viaţă demnă de fiinţa umană, singura ce corespunde pe deplin naturii lui intelectuale şi aspiraţiilor sufletului.

Impactul lui Hortensius asupra Sf. Augustin

La vârsta de 19 ani, Augustin este student la Cartagina, în anul III de retorică. Programul prevedea studiul operei lui Cicero, Hortensius. În Confesiuni III, 4, 7, Augustin povesteşte, trădând încă emoţiile acelui moment, că studiul acestei lucrări a produs în el o avalanşă de convertiri care l-au condus până la „piscina” baptismală din catedrala milaneză, unde a primit botezul în noaptea de Paşti a anului 387, din mâinile episcopului Ambrozie: „Acea carte mi-a schimbat sentimentele şi m-a orientat spre tine, Doamne; ea mi-a schimbat rugile, dorinţele şi gândurile, le-a dat o altă orientare. Dintr-odată, orice speranţă deşartă mi s-a părut josnică şi doream, cu o înflăcărare de necrezut a inimii, nemurirea înţelepciunii; începusem să mă ridic pentru a mă îndrepta spre Tine.” Această descoperire l-a îndepărtat de goana după bogăţiile lumii trecătoare. În Solilocvii 10, 17, raţiunea îl întreabă pe Augustin: „Nu-ţi doreşti nici o bogăţie trecătoare? – Nu, nu astăzi! Am 33 de ani, iar acum 14 ani am încetat să mai râvnesc după asemenea bogăţii, iar dacă întâmplarea mi le-ar oferi, nu aş vedea în ele decât un mijloc necesar pentru a răspunde nevoilor personale şi nevoilor celorlalţi. O lucrare a lui Cicero a fost îndeajuns pentru a mă convinge că nu trebuie să le dorim, iar dacă ele vin, nu trebuie să le utilizăm decât cu multă înţelepciune şi prudenţă”.

Hortensius l-a condus pe tânărul Augustin să respingă bogăţiile înşelătoare ale lumii, dar şi falsa filozofie pentru a căuta neîncetat înţelepciunea. Totuşi, lucrarea ciceroniană avea şi un mare defect pentru Augustin al Confesiunilor: absenţa oricărei referinţe la numele lui Cristos „Ceea ce mă încânta cel mai mult în acest îndemn la filozofie era faptul că mă orienta să iubesc, să caut, să înţeleg, să îmbrăţişez cu tărie nu cutare sau cutare şcoală filozofică, ci însăşi înţelepciunea, aşa cum este ea; eram stimulat de acel discurs care mă cuprindea şi mă înflăcăra. Un singur lucru răcea în mine întrucâtva avântul acestei înflăcărări: faptul că nu se afla acolo numele lui Cristos. Acest nume, inima mea de copil l-a băut odată cu laptele matern şi l-a păstrat în ea. Fără acest nume, nici o scriere nu mă încânta pe deplin, oricât de literară, de îngrijită şi de adevărată ar fi fost ea” (Confesiuni III, 4, 8). Absenţa oricărei referinţe la numele lui Cristos l-a orientat spre citirea Bibliei, pe care a considerat-o însă nedemnă de a fi comparată cu arta retorică şi cu limbajul ciceronian (cf. Confesiuni, III, 5, 9).

Hortensius a avut o influenţă permanentă în gândirea Sf. Augustin şi în scrierile sale. Îl vedem adeseori făcând referinţă la momentul când i-a căzut în mâini opera ciceroniană. Hortensius este sursa de bază a pricipiului fundamental, de inspiraţie aristoteliciană, „toţi oamenii doresc să fie fericiţi”, principiu formulat explicit în De Trinitate XIII, 4, 7 şi în multe alte texte augustiniene. În Contra Academicos I, 3, 7, Sf. Augustin se opune ideii conform căreia, dacă adevărul este imposibil de atins, simplul fapt de a-l căuta este suficient pentru a fi fericit. În De beata vita, 4, 26-28, episcopul Hipponei argumentează că cel care obţine ce-şi doreşte nu este fericit dacă nu-şi doreşte ceea ce este convenabil. În sfârşit, în De Trinitate XIV, 19, 26, Sf. Augustin reia exortaţia finală din Hortensius pentru a îndemna şi încuraja dorinţa după înţelepciunea filozofică, fie pentru a da existenţei terestre o finalitate pacifică, fie ca o pregătire necesară pentru bucuria vieţii viitoare. Sufletul omului este nemuritor, de aceea el nu se poate mulţumi cu plăcerile lumii, ci el tinde spre înălţimi, spre nemurire.

