Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (VI): Benedict al XVI-lea şi "Sacramentum caritatis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Ratzinger. De Mauro Piacenza

Ultimul pontif, pe care îl examinăm, este cel care ne conduce acum, Benedict al XVI-lea, al cărui magisteriu iniţial despre celibatul sacerdotal nu lasă nici o îndoială, fie cu privire la validitatea perenă a normei disciplinare, fie, mai ales şi antecedent, cu privire la fundamentul său teologic şi îndeosebi cristologico-euharistic.

În mod deosebit, papa a dedicat temei celibatului un întreg număr din exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, din 22 februarie 2007. În el citim: "Părinţii sinodali au voit să sublinieze că preoţia ministerială cere, prin Hirotonire, configurarea deplină cu Cristos. Chiar respectând practica şi tradiţia orientală diferită, este necesar să reafirmăm sensul profund al celibatului preoţesc, considerat pe bună dreptate o bogăţie inestimabilă şi confirmat şi de practica orientală de a alege Episcopii numai dintre cei care trăiesc în celibat şi care ţine la mare cinste alegerea celibatului făcută de numeroşi preoţi. De fapt, în această alegere a preotului găsesc o exprimare specială dăruirea care îl conformează cu Cristos şi oferirea exclusivă de sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că însuşi Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referinţă pentru a înţelege sensul tradiţiei Bisericii latine în această privinţă. De aceea, nu este suficient a înţelege celibatul preoţesc în termeni pur funcţionali. În realitate, el reprezintă o conformare specială la stilul de viaţă al lui Cristos însuşi. Această alegere este înainte de toate nupţială, este identificare cu inima lui Cristos Mirele care îşi dă viaţa pentru Mireasa sa. În unitate cu marea tradiţie orientală, cu Conciliul al II-lea din Vatican şi cu Suveranii Pontifi predecesori ai mei, reafirm frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi Împărăţiei lui Dumnezeu şi, deci, îi confirm obligativitatea pentru tradiţia latină. Celibatul preoţesc trăit cu maturitate, bucurie şi dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică şi pentru societatea însăşi" (nr. 24). Cum este uşor de observat, exortaţia apostolică Sacramentum caritatis înmulţeşte invitaţiile pentru ca preotul să trăiască în oferirea de sine însuşi, până la sacrificiul crucii, pentru o dăruire totală şi exclusivă lui Cristos.

Deosebit de relevantă este legătura, pe care exortaţia apostolică o reafirmă, dintre celibat şi Euharistie; dacă această teologie a magisteriului va fi receptată în mod autentic şi aplicată realmente în Biserică, viitorul celibatului va fi luminos şi rodnic, pentru că va fi un viitor de libertate şi de sfinţenie sacerdotală. Astfel am putea vorbi nu numai de "natura nupţială" a celibatului, ci despre "natura euharistică" a lui, care derivă din oferirea de sine însuşi pe care Cristos o face veşnic Bisericii, şi care se reflectă în mod evident în viaţa preoţilor.

Ei sunt chemaţi să reprezinte, în existenţa lor, sacrificiul lui Cristos, la care au fost asimilaţi în virtutea hirotonirii sacerdotale.

Din natura euharistică a celibatului derivă toate posibilele dezvoltări teologice, care îl pun pe preot în faţa propriei funcţii fundamentale: celebrarea sfintei Liturghii, în care cuvintele: "Acesta este trupul meu" şi "Acesta este sângele meu" nu determină numai efectul sacramental propriu lor, ci, progresiv şi real, trebuie să modeleze oferirea vieţii sacerdotale însăşi. Preotul celibatar este astfel asociat personal şi public la Isus Cristos. Îl face realmente prezent, devenind el însuşi victimă, în ceea ce Benedict al XVI-lea numeşte: "Logica euharistică a existenţei creştine".

Cu cât se va recupera mai mult, în viaţa Bisericii, centralitatea Euharistiei, celebrată cu vrednicie şi adorată constant, cu atât va fi mai mare fidelitatea faţă de celibat, înţelegerea valorii sale inestimabile şi, permiteţi-mi, înflorirea de vocaţii sfinte la slujirea preoţească.

