Teodoret din Cyr, Providența divină, 10

Întruparea Domnului nostru Isus Cristos constituie dovada cea mai elocventă a grijii sale față de noi oamenii. Nu este cerul, într-adevăr, nici pământul, nici marea, nici soarele, nici luna, nu sunt stelele nici toate operele creației, vizibile și invizibile, chemate la existență printr-un singur cuvânt sau, mai bine spus, de voința lui manifestată prin cuvânt; nu este nimic din toate acestea, spuneam, care demonstrează în mod adecvat imensa bunătate a Mântuitorului, cât mai ales faptul că același Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu (care poseda natura divină [cf. Fil 2,6], splendoarea gloriei sale și semnul substanței Sale [cf. Ev 1,3], care exista de la început, și se afla lângă Dumnezeu, și era El însuși Dumnezeu și din El a fost creat orice lucru [cf. In 1,1-3]), a luat înfățișarea unui sclav (cf. Fil 2,7) pentru a semăna cu omul și să i-a asemănarea lui exterioară, pentru a se arăta pe pământ și să trăiască în mijlocul oamenilor, pentru a lua asupra Lui toate infirmitățile noastre și să ne susțină în dificultățile noastre.
Sf. Paul a identificat această nemaiauzită dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni și pentru aceasta proclamă, spunând: Dumnezeu dă mărturie de iubirea lui față de noi tocmai prin faptul că, în timp ce noi eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi (Rom 5, 8). Și iarăși, El, care nu l-a cruțat pe unicul său Fiu, ci l-a dat ca jertfă pentru noi toți, cum ar putea să nu fie dispus să ne de-a orice alt lucru împreună cu El (Rom 8, 32). Și divinul Ioan, din partea lui, concordă cu aserțiunile lui Paul: Dumnezeu, într-adevăr, atât de mult a iubit lumea, scrie el, încât l-a sacrificat pe Unicul său Fiu, pentru ca toți cei care au credință în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 16). 
Dumnezeu, deci, nu are numai grijă de oameni, dar, făcând aceasta, el îi iubește cu adevărat. Această iubire, apoi, este atât de mare, încât l-a făcut pe Dumnezeu să-l stabilească ca medicul nostru și Mântuitor pe Fiul său Unul Născut, de aceeași natură, generat mai înainte de răsărit, cu ajutorul căruia a creat lumea, și să ne dăruiască, prin El, privilegiul înfierii ca fii ai lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Creatorul, văzând umanitatea prostituindu-se spontan cu nemernicul tiran și căzând în prăpastia delictelor și, în același timp, violând în mod temerar legile naturii, în timp ce universul îl făcea cunoscut și îl proclama cu claritate pe Creator; văzând toate acestea și, dându-și seama că nu puteau fi rechemați pe dreapta cale cei care nu mai aveau de acum nici o capacitate de a reacționa, Creatorul, cu înțelepciune și dreptate, a intervenit în beneficiul mântuirii noastre. El, într-adevăr, nu a voit să ne dăruiască libertatea folosindu-se numai de atotputernicia Lui, nici, pe de altă parte nu i-a plăcut să-și manifeste în fața adversarului neamului omenesc numai îndurarea, pentru ca acela să nu cheme nedreaptă această îndurare; Mântuitorul, contrar, preferă să traseze drumul plin de iubire și în mod demn o ornează cu dreptate. Unind deci în sine natura umană deja învinsă, o împinge din nou în bătălie și, pentru a o recompensa de înfrângerea suferită, dărămând tirania celui care îl supusese tristei sale slujiri și obținând din nou victoria vechii libertăți.