AI CUI SUNT BANII?

Ai cui sunt banii. Ce vrea să însemne? Un lucru poate fi al unei persoane în două feluri: ca realitate asupra căreia are un drept absolut (jus utendi et abutendi, spuneau latinii), sau ca administrator de care va trebui să dea cont. În cel fel bogățiile pot fi ale unei persoane? Pentru a înțelege acest lucru trebuie să facem un pas înapoi. Omul, datorită numai faptului că există are drept pentru viața lui și asupra a tot ceea ce îi este necesar este necesar pentru a supraviețui și pentru a dezvolta în mod uman viața lui. În fața lui găsim așa numitele „bunuri materiale”, adică totalitatea realităților create care țin de cadru și dau nutriment vieții lui.
Dreptul față de necesar pentru a trăi

Universul este ca marele uter care conține pe toți cei vii, și din acesta toți oamenii își trag nutrimentul lor, prin cordonul ombilical constituit din dreptul natural la viață. Cu toții au dreptul să se servească de acolo, în virtutea principiului mai sus amintit, adică în virtutea dreptului de a avea necesarul pentru a trăi și pentru a se dezvolta.

Aici se naște problema: în cel fel omul exercită acest drept? Dacă toate sunt ale tuturor, s-ar putea cade în dezordini și conflicte continue pentru a ajunge să se aibă ceea ce fiecare are nevoie. De ce? Pentru că bunurile materiale, diferit de bunurile spirituale nu pot fi posedate simultan de mai multe persoane. Simțul dreptății, bunătatea sufletească, adevărul, plăcerea estetică pot fi posedate simultan de mai mulți, ba chiar este de dorit ca să se bucure cât mai mulți de aceste bunuri în mod simultan. Dar o pereche de pantaloni nu pot fi posedați simultan de mai mulți. Și dacă seara merg la culcare într-o cameră pe care am mobilat-o potrivit pentru a mă odihni, nu este rațional ca să o găsesc ocupată de un altul, care justifică prezența lui spunând că toate sunt ale tuturor.

Pentru aceasta omul a creat o modalitate specială de a exercita acest drept natural, pentru ca fiecare să poată ajunge să aibă ceea ce are nevoie, eliminând însă conflicte și dezordini. Această modalitate este proprietatea privată, care conferă dreptul să se posede în mod exclusiv un bine determinat. Dar trebuie să înțelegem bine ceea ce fondează proprietatea privată: aceasta nu este un instrument pentru a acumula în mâinile puținor persoane bogățiile creației, pentru că, fiind imposibilă posedarea simultană a bunurilor materiale, dacă unul acumulează pentru sine în afară de necesarul lui, sustrage celorlalți. Iată de ce a fost necesar să se precizeze și să se distingă două momente în cadrul proprietății private: dominarea și uzul.

Sf. Toma de Aquino în II-II, q. 66, a 2 prezintă o distincție pe care Biserica a făcut-o proprie în timpul ei. El face distincție între puterea de a procura și a gestiona bunuri materiale (facultas procurandi et dispensandi) și uzul acestora (usus): „Două lucruri îi revin omului față de bunurile exterioare. Înainte de toate puterea de a și le procura și de a le gestiona. Și în această fază îi este permis să posede acest bunuri în propriu… În al doilea loc îi revine uzul lor, și după acest aspect omul nu poate poseda aceste bunuri ca și cum ar fi proprii, pentru că sunt comune, în sensul că trebuie să fie disponibil să facă parte din ele și celor care au nevoie”.

Toate aceste distincții pot părea a complica relația omului cu bunurile materiale. Și atunci ne vom explica cu o parabolă a lui Isus, cea a administratorului necredincios. Se întoarce stăpânul în ceasul în care administratorul nu se așteaptă și-i spune: „Dă cont de administrația ta”. Și dacă administratorul nu va fi fost conștiincios în activitatea lui, va fi pedepsit. Dar administratorul este un om de lume, și știe cum să se „descurce”în avantajul propriu. Folosește puținul timp pe care îl mai are continuând să nu fie onest și făcându-și prieteni cu bunurile stăpânului.

