EFECTELE MARCIONISMULUI MODERN

Cine analizează mai atent evoluția spirituală a zilelor noastre, va putea să constate o reîntoarcere – sub diferite aspecte – a pozițiilor lui Marcion[1]. Desigur, se observă și diferențe, și sunt tocmai acestea cele care recheamă atenția observatorului mai degrabă superficial. Se va spune atunci că refuzul creației a condus acest gânditor la o repulsie aproape nevrotică față de trup, la o atitudine, deci, care este străină de felul nostru de a gândi: tipică probabil al Evului Mediu întunecat și moștenită și de Biserică, iar acum depășită. Rămâne numai să ne întrebăm de unde provin atunci catedralele și muzica din acele secole, dacă nu dintr-o iubire profundă față de creație, față de materie și trupul omenesc (vezi numai Michelangelo, Giotto, Cimabue, etc.). Dar o asemenea dispută nu atinge încă nucleul chestiunii. În realitate, din acel refuz al Creatorului și al creației – inserat în mai amplul curent al gnozei – emerge atât un dispreț al asceticii trupului ca și un libertinism cinic, care, de fapt, exprimă și ură față de trup, om și lume. Poziții numai aparent extreme, care își găsesc punctul lor de convergență în anumite atitudini de fond. Ca într-o asceză bazată pe premise greșite, pe evaluări negative ale creației, trupul asumă aspectul unei haine murdare și plină de transpirație, care merită numai dispreț și maltratare. La fel, și libertinismul de fond se bazează pe supoziții că trupul nu este altceva decât un obiect, un lucru: excluderea lui din sfera morală, din responsabilitatea spirituală, înseamnă, în același timp, și o excludere din sfera umană a omului, din demnitatea spiritului. Devine numai un obiect, lucru (res), și astfel rezultă banalizată și viața omului. Nu sunt oare aceleași rezultate la care ajungea și Marcion? Și nu ar trebui să admitem chiar și în teologia zilelor noastre (mai ales acolo unde există o teologie tânără!?) prezența unor forme rafinate ale unei asemenea excluderi a trupului din sfera umană, o reificare și în consecință disprețul elementului corporal? Nu este adevărat că nici aici Dumnezeu nu mai are de-a face cu trupul; că în problema nașterii dintr-o fecioară și mărturisirea credinței în învierea Domnului sublinierea elementului corporal este taxat ca fiind ingenuitate, în vreme ce ideea că Dumnezeu poate deveni atât de concret, atât de material, este respinsă cu plictiseală și supărare?

Dar încă nu am epuizat întreaga bogăție conținută în această idee. Atunci când omul i-a în râs – în mod sceptic sau libertin, propriul trup, se i-a în râs și pe sine. O asceză și un libertinism fondate pe disprețul creației conduce inevitabil la ură față de propria viață, față de sine și față de realitate în general. Se află aici forța distrugătoare a acestor două atitudini. Omul care se simte ultragiat ar vrea să rupă cătușele acestei rușini, ar vrea să smulgă de pe spatele său trupul și lumea, pentru a triumfa asupra acestor umilințe. Pofta lui pentru o lume diferită se sprijină pe ura față de creație și față de acel Dumnezeu care poartă responsabilitatea acestor eșecuri. Din acest motiv, deci, gnosticismul a fost prima mișcare din istorie spiritului care s-a preschimbat în ideologia revoluției totale. Aici nu ne aflăm în fața unei lupte de tip politic sau social, caracteristică trecutului. Aici obiectul revendicării este unul mult mai important, iar bătălia este alimentată de supărarea care se încearcă în fața unei realități pe care omul a învățat să o urască la nivel de existență. Luând în râs propriul trup, omul pierde și ultima legătură cu propria-i ființă, care acum nu mai este observat în lumina creației, ci este considerată un „obiect” care trebuie eliminat. Pe planul ideologiei revoluționare notăm multe afinități între Marx și Marcion. Revoluția, dintr-un instrument politic, se preschimbă într-un idol religios, unde nu mai este vorba de a stabili o confruntare cu aceasta sau acea realitate politică, ci de a alege între două specii de zei, de a se răzvrăti față de realitatea înseși, care acum este călcată în picioare și refuzată pentru că numai astfel este posibil să se creeze un Total Altul. Atunci când se discută despre evaluările morale, se punctează spre ființa înseși: revendicarea asumă acum un caracter metafizic. Atunci când se contestă existența familiei, atunci când paternitatea și maternitatea sunt considerate un obstacol pentru afirmarea libertății, atunci când respectul, ascultarea, fidelitatea, răbdarea, bunătatea, încrederea sunt considerate invenții ale clasei dominante, în vreme ce adevăratele virtuți ale unui om liber sunt ura, neîncrederea și neascultarea, și sunt tocmai acestea idealurile care sunt propuse copiilor noștri, atunci este pus în joc și Creatorul și Creația. Această creație trebuie să cedeze locul unei lumi noi, pe care omul însuși îl construiește (omul nou de care se vorbea în comunism!). Urmând  logica unei asemenea impostări, de fapt numai ura va fi calea care va conduce la iubire, unde însă această logică se sprijină pe o anti-logică a distrugerii. Într-adevăr, atunci când se defăimează realitatea întreagă, atunci când este ofensat Creatorul, se dezrădăcinează omul însuși din realitatea lui. Întrezărim acest fenomen, ba chiar îl atingem cu mâna în felul însuși în care este tratată problema ambientului. Aici se observă că omul nu poate trăi împotriva pământului, pentru că tocmai din acesta trăiește. Dar acest lucru este valabil și pentru întreaga sferă a realității, chiar dacă încă nu suntem dispuși să recunoaștem acest lucru.

---

[1] Tot ceea ce nu-i convine omului modern, vrea să-l modifice: vrea divorț, avort, eutanazie, preoție pentru femei, necurăție legalizată, grobianism premiat, etc. Cu alte cuvinte, vrea un Dumnezeu nou, care să-i facă pe plac, care să danseze pe muzica pe care o cântă el.