PELERINI PE DRUMUL CREDINȚEI: NECONTENIT PE DRUM (I)

A crede vrea să zică a se dărui. A se dărui înseamnă a merge necontenit în urma chipului lui Isus Cristos. Abraham este veșnicul călător spre o Patrie suverană, iar această Patrie nu este nimic altceva decât Dumnezeu însuși. A crede înseamnă a pleca mereu. Deci, așa cum convertirea nu este un moment static, o sosire, la fel nici credința nu este o stație, nu promite nimic stabil, dar presupune totdeauna un nou început, o călătorie continuă, o scrutare a cerului, a lui Dumnezeu, a omului și a persoanei proprii. Cuvântul central prin care putem defini credința este, deci, dinamicitatea.


Înainte să intrăm în meditarea acestui argument, voi face o amplă reflecție nu asupra naturii credinței, ci asupra felului de a o trăi. Într-un cuvânt, este vorba de credința ca trăire (nu experiență) a lui Dumnezeu.

Nu există în această lume ceva mai facil decât manipularea conceptelor referitoare la Dumnezeu și construirea unor castele fantastice și aeriene cu aceste concepte. Și nu există în această lume ceva mai greu decât să ajungi la întâlnirea cu Dumnezeu însuși (și nu cu simulacre de Dumnezeu!), care se află mereu dincolo de cuvinte și concepte (de aici validitatea conceptului teologic deja și nu încă). Pentru aceasta trebuie să străbați codrul confuziilor, marea risipirii și întunericul de nepătruns al nopții, și astfel să ajungă la limpezimea Misterului.

Misterul lui Dumnezeu

Dumnezeu este de neatins, ca umbra, dar este, în același timp, solid ca stânca. Tatăl este Mister prin excelență, iar misterul nu se lasă luat în stăpânire, nici analizat. Misterul se acceptă pur și simplu, în tăcere.

Dumnezeu nu ne este accesibil, precum un prieten a cărui mână o putem strânge cu emoție. Nu-l putem manipula pe Dumnezeu așa cum am mânui o carte, un stilou sau un ceas. Chiar dacă spunem sau auzim uneori că unii preoți se folosesc, îl manipulează pe Dumnezeu, acest lucru nu este adevărat deloc, pentru că ei manipulează un simulacru al lui Dumnezeu, și nu pe Dumnezeul cel adevărat. Nu putem spune: Doamne, vino la mine astăzi, iar mâine vei putea pleca. Nu putem să-l manipulăm.

Chiar dacă Dumnezeu este un mister inaccesibil, , el este în același timp un mister fascinant (conceptul de fascinans et tremens). Iar primul act al credinței constă în a accepta această gratuitate a lui Dumnezeu. De aceea, credința înseamnă a ne ridica mereu și a pleca de fiecare dată în căutarea Cuiva a cărui mână nu o va strânge niciodată. Iar al doilea act al credinței constă în a accepta în pace această frustrare vie. Așa cum fericirea constă, după spusa Sf. Augustin, în a căuta fericirea, și nu în aflarea ei (cel puțin pe acest pământ), la fel, fericirea în credința noastră constă tocmai în faptul de a-l căuta mereu.

Dar dacă Tatăl este un mister inaccesibil, el este, de asemenea, un mister fascinant. Dacă cineva se apropie mult, el este luminat și încălzit (Serafim din Sarov, Dialogul cu Motovilov). Însă dacă se apropie și mai mult, este incendiat. Biblia este o pădure, o mulțime de suflete care ard pentru Dumnezeu.

Nu poate fi privit în față, spune Biblia. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi dominat, din punct de vedere intelectual, atâta timp cât suntem călători prin lume. De asemenea, nu poate fi posedat în mod vital. Acest lucru va fi posibil doar când vom fi trecut granițele morții. Câtă vreme suntem călători, omul nu poate să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască (Ex 33, 20).

Cu alte cuvinte, Domnul Dumnezeu nu poate intra în procesul firesc al cunoașterii umane. Orice fel de cuvinte i-am aplica Domnului pentru a-l înțelege sau, mai bine zis, pentru a ne lămuri asupra sa, acestea sunt simple analogii, aproximații, asemănări. De exemplu, atunci când spunem că Dumnezeu este Tată, ar trebui să adăugăm imediat că nu este Tată cu exactitate. Este mai mult decât un tată; mai bine zis, este altceva decât Tată.

De exemplu, noi știm ce înseamnă în limbaj uman cuvântul persoană. Pentru a înțelege cine sau cum este Dumnezeu cu noi, luăm conținutul cuvântului persoană, îl transferăm, i-l aplicăm lui Dumnezeu și spunem: Dumnezeu este persoană. Dar Dumnezeu este Altceva. Într-un cuvânt, Dumnezeu nu încape în cuvinte. Toate cuvintele referitoare la el ar trebui să fie la negativ (limbaj apofatic): El este de necuprins, infinit, invizibil, inefabil, incomparabil… Aceasta dorește Biblia să spună atunci când afirmă că nu poate fi privit în față.

Dumnezeul nostru este întotdeauna dincolo de cuvintele și conceptele noastre. El este absolut altceva sau absolutul absolut. Mai precis, Dumnezeu nu poate fi obiect al intelectului, ci numai obiect și subiect, în același timp, al credinței. Adică Dumnezeu nu poate fi înțeles, ci doar primit. Iar dacă este primit în genunchi, desculț, ca Moise în fața tufișului arzând, este înțeles mai bine.

Știm că Tatăl este mereu cu noi, dar niciodată nu ne va da mâna, nimeni nu-l va privi în ochi. Sunt simple comparații. mai simplu, se cuvine să spunem din nou că Tatăl este absolut diferit de percepțiile, concepțiile, ideile și expresiile noastre. Se cuvine să spunem că Dumnezeu, ca simplu cuvânt, este una, iar Dumnezeu însuși este altceva. Cuvintele nu pot cuprinde niciodată imensitatea, bogăția, profunzimea întregului mister al iubitului nostru Tată.

De aceea, în Biblie, Dumnezeu este cel care nu poate fi numit. Există trei întrebări care, în context biblic, delimitează un conținut identic: cine ești? Ce ești? Cum te numești? Pe munte, Moise îl întreabă pe Dumnezeu care este numele său. Iar Dumnezeu răspunde prin verbul a fi. Cum te numești? Eu sunt cel care sunt (Ex 3, 14). Dumnezeu răspunde în mod evaziv, spune Ignacio Laranaga. Personal, mi se pare că răspunsul dat de Dumnezeu nu conține nimic evaziv, generic. Aceasta este numai percepția noastră, El în realitate este foarte precis, clar: El este cel care este, El este ființa, El este originea, obârșia ființei noastre. Dacă el nu s-ar fi prezentat astfel, noi, așa cum s-a făcut mult timp pentru femei, copii și sclavi, am fi făcut parte din categoria lucrurilor. Am fi reificat ființa umană, așa cum a făcut revoluția franceză și așa cum face astăzi consumismul și societatea lichidă în care trăim. Un alt răspuns însă mi se pare că exprimă mai bine numele lui Dumnezeu. În Jud 13, 18, Dumnezeu fiind întrebat de numele său răspunde: Pentru ce îmi ceri numele? El este minunat? Ceva despre care nu putem spune că este frumos, bun, extraordinar, pentru că depășește ideea de frumusețe, de bunătate, de extraordinar, spunem că este minunat. Numele lui Dumnezeu este minunat.

Viața noastră de credincioși este un mers prin lume, în căutarea misterului Tatălui, în zone de penumbră. Pe acest pământ putem întâlni urmele sale șterse, dar niciodată nu vom putea vedea fața sa.

Stelele scânteietoare, într-o noapte adâncă, pot evoca misterul Tatălui, dar Tatăl însuși se află mai departe decât stelele, dar și mult mai aproape. Muzica, florile, păsările, îl pot evoca pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu însuși este mult mai departe decât toate acestea.

Nimeni nu a trăit vreodată atât de familiar în comuniune cu toate făpturile ca Sf. Francisc de Assisi. Toate făpturile erau pentru el teofanie sau imagine a lui Dumnezeu. Dar atunci când Francisc dorea să-l întâlnească pe Dumnezeu însuși se cufunda în peșterile solitare și întunecoase… Și aceasta nu pentru că Francisc era mai sensibil față de frumusețe și privea natura cu ochii trupești în acest fel, ci pentru că vedea mai degrabă cu ochii sufletului. Spun acest lucru cu siguranță pentru că în Izvoarele Franciscane se spune că atunci când Francisc a compus Cântecul Fratelui Soare era deja orb. Același lucru se poate spune și despre Beethoven, care surd complet fiind a compus celebra Simfonie a IX-a, culmea compoziției sale. Se vede de aici că cei care ajung la un nivel spiritual foarte înalt, contemplativii, misticii, nu mai au nevoie de simțurile sensibile pentru a vedea, a comunica, acestea fiind suplinite de simțurile spirituale.

Va urma