Bogățiile: nu sunt privilegiu ci responsabilitate

Din cuvântul lui Dumnezeu tragem aceste concluzii. Bogățiile nu sunt ale celui ce le posedă, în sensul că posedarea îi conferă dreptul de a face ce vrea cu ele. Continuă să fie ale lui Dumnezeu, care le destinează tuturor. Cel care le posedă este un administratorcare are dreptul-datoria de a le gestiona în felul cel mai bun pentru a-și satisface propriile necesități umane, dar fiind conștient că bogățiile care depășesc exigențele lui nu mai sunt ale sale, dar sunt ale celor care au nevoie. Sau, mai bine spus, sunt încă ale sale, în sensul că are dreptul-datoria să le gestioneze în felul cel mai convenabil pentru cei care nu au. În acest sens bogățiile nu sunt un privilegiu, ci devin o responsabilitate. Marea schimbare de mentalitate pe care bogatul trebuie să o facă în conștiința lui față de bunurile materiale (marea convertire) constă în a nu se considera un privilegiat, ci o persoană care a fost investită cu o mare responsabilitate. Are în mână bunuri pe care trebuie să știe să le administreze pentru sine și pentru alții. În cel fel? În felul cel mai bun, ținând cont de condițiile culturale ale timpului în care trăiește. În trecut se vorbea de pomană, astăzi, ne gândim mai ales la antrepriza care creează locuri de muncă, o modalitate prin care fiecare persoană să poată ajunge prin munca lui la o autonomie economică care să îi asigure necesarul pentru viața lui și pentru dezvoltarea familiei lui

Din acest motiv statul trebuie să apere proprietatea privată, dar în același timp trebuie să vegheze pentru ca proprietatea privată să fie exercitată nu pentru a acumula bunurile în mâinile câtorva, ci pentru ca aceasta să devină instrumentul pentru care a fost inventat, adică pentru a permite în mod mai ordonat și rodnic accesul tuturor la bunurile materiale.

Dificultățile apar din faptul că nu este simplu să se găsească legi care să realizeze aceste finalități legate de natura bunurilor materiale, și din faptul că cei puternici (patronii) împiedică deseori pe guvernanți să-și ducă la îndeplinire această sarcină, condiționându-i cu puterea lor economică. Mai rău este, așa cum se întâmplă în România, unde marea majoritate a politicienilor sunt și patroni și care își fac legi în favoarea lor. Astfel politica este aservită economiei, creând astfel o societate dezordonată în care se contrapun bogații săracilor, dând origine astfel marii nedreptăți care poate totdeauna să explodeze în mod necontrolat provocând dezordini și conflicte dăunătoare pentru toți.

Cu bunurile mele fac ceea ce vreau

Acum este mai ușor să înțelegem iraționalitatea acestei afirmații. Posedarea nu conferă proprietarului puterea de a face ceea ce vrea cu bunurile pe care le posedă. Norocosul care posedă o pictură de Piccasso nu se poate folosi de aceasta pentru a acoperi o gaură din acoperiș, spunând că el face ce vrea cu bunurile sale. Cu toții trebuie să se folosească de bunuri ținând cont de natura lor. Un tablou este făcut pentru a suscita emoții estetice și nu pentru a acoperi o gaură din acoperiș. Iar cel care îl posedă trebuie să țină cont de această natură a destinații naturale a tabloului.

Pentru aceasta trebuie să ne întrebăm la ce folosesc bogățiile. Am spus deja că folosesc să satisfacă nevoile vieții și la creșterea umană pentru toți oamenii. Iar proprietatea privată trebuie să folosească pentru a realiza această finalitate a ei. „Proprietatea privată, într-adevăr, oricare ar fi formele concrete ale regimurilor și ale normelor privitore la aceasta este, în esența ei numai un instrument pentru respectarea principiului destinației universale a bunurilor și, deci, în ultimă instanță, nu o finalitate, ci un mijloc” (Paul al VI-lea, Populorum progressio, 22-23).

