SF. FECIOARĂ MARIA, TOATĂ FRUMOASĂ ÎN TEXTELE PATRISTICE (II)

Andrea di Creta, Cuvântare de laudă Preasfintei Mame a lui Dumnezeu

(650-740, arhiepiscop de Creta, a luptat mult împotriva iconoclaștilor)

Astăzi neamul omenesc își recuperează carisma primitivei creații divine în toate splendoarea nobilimii ei și se regăsește pe sine. Josnicia răului o întunecase, dar acum natura, în întregime îndreptată spre Mama harului care vine la lumină, primește din nou nobilimea ei într-o creatură perfectă și demnă de Dumnezeu. Creația de odată devine în mod esențial o creație nouă, creația nouă o divinizare, și aceasta o asimilare la primul principiu...


Prima plăsmuire a omului a fost făcută cu pământ curat și neprihănit, dar neamul omenesc a ruinat măreția îi aparținea dintotdeauna: a fost deci dezbrăcat de har datorită căderii prin neascultare. Din cauza păcatului nostru am fost alungați din pământul care dăruiește viața. Natura umană a preferat deliciilor paradisului o viață muritoare și a transmis această viață până la noi ca o moștenire părintească. Din aceasta a avut origine moartea și odată cu ea distrugerea neamului omenesc. De atunci cu toți am preferat realitățile pământești față de cele ale cerului și ne-a fost negată orice speranță de mântuire. Natura noastră avea nevoie de un ajutor din înălțime. Nu exista nici o lege care ar fi putut să vindece infirmitatea noastră: nu legea naturală, nu cea scrisă, nu cuvântul înfocat al profeților care invita la reconciliere. Nimeni nu era în stare să aducă remediu omului. Nimeni care să fi putut răspunde cu ușurință și imediat naturii umane și să o reconducă la splendoarea de la început. I-a plăcut de aceea Domnului, bunul făcător al tuturor lucrurilor, să reveleze o altă lume, plină în întregime de armonie și în totalitate nouă. Dumnezeu a vrut și să oprească năvălirea păcatului care ne invadase, purtându-ne spre moarte. Nouă, celor recreați prin botezul regenerării divine, El a oferit, în iubirea Lui, o viață nouă, liberă și, din natură, imună față de păcat. Dar cum trebuia să ajungă la noi un asemenea dar, din natura lui imens, excepțional, cu adevărat mare în planul divin? Oare nu prin manifestarea lui Dumnezeu făcut carne/trup, în supunerea lui față de legile naturii, în condescendența lui minunată să fie unul din noi, adaptându-se felului nostru de a gândi? Și în cel fel acest plan trebuia să fie dus la bun sfârșit, dacă nu printr-o fecioară pură care, după ce a acceptat să slujească misterului, a purtat în sânul ei pe Dumnezeu care transcende orice lucru, datorită unei legi superioare tuturor legilor naturii? Și s-ar fi putut gândi la o altă copiliță în afară de acea singură, care fusese aleasă de Făcătorul tuturor lucrurilor încă înainte de orice creatură? Această Fecioară este Maria, Mama lui Dumnezeu, numită astfel de cel PreaÎnalt: din sânul ei a ieșit Dumnezeul imens, îmbrăcat de carne și El însuși a ales-o pentru sine ca templu al său, plăsmuind-o în mod supranatural.

Răscumpărătorul neamului omenesc voia să aducă la lumină o nouă realitate, o creație nouă, aproape contrapunând-o primei creații. Și așa cum la început îl formase pe primul Adam din pământ feciorelnic și neprihănit plăsmuindu-l cu lut, acum, în același fel, pregătind venirea lui în trup, în acel loc din acel alt pământ, a ales-o din întreg neamul omenesc pe această fecioară pură și cu adevărat perfectă. În ea a refăcut nouă natura noastră, împărtășind-o cu noi. El, făcătorul lui Adam, a dat la lumină un nou Adam, pentru ca ultimul și veșnicul să-l mântuiască pe cel vechi.