"Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (3): Infailibilitatea Papei ex cathedra

Tot Pius al IX-lea a fost cel care a convocat Conciliul Vatican I, impotriva rationalismului epocii si a curentelor teologice liberale. In sprijinul tezei acestui articol se impune amintit cel putin un lucru. La inceputul pontificatului sau (anii 1846-1847), Pius al IX-lea a fost salutat, in special de catre populatia italiana, ca un Papa novator, deschis lumii seculare (invingand reticentele cardinalilor sai a impus, de pilda, electrificarea oraselor din statele pontificale si construirea de cai ferate, ambele „inovatii” ale modernitatii fiind considerate de oamenii Bisericii ca „unelte ale diavolului”). Totusi, dupa experienta revolutiei europene de la 1848 (un cardinal a fost ucis chiar in palatul de pe Quirinale iar Papa insusi a trebuit sa fuga pe ascuns din Roma) si mai ales dupa starnirea revolutiei italiene, care va culmina cu pierderea, de catre Vatican, a vastelor sale teritorii, Pius al IX-lea s-a vazut obligat sa „treaca in opozitia” reactionara. Contextul epocii a jucat un rol hotarator in impunerea dogmei infailibilitatii, controversata la inceput. Pentru reactionarii din sanul Bisericii catolice (Veuillot et comp.) proclamarea infailibilitatii reprezenta o masura necesara si urgenta menita sa stopeze valul rosu, comunisto-revolutionar, care se abatuse asupra Europei. In acelasi timp, Pius al IX-lea isi putea justifica, retroactiv, deciziile politice, nu tocmai „liberale”. Daca, din punct de vedere ecleziologic, dogma respectiva a fost judecata ca nelegitima (55 de episcopi s-au retras din Conciliu pentru a nu vota; majoritatea au votat-o), din punct de vedere politic ea s-a dovedit utila, cel putin pe termen scurt si mediu. Papalitatea a reusit sa salveze Europa occidentala de la un dezastru ideologic (nu intamplator sistemul autoritar comunist a prins in tarile cu asa-zise Biserici „autocefale”, in realitate supuse puterii politice). Conciliul Vatican I, la care au participat o mie de episcopi, si ale carui lucrari au inceput pe 8 decembrie (data fetis a Papei) 1869, n-a putut fi incheiat din cauza izbucnirii razboiului franco-prusac (1870).
Dogma infailibilitatii papale a fost inserata in cap. 4 al constitutiei dogmatice Pastor aeternus, promulgata pe 18 iulie 1870. Am mentionat deja serioasele opozitii la acest capitol ale unei parti a episcopatului catolic. Ma voi opri acum asupra continutului textului, care, din pacate, e citat si „comentat” pe nestiute, caricaturizat si denuntat ca „erezie”. „Atunci cand vorbeste ex cathedra, se spune in Pastor aeternus, adica atunci cand, indeplinind functia Sa de invatator (doctor) si de pastor al tuturor crestinilor, cand el defineste, in virtutea supremei sale autoritati apostolice, ca o invatatura ce priveste credinta sau obiceiurile (mores) trebuie respectata de intreaga Biserica, Papa se bucura, prin asistenta dumnezeiasca ce i-a fost promisa in persoana sfantului Petru, de infailibilitatea dorita de dumnezeiescul Rascumparator pentru Biserica, atunci cand aceasta defineste invatatura privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri. Prin urmare, aceste invataturi sunt de neschimbat in ele insele si nu in virtutea unui consimtamant al Bisericii”. Deformarile ortodoxe privesc tipul situatiei in care hotararea Papei este considerata infailibila si hiperautoritarismul acestuia. Totusi, lucrurile sunt formulate cat se poate de limpede! Chiar daca nu suntem de acord cu principiul in sine, infailibilitatea papala nu se defineste prin autarhie, ci, cum se mentioneaza in ultimul paragraf, in relatie sinergica, profunda cu Biserica. Papa este considerat „infailibil” intrucat Biserica lui Isus (invocarea Mantuitorului nu este un simplu gest retoric) este infailibila. Mereu infailibila? Chiar si atunci cand, prin intermediul reprezentantilor ei, ia decizii gresite, comite falsuri, crime sau nelegiuiri? Dogma se pronunta iarasi foarte limpede: atunci cand Biserica „defineste invataturi privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri”. La randul sau, interventiile Papei sunt considerate „infailibile” doar atunci cand el vorbeste ex cathedra, adica in mod solemn, in numele Bisericii (de altminteri, traditia canonica medievala, necontrazisa de Vatican I, lua in consideratie si posibilitatea ereziei unui Papa). In interventiile cu caracter privat, ca „invatator” privat, Papa nu se bucura de infailibilitate. Prin urmare, dogma nu justifica vointa arbitrara si nelimitata de putere a succesorului lui Petru; dimpotriva, delimiteaza clar si transant partea dumnezeiasca (infailibila) de cea lumeasca (failibila) a lucrurilor. Amestecand cele doua aspecte, criticii dogmei, de orice tendinta ideologica si de orice confesiune, comit o infractiune logica si penala. De la promulgare si pana astazi, infailibilitatea a fost invocata o singura data, in 1950, cand Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma Urcarii la cer a Fecioarei Maria, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor catolici!

Infailibilitatea, care priveste, cum tocmai am vazut, chestiunile de doctrina si morala, este foarte des confundata cu primatul papal, care priveste tot ce tine de jurisdictia papala. Disensiunile, care continua si astazi, intre Biserica Catolica si celelalte Biserici crestine se refera la acest din urma aspect. De altminteri, in documentul redactat de „Comisia mixta internationala pentru dialog teologic intre Biserica catolica si Biserica ortodoxa”, dupa intalnirea de la Ravenna, din octombrie 2007, chestiunea rolului „episcopului de Roma” este lasata in mod intentionat deoparte. Dar aceasta chestiune trebuie corelata cu alta, socotita „fireasca” de buna parte a credinciosilor ortodocsi, desi ea ar trebui sa iste dezbateri foarte serioase si cu cartile pe fata: aceea a autocefaliei. Jean Meyendorff scria in 1981: „Ortodocsii nu au dreptul sa obiecteze asupra primatului roman bazandu-se doar pe provincialismul etnic al Bisericilor lor nationale autocefale, care sunt in mod indubitabil acoperiri pentru separatism. Daca vreodata se va intruni vreun sinod pentru reafacerea unitatii atunci el va trebui sa inscrie pe ordinea de zi chestiunea autocefaliei alaturi de aceea a primatului roman” (Les Eglises après Vatican II, Paris, 344). Asadar, paiul din ochiul altuia ar trebuie sa nu ne mai dea atatea „cosmaruri” de vreme ce noi insine avem o ditamai barna in propriul nostru ochi, de o suta si ceva de ani. Spre deosebire de noi insa, catolicii nu se reped sa ne linseze. Nu exista nici un cuvant de repros, oficial, despre autocefalie, din partea Bisericii Catolice. Principiul autocefaliei este un principiu politic-pagan, nationalist, care se opune radical principiului unitatii Bisericii lui Cristos. Voi reveni, poate, cu alta ocazie, pe larg, asupra chestiunii.

Cristian Bădiliță