În Contra Iulianum, Augustin face din nou apel la Hortensius pentru a combate opinia lui Iulian conform căreia plăcerea trupească este un bine pentru om. Această plăcere este mai degrabă farmec şi iluzie, antrenând cu sine o piedică de proporţii în calea raţiunii filozofice. Citând opera ciceroniană, Augustin doreşte să demonstreze că referitor la condiţia vieţii trupeşti, aşa cum o cunoaştem noi, ea este aşa din cauza păcatului. Condiţia sufletului este de a trăi veşnic, de a trăi în Dumnezeu, după cum precizează autorul Confesiunilor: „Tu ne-ai făcut pentru tine, Doamne, iar sufletul nostru nu se poate odihni până nu se va odihni în tine” (Confesiuni I, 1, 1). Augustin este fascinat de urzeala literară a dialogului Hortensius. Cicero personifică filozofia, care-i îndeamnă pe toţi oamenii să adere la ea, deoarece ea este singura cale ce duce la viaţa pe deplin fericită, finalitatea tuturor eforturilor omului. Un asemenea ideal filozofic a suscitat în tânărul Augustin o profundă mutaţie religioasă. Într-o discuţie cu mama lui, Augustin o întreabă: „Este fericit cel care face tot ce-şi doreşte?” Monica îi răspunde: „Dacă el doreşte şi urmăreşte binele, da, este fericit; pe când a dori răul şi a-l înfăptui, înseamnă nefericire.” La un asemenea răspuns, Augustin reacţionează plin de entuziasm: „Mamă, tu ai atins cu siguranţă culmile filozofiei.” Fără îndoială, Sf. Monica a dat acest răspuns din perspectiva credinţei sale creştine, fără a-i fi citit pe filozofii clasici, pentru care avea un oarecare dispreţ, deoarece îi ţinea drept „cupabili”, într-o oarecare măsură, de nehotărârea fiului său în aderarea lui la Biserica lui Cristos. Augustin a luat deci în serios idealul de viaţă prezentat de Cicero şi a decis să-l urmeze cu o ardoare nestrămutată.

Concluzii

Augustin reţine din lectura lui Hortensius de Cicero personificarea filozofiei care-l invită la detaşarea de bunurile lumeşti trecătoare şi de poftele trupeşti pentru a îmbrăţişa, o dată pentru totdeauna, filozofia însăşi. Dacă, din întâmplare, bogăţiile vor da năvală peste el, filozofia îl invită să le utilizeze cu moderaţie şi să se mulţumească doar cu strictul necesar şi să vină în ajutorul celor nevoiaşi. De asemenea, filozofia îl invită să avanseze cu încredere pe calea contemplaţiei, unicul act folositor atât pentru a obţine viaţa fericită din ceruri, cât şi pentru a trăi fără teamă clipa morţii.

Convertirea la filozofie, pentru autorii Antichităţii, era o realitate atât de profundă şi căutată încât nici nu suntem în măsură să o evaluă astăzi. O asemenea convertire era capabilă să schimbe totul, să schimbe o viaţă de om în profunzimea ei. Câţiva ani după aderarea sa la creştinism, Alipius, discipol fidel şi bun prieten al lui Augustin, va porni pe acelaşi drum. De asemenea, la Cassaciacum, unde Sf. Augustin a adunat în jurul său câţiva prieteni, le-a pus în mâini altor doi discipoli dialogul Hortensius, sperând că şi ei vor fi convinşi de binefacerile filozofiei. Lectura lui Hortensius a avut menirea să reveleze tânărului Augustin înalta vocaţie şi demnitate a omului: astfel se naşte în el filozoful care va deveni, mai târziu, în lumina şi cu forţa Evangheliei, ascetul, contemplativul, misticul, inegalabilul teolog.

Sursa: http://www.oglindanet.ro/