În discursul cu ocazia audienţei acordate Curiei Romane pentru prezentarea urărilor de Crăciun, la 22 decembrie 2006, Benedict al XVI-lea afirma iarăşi: "Adevăratul fundament al celibatului poate să fie cuprins numai în fraza: «Dominus pars mea - Tu, Doamne, eşti pământul meu». Poate să fie numai teocentric. Nu poate să însemne a rămâne lipsiţi de iubire, ci trebuie să însemne a se lăsa cuprins de pasiunea pentru Dumnezeu şi a învăţa după aceea, graţie faptului de a sta cu El mai intim, slujirea chiar şi a oamenilor. Celibatul trebuie să fie o formă de viaţă, care numai pornind de la Dumnezeu are un sens. A sprijini viaţa pe El, renunţând la căsătorie şi la familie, înseamnă că eu îl primesc şi îl experimentez pe Dumnezeu ca realitate şi de aceea pot să-l duc oamenilor".

Numai experienţa "moştenirii", care este Domnul pentru fiecare existenţă sacerdotală, face eficace acea mărturie de credinţă care este celibatul. Aşa cum a reafirmat acelaşi Benedict al XVI-lea în discursul adresat participanţilor la adunarea plenară a Congregaţiei pentru Cler, la 16 martie 2009, el este: "Apostolica vivendi forma (...) participare la o viaţă nouă înţeleasă în mod spiritual, la acel nou stil de viaţă care a fost inaugurat de Domnului Isus şi a fost însuşit de Apostoli".

Anul Sfintei Preoţii încheiat recent a avut diferite intervenţii ale Sfântului Părinte pe tema preoţiei, îndeosebi în catehezele de miercuri, dedicate celor tria munera, şi în cele cu ocazia inaugurării şi a închiderii Anului Sfintei Preoţii şi a datelor legate de sfântul Ioan Maria Vianney. Deosebit de relevant a fost dialogul Papei cu preoţii, în timpul marii veghi de închidere a Anului Sfintei Preoţii, când, întrebat despre semnificaţia celibatului şi despre trudele, care se întâlnesc pentru a-l trăi în cultura contemporană, el a răspuns, pornind de la centralitatea celebrării euharistice zilnice în viaţa preotului, că, acţionând in persona Christi, vorbeşte în "Eu-l" lui Cristos, devenind realizare a rămânerii în timp a unicităţii preoţiei Sale, adăugând: "Această unificare a «eu-lui» său cu al nostru implică faptul că suntem «traşi» şi în realitatea sa de Înviat, mergem înainte spre viaţa deplină a învierii (...) În acest sens, celibatul este o anticipare. Transcendem timpul acesta şi mergem înainte, şi astfel ne «tragem» pe noi înşine şi timpul nostru spre lumea învierii, spre noutatea lui Cristos, spre viaţa nouă şi adevărată".

Astfel este stabilită, de magisteriul lui Benedict al XVI-lea, relaţia intimă dintre dimensiunea euharistică-originală şi dimensiunea escatologică anticipată şi realizată a celibatului sacerdotal. Depăşind dintr-o lovitură orice reducţie funcţionalistă a slujirii, papa îl resituează în cadrul teologic amplu şi înalt, îl luminează scoţându-i în evidenţă relaţia constitutivă cu Biserica şi îi valorizează cu putere toată forţa misionară care derivă tocmai din acel "mai mult" spre împărăţie pe care celibatul îl realizează. Tot în circumstanţa aceea, cu îndrăzneală profetică, Benedict al XVI-lea a afirmat: "Pentru lumea agnostică, lumea în care Dumnezeu nu are loc, celibatul este un mare scandal, pentru că arată tocmai că Dumnezeu este considerat şi trăit ca realitate. Cu viaţa escatologică a celibatului, lumea viitoare a lui Dumnezeu intră în realităţile timpului nostru".

Cum ar putea să trăiască Biserica fără scandalul celibatului? Fără bărbaţi dispuşi să afirme în prezent, chiar şi mai ales prin propriul trup, realitatea lui Dumnezeu? Aceste afirmaţii au avut împlinire şi, într-un anumit mod, încoronare în omilia extraordinară rostită la încheierea Anului Sfintei Preoţii în care papa s-a rugat pentru ca noi, ca Biserică, să fim eliberaţi de scandalurile minore, pentru ca să apară adevăratul scandal al istoriei, care este Cristos Domnul.

(După L'Osservatore romano, 14-15 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu