Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (V): Ioan Paul al II-lea şi "Pastores dabo vobis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Wojtyla. De Mauro Piacenza

Încă de la începutul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a rezervat mare atenţie temei celibatului, reafirmându-i validitatea perenă şi scoţându-i în evidenţă legătura vitală cu misterul euharistic. La 9 noiembrie 1978, la puţine săptămâni de la alegerea sa pe scaunul pontifical, în primul discurs adresat clerului din Roma, afirma: "Conciliul Vatican II ne-a amintit acest adevăr splendid despre "preoţia universală" a întregului popor al lui Dumnezeu, care derivă din participarea la unica preoţie a lui Isus Cristos. Preoţia noastră "ministerială", înrădăcinată în sacramentul Preoţiei, se diferenţiază esenţial de preoţia universală a credincioşilor. (...) Preoţia noastră trebuie să fie limpede şi expresivă (...), strâns legată de celibat, (...) prin limpezimea şi expresivitatea "evanghelică", la care se referă cuvintele Domnului nostru despre celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (cf. Mt 19,12)".

Desigur punct de importanţă deosebită, în privinţa tuturor temelor referitoare la preoţie şi la formarea sacerdotală, a fost exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, din 25 martie 1992, în care darul celibatului este văzut în legătura dintre Isus şi preot şi, pentru prima dată, este menţionată importanţa şi psihologică a acestei legături, nu în mod separat de importanţa ontologică.

De fapt, citim la nr. 72: "În această legătură dintre Domnul Isus şi preot, legătură ontologică şi psihologică, sacramentală şi morală, constă fundamentul şi în acelaşi timp puterea necesară pentru acea "viaţă conform Duhului" şi pentru acel "radicalism evanghelic" la care este chemat orice preot şi care este favorizat de formarea permanentă sub aspectul său spiritual". Viaţa conform Duhului şi radicalismul evanghelic reprezintă, aşadar, cele două linii directoare la care nu se poate renunţa, de-a lungul cărora se situează valabilitatea documentată şi motivată şi permanentă a celibatului sacerdotal. Faptul că Ioan Paul al II-lea îi reafirmă imediat valabilitatea, că îi propune lectura ontologico-sacramentală, ajungând până la primirea implicaţiilor psihologice juste, pe care celibatul le are în schiţarea unei personalităţi creştine şi sacerdotale mature, încurajează şi justifică lectura acestei comori ecleziale de neînlocuit sub semnul celei mai mari şi neîntrerupte continuităţi şi, în acelaşi timp, al celei mai îndrăzneţe profeţii.

De fapt, am putea afirma că punerea în discuţie sau relativizarea celibatului sacru constituie atitudine atitudini reacţionare faţă de suflul Duhului în timp ce, dimpotrivă, valorizarea lui deplină, acceptarea lui corespunzătoare, mărturia lui luminoasă şi de nedepăşit constituie deschidere şi profeţie. Adevărată profeţie, chiar şi în ziua de azi a Bisericii, chiar sub povara recentelor drame, care au murdărit în mod oribil haina albă, şi cu şi mai mare claritate faţă de societăţile hiper-erotizate, în care domneşte suverană banalizarea sexualităţii şi a corporeităţii. Celibatul strigă lumii că Dumnezeu există, că este Iubire şi că este posibil, în orice epocă, a trăi total din El şi pentru El. Şi este complet natural ca Biserica să-i aleagă pe preoţii săi dintre cei care au primit şi maturizat, la un nivel aşa de împlinit, şi de aceea profetic, pro-existenţa: existenţa pentru un altul, pentru Cristos! Magisteriul lui Ioan Paul al II-lea, aşa de atent la valorizarea fie a familiei, fie a rolului femeii în Biserică şi în societate, nu-i este deloc teamă să reafirme validitatea perenă a celibatului sacru. Nu sunt puţine studiile care se fac de acum şi despre tema interesantă, şi plină de consecinţe enorme, a corporeităţii şi a "teologiei trupului" în magisteriul Papei Wojtyla. Tocmai Pontiful care, poate mai mult decât toţi, în timpurile recente, a elaborat şi trăit o mare teologie a trupului, ne încredinţează o afecţiune radicală faţă de celibat şi depăşirea oricărei tentative de reducere funcţionalistă, prin dimensiunile clarificate ontologico-sacramentală şi teologico-spirituală.

Un element ulterior care reiese, nu atât ca noutate cât mai ales ca subliniere preţioasă - şi deja prezent în Presbyterorum ordinis - este cel al fraternităţii sacerdotale. Ea nu este interpretată în reducţionismele sale psiho-emotive, ci în rădăcina ei sacramentală, fie în relaţie cu preoţia, fie în raport cu preoţimea unită cu propriul episcop. Fraternitatea sacerdotală este constitutivă a slujirii preoţeşti, scoţându-i în evidenţă dimensiunea "de trup". Ea este locul natural al acelor relaţii fraterne sănătoase, al ajutorului concret, atât material cât şi spiritual, şi al companiei şi sprijinului în drumul comun de sfinţire personală, tocmai prin slujirea preoţească.

O ultimă referinţă doresc să fac la Catehismul Bisericii Catolice, publicat în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, în anul 1992. El este, aşa cum este subliniat din mai multe părţi, instrumentul autentic la dispoziţia noastră pentru corecta hermeneutică a textelor Conciliului Vatican II. Şi trebuie să devină, cu claritate tot mai mare, punct de referinţă de care nu se poate face abstracţie fie al catehezei, fie al întregii acţiuni apostolice. În Catehism este reafirmată, cu autoritate, validitatea perenă a celibatului sacerdotal, când, la nr. 1579, se citeşte: "Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină, cu excepţia diaconilor permanenţi, sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (Mt 19,12). Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi "celor ale sale", ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrăţişat cu bucurie, el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu". Toate temele atinse de magisteriul pontifilor sunt condensate în mod minunat în definiţia din Catehism: de la motivele cultuale la cele ale imitatio Christi în vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, de la cele care derivă din slujirea apostolică la cele ecleziologice şi escatologice. Faptul că realitatea celibatului a intrat în Catehismul Bisericii Catolice exprimă că ea este intim corelată cu inima credinţei creştine şi îi documentează vestirea radioasă.

(După L'Osservatore Romano, 13 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu