Procesul lui Isus în faţa Sinedriului (Mc 14,53-65)
Arestarea lui Isus este realizată de către un grup care îl predau Marelui Arhiereu, bătrânilor şi cărturarilor, membrii componenţi ai Sinedriului. În timpul lui Isus, în ceea ce priveşte componenţa cât şi competenţa Sinedriului părerile sunt împărţite, între specialişti. Unii dintre ei afirmă faptul că pe timpul lui Isus Sanhedrinul, Sinedriul nu ar fi fost compus dintr-un număr fix de membrii şi nu ar fi servit în mod esenţial ca un tribunal. Se pare că din acest for judecătoresc, compus din 71 de membri, care după moartea lui Irod deţinea autoritatea supremă printre evrei, făceau parte arhiereii, adică membrii castei sacerdotale, bătrânii, reprezentanţii vechii aristocraţii din Ierusalim, precum şi cărturarii, adică aceia care tâlcuiau Legea. Arhiereii si bătrânii aparţineau partidului saducheilor, favorabili romanilor şi adepţi ai unei filozofii cu caracter materialist. Fariseii au fost primii care s-au arătat ostili faţă de Isus Cristos, a cărui învăţătura li se părea că primejduieşte aplicarea corectă a Legii, precum si propria lor autoritate. Saducheii, indiferenţi la problemele de ordin religios, au ignorat multă vreme activitatea Domnului. Ceea ce i-a făcut sa părăsească această atitudine pasivă a fost entuziasmul manifestat de mulţimi faţă de Isus, care, mai ales în urma învierii lui Lazăr, s-a preschimbat într-o adevărată febră mesianică. Ei au început să se teamă de consecinţele politice pe care le-ar fi putut avea acea mişcare, bănuita ca ar fi reprezentat o reacţie împotriva stăpânirii romane. De aceea s-au alăturat fariseilor în acţiunea de urmărire şi prindere a lui Isus.
Din clipa când arhiereii, stăpânii templului si ai Sinedriului, s-au aliat cu fariseii, ce dominau sinagogile, soarta celui urmărit de ei era pecetluită. Iosif Flaviu, istoric din secolul întâi prezintă faptul că preoţii dimpreună cu alte persoane influente ale societăţii iudaice formau totuşi un sanhedrin al aristocraţilor, cu competenţe, în special, în probleme legate de stăpânirea romană1. Isus mărturiseşte însă,într-un mod curajos, în faţa Arhiereului că este Fiul lui Dumnezeu. Ultima profeţie a învierii lui Isus Cristos este afirmată de către Isus prin anunţarea în faţa Sinedriului, a dumnezeirii sale: Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi l-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Cristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Isus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. (Mc 14,61-62). Acest anunţ este oferit de Vechiul Testament în Ps 110,1 : Lăuda-te-voi, Doamne, cu toată inima mea, în sfatul celor drepţi şi în adunare şi în Dan 7, 13: Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi el a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa lui. Această proorocie este o mărturie a faptului că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, va învia, se va înălţa la cer şi va şedea ca un Dumnezeu adevărat, de-a dreapta Tatălui ceresc. Pentru judecarea lui Isus Cristos au avut loc două şedinţe ale Sanhedrinului: una noaptea, îndată după cea fost înfăţişat lui Anna, si o a doua dimineaţa, înainte de a-l trimite la Pilat. Ipoteza respectivă se întemeiază pe mărturiile lui Marcu si Matei: Şi au dus pe Isus la arhiereu şi s-au adunat acolo toţi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii. (Mc 14,53). Acest text precedă interogatoriul; tot Marcu spune: Şi îndată dimineaţa, arhiereii, ţinând sfat cu bătrânii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul şi legând pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat (Mc 15,1). La prima şedinţă s-a dezbătut procesul religios, constatându-se, din punctul de vedere al conducătorilor evrei, vinovăţia lui Isus. A doua nu va avea decât un caracter pur formal: ea va confirma sentinţa dată de prima şi va hotărî predarea lui Isus în mâinile procuratorului, formulându-se în acest scop şi acuzaţia de ordin politic.