Dar nu este de ajuns. Trebuie să continuăm cercetarea noastră și să ne întrebăm la ce anume în particular sunt destinate. Sf. Toma de Aquino face o afirmație care la început ar putea să pară departe de realitate. Spune că folosesc pentru ca omul să crească în virtute. Dacă confruntăm această afirmație cu ceea ce vedem în jurul nostru, avem impresia că Sf. Toma trăiește în lumea viselor. Cu toții ar trebui să vadă și să trăiască bogățiile ca instrumente care să îi ajute să fie mai oameni. În schimb vedem că de cele mai mult ori folosesc să creeze diviziuni, să satisfacă capricii și vicii, să alimenteze resentimentul și ura, să provoace conflicte și războaie. Și totuși, cea mai mare preocupare a omului ar trebui să fie cea de a se păstra om și să crească în umanitatea lui.

Bogățiile și orice altă realitate ar trebui să fie instrumente care îi folosesc pentru a dezvolta umanitatea proprie și pe cea a altora. Are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, casă, muncă, distracție, sănătate, cărți, structuri, organizații, călătorii, dar are nevoie și de dreptate, cultură, spiritualitate, iubire, echilibru fizic și psihic, are nevoie de Dumnezeu, să-l caute, să stabilească cu El o relație, are nevoie de ambiente în care să-l găsească și să se regăsească cu El… Bogățiile trebuie să-i folosească pentru a putea obține aceste lucruri. Cu toții și din partea tuturor.

Din păcate omul poartă în sine și exigențe perverse. Este acel faimos câmp despre care Isus vorbește în parabola grâului și a zizaniei. Omul nu este numai dorință spre bine, spre adevăr, spre frumos; poartă în sine și multe tendințe care îl inclină spre răul care îl sărăcește/împovărează pe sine și pe alții. cu bogățiile poate să cultive grâul bun, poate să-l promoveze, să-l protejeze, să-l apere; dar poate și să se folosească pentru a favoriza și înmulți zizania. Avem în acest caz abuzul bogățiilor care nu mai servesc să creeze omul și o societate mai virtuoasă, dar favorizează creșterea unui om superb care crede că-i poate domina pe alții și să facă totul pentru a-și satisface capriciile lui, luxuria lui, ambiția lui, luxul desfrânat, capitalismul sălbatic, avariția și multe alte vicii și defecte care sărăcesc pe cel care posedă bogățiile și pe ceilalți oameni. Bogatul avar și mâncăcios ne învață ceva!

Concluzie

Cel care se folosește de bogățiile sale pentru a satisface dorințele lui vicioase și caută să se justifice cu scuza că are nevoie să-și procure timpuri de distracție, nu folosește bogățiile sale, dar abuzează de ele. Dintr-un punct de vedere moral este condamnabil, chiar dacă dintr-un punct de vedere juridic nu poate fi urmărit. Dar în afară de a face din bogății un instrument de o sărăcire/împovărare a umanului, produce și alte rele, ca de exemplu aservirea persoanelor capriciilor sale, ofensarea celor care ostenesc ani de zile pentru a câștiga ceea ce bogatul risipește într-o seară, exemplul câștigului facil, corupția. Nu se poate uita marele principiu că tot ceea ce omul face, trebuie să fie finalizat spre creșterea umană a lui și a altora, și nu pentru a ofensa umanitatea proprie și a altora.

Sf. Toma de Aquino, în Contra gentes rezumă în mod simplu și clar această învățătură. „Bunurile externe sunt necesare în vederea virtuți,pentru că prin acestea avem grijă de necesitățile trupului și-l ajutăm pe aproapele nostru. Dar lucrurile care sunt ordonate pentru un scop, (…) primesc măsura lor (modus) de la exigențele scopului. De aceea, bogățiile sunt bune atât cât folosesc pentru uzul virtuților; dacă însă această măsură nu este păstrată, astfel ca să împiedice uzul virtuților, bogățiile nu mai trebuie considerate un bine, ci un rău. Din acest motiv se întâmplă că pentru unii bogățiile sunt un bine pentru că se folosesc de ele în vederea virtuți; pentru alții, în schimb sunt un rău, pentru că sunt împiedicați de la practicarea virtuților” (III C.G., c. 135).

Autor: Giordano Muraro
Traducere și adăugire: pr. Pătrașcu Damian