Cutremurătoare a fost clipa când Cristos, Mesia cel aşteptat şi vestit de toţi profeţii Legii vechi, s-a înfăţişat înaintea Sanhedrinului. Mielul de care vorbeşte Isaia este adus înaintea marelui preot al vechii alianţe, care va hotărî să fie junghiat, aşa cum proorocise profetul2. Deşi autorităţile nu cred că Isus poate să dărâme Templul: Noi l-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi (Mc 14,58), sau că El este Mesia, Fiul celui binecuvântat, a lui Dumnezeu (Mc 14,61), aceste două acuzaţii ale Sinedriului vor aduce în mod inevitabil la moartea lui. Marcu însă, nu îi portretizează pe farisei ca având un rol activ în acţiunile finale împotriva lui Isus sau că ar discuta despre Sabat sau despre probleme legate de lege, pe care le folosesc pentru a-l acuza. Cea mai puternică opoziţie vine însă din partea autorităţilor templului3. Autorităţile evreieşti îl predau pe Isus reprezentantului stăpânirii romane, procuratorului Pilat, după ce Sinedriul a luat hotărârea să îl condamne la moarte.
Procesul lui Isus în faza romană (Mc 15,2-20a)
Într-un mod cât se poate de clar, Marcu face o paralelă între cele două procese, într-un fel care scoate în evidenţă punctul esenţial al fiecăruia. În cele două cazuri, personajul primului plan, respectiv Marele preot şi personajul celui de-al doilea plan, Pilat, lui Isus i se pune o întrebare cheie reflectând interesele fiecăruia: Tu eşti Cristos, Fiul celui binecuvântat? şi Tu eşti regele iudeilor? Pentru evanghelistul Marcu, Isus este cu adevărat ceea ce au întrebat ambii interogatori. De aceea, el consemnează şi adaosul făcut de Isus la răspunsul său: Fiul Omului (Mc 14,62) şi Tu ai spus-o (Mc 15,2). Propoziţia Tu zici trebuie înţeleasă ca un refuz de a răspunde a lui Isus. O interpretare a răspunsului dat de Isus poate fi prezentat prin fraza: "tu eşti cel care spune asta şi nu eu". Însă o interpretare mai exactă şi cu înţeles mai aproape de adevăr ar putea fi formularea: "dacă nu m-ai fi întrebat acest lucru, eu nu aş fi spus"4. Un fapt interesant de observat este faptul că, deşi în faza procesului iudaic apar martori mincinoşi, situaţie care ar fi trebuit să schimbe desfăşurarea procesului, aceştia trebuie să fie condamnaţi pentru mărturie falsă, iar Pilat ştie că Isus a fost predat lui din invidie şi răutate; totuşi Isus este condamnat la sfârşitul fiecărei faze a procesului, scuipat şi batjocorit - ca profet - de către membrii Sinedriului, şi ca împărat al iudeilor, de către soldaţii romani5. În loc să dispună eliberarea lui Isus, Pilat imaginează atunci, înainte de a porunci flagelarea, o noua soluţie care l-ar putea salva pe Isus, cu consimţământul evreilor. El recurge la procedeul amnistiei, obicei utilizat de romani, deoarece îşi dă seama că hotărârea membrilor Sinedriului nu reprezenta voinţa poporului şi nădăjduia că în modul acesta va da posibilitatea adepţilor lui Isus să ceară eliberarea lui. Poporul i-a reamintit de practica amnistiei lui Pilat iar acesta a acceptat sugestia în speranţa unei posibile achitări: Şi mulţimea, venind sus, a început să ceară lui Pilat să le facă precum obişnuia pentru ei (Mc 15,8). Acceptând să discute şi să se târguiască cu preoţii şi chiar cu mulţimea, el a adoptat o tactica greşită, de care se va căi curând. Nici poporul şi nici chiar Sanhedrinul nu avea nici un drept să dispună de viaţa lui Isus; singur procuratorul putea decide în această privinţă. El renunţă însă de bună voie la drepturile sale, îngăduind să i se forţeze mâna şi aceasta este mare sa greşeală.
Procuratorul ştia că arhiereii l-au dat în mâna lui din invidie: Fiindcă ştia că arhiereii Îl dăduseră în mâna lui din invidie (Mc 15,10). Pilat se străduieşte să cruţe viaţa Domnului, neavând totuşi curajul de a lua o hotărâre împotriva fruntaşilor evrei. Pentru ca un vinovat să beneficieze de amnistie trebuia ca în locul lui să fie executat un alt acuzat, desemnat unanim de mulţime. În acel moment se pare că unicul întemniţat care putea beneficia de o asemenea amnistie, deoarece nu fusese încă judecat, era un anume Baraba. De aceea Pilat pune întregului popor adunat în faţa pretoriului întrebarea: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Cristos? (Mt 27,17). Acest Baraba a fost închis împreună cu nişte ucigaşi: Şi era unul cu numele Baraba închis împreună cu nişte răzvrătiţi, care în răscoală săvârşiseră ucidere (Mc 15,7). Este probabil că făcea parte din facţiunea zeloţilor, îndârjiţi împotriva stăpânirii romane şi în stare de orice crimă pentru a o înlătura. Pare să fi fost deci un fanatic, pe care ura faţă de străini l-a împins la crimă. Oricum ar fi fost, Baraba era un ucigaş, deşi evreii puteau vedea în el un luptător împotriva dominaţiei străine. Între Isus, coborât printre oameni ca să-i împace cu Dumnezeu şi să le propovăduiască iertarea şi iubirea, şi Baraba, care înţelegea să folosească ura şi răzbunarea pentru a face dreptate poporului său, Israel îl alege pe Baraba. Optând pentru Baraba, el optează pentru dreptul de a se răzbuna şi de a prigoni, pedepsindu-l pe acela care, nesocotind deosebirile dintre evrei şi păgâni, le cerea tuturor să fie buni şi îndurători chiar şi cu duşmanii.
Isus Cristos este astfel biciuit, scuipat, batjocorit spre deliciul soldaţilor romani şi a răufăcătorilor. Este tulburător faptul că toate aceste însemne derizorii, care îndreptăţesc un simulacru de adorare, au o semnificaţie polivalenta. Mantaua purpurie aminteşte de o mantie regală, dar şi de veşmântul pe care-l purta marele preot, după rânduiala dată de Moise: Iar din mătase violetă, stacojie şi vişinie au făcut veşminte de slujbă, pentru slujit în locaşul sfânt, şi au mai făcut veşminte sfinte pentru Aaron, cum poruncise Domnul lui Moise (Ex 39,1). Cristos este marele preot al noului Legământ, care Se jertfeşte pentru păcatele oamenilor, şi totodată împăratul care va învinge moartea şi va pune temeliile împărăţiei harului. Cununa de spini care-i înconjoară capul şi-l face de pe acum să sângereze semnifică atât coroana imperială, cât şi cununa de lauri acordată biruitorilor. Faptul că ea este însă împletită din spini este de asemenea plin de înţelesuri tainice. Când Adam a fost osândit pentru că a călcat porunca, Dumnezeu a blestemat pământul din pricina lui: Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! (Gen 3,18). Spinul reaminteşte neîncetat de pervertirea care a intervenit în cosmos în urma căderii omului, fiind totodată şi simbolul suferinţei, legată de orice împlinire omenească în lumea supusă păcatului6. Isus Cristos, trădat, părăsit şi respins de toţi, este prin urmare condamnat în cele din urmă de Pilat şi predat de acesta soldaţilor romani pentru a fi crucificat.
Procesul lui Isus este cel mai comentat proces din istorie, dar şi cel mai controversat. Căci în vreme ce unii autori îl consideră un proces legal, alţii susţin că e vorba de un asasinat juridic.
Note
1 Cf. Raymon E. Brown, Que sait-on du Nouveau Testament?, Ed. Bazard, Paris, 2000, p. 188.
2 Cf. Hans Conzelmann, Andreas Lindemann, Guide pour l'etude du Nouveau Testament, Ed. Labo ret Fides, Geneve, 1999, p. 349. 3 Cf. Raymon E. Brown, op. cit.
4 Cf. La saint Bible, L'evangile selon Saint Marc, E. Les Editions du Cerf, Paris, 1948, p. 74.
5 Cf. Raymon E. Brown, op. cit.
6 Cf. Jean Marie Faux, La foi du Nouveau Testament, ed. Institut D'etudes Theologiques, Bruxelles, 1977, pp. 156-158.
Bibliografie
a. Documente scripturistice
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
b. Lucrări generale
Hans Conzelmann, Andreas Lindemann, Guide pour l'etude du Nouveau Testament, Ed. Labo ret Fides, Geneve, 1999.
Jean Marie Faux, La foi du Nouveau Testament, ed. Institut D'etudes Theologiques, Bruxelles, 1977.
La saint Bible, L'evangile selon Saint Marc, E. Les editions du cerf, Paris, 1948.
Mauro Orsatti, Contemporani lui Hristos, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2000.
Raymon E. Brown, Que sait-on du Nouveau Testament?, Ed. Bazard, Paris, 2000.
Masterand Alexandru-Paul Gherman
Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca
Facultatea de Teologie Greco-Catolică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial