"Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (1)

Cateva chestiuni generale


Unitatea Bisericii lui Cristos este un dat care nu poate fi contestat de nimeni, cu atat mai putin de actualele scrasniri legionaro-haiducesti din cadrul BOR. Din punct de vedere teologic, Biserica este una sau nu este deloc. Pentru a elucida deosebirile dintre confesiunile crestine actuale, cea mai buna (daca nu singura) solutie este analiza istorica a faptelor si interpretarea lor in afara oricarei grile reductionist-polemice. Nu ma intereseaza „opinia” personala a lui X,Y,Z, „teologi improvizati” pe baricadele unui ortodoxism nationalist fara nici o legatura cu Evanghelia lui Cristos. Conteaza numai atitudinile responsabile atat din punct de vedere moral cat si teologic-stiintific. Ce vreau sa spun?

Asa cum au aratat, in chip genial, la vremea lor, un Newman ori un Soloviov, asa cum o arata implicit studiile unui istoric de prima mana din zilele noastre (convertit la ortodoxie), Iaroslav Pelikan, exista o evolutie a dogmaticii crestine sau, mai precis, o clarificare (in sensul mai bunei explicitari) a invataturilor de credinta. Fara sa intru in prea multe detalii (cine doreste cu adevarat sa se lamureasca ajunge usor la studiile esentiale), voi enunta cateva chestiuni de bun simt, pe care se intemeiaza textul de fata. Mentionez ca ma voi ocupa de relatia ortodoxie-catolicism, „revizitand” punctele-cheie ale „disensiunii milenare”.

- Dogma crestina fundamentala, pe care se intemeiaza Biserica de la originile ei si pana astazi, priveste Intruparea si Invierea lui Isus Cristos; erezia-tip neaga atat Intruparea cat si Invierea, facand din Isus o simpla fiinta umana, desavarsita, poate, insa fara caracter divin; dogmele crestine (ma refer la cele adoptate de primele sapte sinoade ecumenice) clarifica, dezvolta, pe alte paliere, aceasta dogma initiala fundamentala;

- „teologii” ortodoxisti de azi par a fixa inceputul crestinismului nu in Isus Cristos, ci in perioada constantiniana, atunci cand apare formularea unui Crez integrator, o marturisire dezvoltata de credinta; crestinismul insa a existat si pana la 325 cu sau fara voia „teologilor” respectivi, iar „marturisirile de credinta” sunt numeroase (desi sumare), mergand de la aceea a lui Petru (Matei 16) si a ucenicilor (episodul mersului pe ape Matei 14 si paralele) trecand prin confesiunile tulburatoare ale lui Pavel si ajungand pana la marii teologi ai secolelor II si III (acelasi Iaroslav Pelikan a consacrat o lucrare exemplara istoriei Crezului crestin). De retinut: e o aberatie nelinistitoare fixarea inceputului dogmatic al crestinismului in secolul IV (atunci se fixeaza un canon, se structureaza o dogmatica mai mult sau mai putin „completa”, Biserica se politizeaza etc, dar nu atunci se naste crestinismul, ci cu trei secole mai devreme!!!);

- dimensiunea istorica este evacuata complet din schema de gandire si de perceptie a „teologilor” ortodoxisti, care, incremeniti in anul 325, reproseaza, in fond, istoriei ca exista, timpului, ca avanseaza spre un punct Omega (neramanand intr-un vesnic Alpha privativ), omenirii ca n-a ramas la „epoca de aur” a lui Constantin (in cel mai bun caz; bizantinii daco-tracomani ar fi revoltati!). Or, istoria exista intrucat ea este expresia interventiei divine in soarta umanitatii; nu putem nega sau refuza cursul istoriei, dinamica timpului sacru, decat negand sau refuzand, implicit, planul divinitatii sau momentul inaugural, momentul-cheie al Istoriei, care este Intruparea;

- marea problema/carenta a criticilor ortodoxisti este necinstea la nivel moral si intelectual; daca s-ar informa corect ar vedea ca toate „criticile” pe care ei le aduc astazi, in anul de gratie 2008, Bisericii Catolice, au facut, de foarte multa vreme, obiectul autocriticilor asumate, la nivelul cel mai inalt, de Biserica Catolica. Aceasta atitudine, autocritica, ar trebui imitata de ortodoxie, care se complace intr-o submediocritate autosuficienta strigatoare la cer.

- ridicola, pe de alta parte, este obsesia ortodoxului pentru „demascarea si distrugerea celuilalt”, a catolicului, in speta; acum vreo cateva luni, dupa o conferinta despre botez in primele secole crestine, pe care am tinut-o la o „facultate” de teologie ortodoxa (pardon, ortodoxista), singurele „intrebari” (de-o agresivitate rar intalnita) au fost legate de faptul ca nu mi-am declinat expressis verbis calitatea de „ortodox”; nu interesa nimic altceva. Reflex de secta securista, ce reduce teologia la controlul buletinului de identitate „eliberat de politia BOR”. Am tinut conferinte in medii universitare catolice, protestante, baptiste: nicaieri si niciodata nu mi s-a pus mana in gat: „Spune dom’le de ce confesiune esti, altfel...”. Ortodocsii sunt obsedati, in sens patologic, de catolicism, in vreme ce catolicii isi vad de ale lui Cristos (sau macar incearca sa nu fie „obsedati” decat de ale lui Cristos). Cert este ca unde exista atata ura, atata vulgarite, atata necuviinta si necinste nu poate exista si traire adevarata in Cristos. Cand scriu „ortodocsi” nu ma gandesc la toti credinciosii care se revendica de la ortodoxie, ci la acea parte a fals-credinciosilor care transforma deliberat ortodoxia intr-o ideologie mai mult sau mai putin politica. Folosesc insa uneori termenul generic pentru simplificare. Niciodata nu am generalizat diagnosticele mele iar coreligionarii care ma citesc cu pricepere si interes stiu asta. Pentru ei continuu sa scriu si sa-mi exprim public parerile. Revin! Aceasta fixatie a ortodocsilor (in sensul precizat mai sus) pentru catolicism nu este dublata de un interes veritabil pentru „traditia catolica”. Cand esti obsedat de cineva atunci incerci sa-l cunosti cat mai indeaproape, sa-i refaci istoria, sa-i intelegi „evolutia”, „caracterul” etc. Or, fixatia ortodoxista nu se exprima decat printr-o vesnica invectivare fara obiect, adica printr-o permanenta jignire a „obsedantei confesiuni”. Tocmai de aceea mi se pare necesar sa intervin public: ortodoxia nu trebuie si nu poate fi confundata cu asemenea reactii.

Textul meu are un obiectiv foarte simplu: doresc sa arat inadecvarea „criticilor” aduse de ortodoxisti catolicilor, plecand de la pozitia istorico-critica a teologilor catolici cu privire la unele dogme „controversate”, precum purgatoriul sau Filioque. De asemenea, mi se pare obligatorie o revizitare, din perspectiva istorica, a dogmelor respective, prin punerea lor in context, pentru indepartarea oricarei false acuzatii. Asta nu inseamna relativizarea dogmelor, ci urmarirea semnificatiei lor din momentul promulgarii (sau al primei atestari) si pana astazi.

Abia dupa un asemenea demers obiectiv-istoric se poate pune problema invalidarii credintelor respective. Pana atunci, taxarea Bisericii Catolice, de catre o parte din ortodocsii romani, drept „eretica” ramane o grosolana acuzatie care, daca nu va fi dezmintita la timp de Patriarhia BOR, risca sa inaugureze o perioada teribila pentru ortodoxia romaneasca.

Filioque

E chestiunea cea mai „spinoasa” in relatiile catolico-ortodoxe. Nu am de gand sa pledez pro sau contra, dat fiind ca o asemenea atitudine a fost de multa vreme depasita atat de teologii Vaticanului (in mod oficial) cat si de o parte a teologilor ortodocsi (cu exceptia celor ramasi in continuare blocati la etajul dintre secolele al XIX-lea si al XX-lea). Ma voi multumi sa parcurg istoricul problemei, punand lucrurile in context. Filioque priveste o adaugire- clarificare pe care Biserica occidentala (cu mult inainte de schisma din 1054) o opereaza in Crezul adoptat la Sinodul de la Niceea (325). Anume, acolo unde Crezul niceean afirma purcederea Duhului Sfant „de la Tatal”, la inceput doar o parte a crestinilor occidentali, ulterior, toata Biserica occidentala, mentioneaza ca Duhul purcede „de la Tatal si de la Fiul/Filioque”.

Pneumatologia a starnit enorme discutii teologice neincheiate/nerezolvate/neelucidate rational de nimeni pana astazi (cu exceptia „expertilor” de la ZIUA, fireste). Avem de-a face, probabil, cu elementul cel mai putin „rationalizabil” din panoplia dogmatica a crestinismului. Ajunge sa amintesc aici faptul ca numai in Noul Testament, termenul „duh”/”spirit”, gr. pneuma, imbraca patru sensuri: literal, „suflu, suflare, vant” (3 ori); antropologic, „principiu al vietii” dar si „omul vazut in integralitatea capacitatilor sale duhovnicesti, spirituale” (47 de ori); demonologic, „duh rau” (38 de ori); teologic, cel mai important si mai des intalnit, Duhul sau Duhul Sfant, in legatura cu Tatal sau cu Fiul (275 de ori). Foarte interesant: de 18 ori apare formula „Duhul lui Dumnezeu”; o singura data, „Duhul Tatalui”; de cinci ori Duhul este calificat cristologic.

Introducerea lui Filioque in Crezul/Simbolul Bisericii latine dateaza din secolul al VI-lea (al treilea Conciliu de la Toledo, 589). Formula a fost reconfirmata la conciliile locale din 633 si 675. Hotararea respectiva a fost adoptata ulterior de Biserica din Galia, sub Charlemagne. Biserica romana si-a insusit-o spre 1013. In legatura cu Filioque se ridica trei chestiuni: 1) este legitima adaugirea respectiva? 2) care este justificarea ei istorica si teologica? 3) cum se prezinta lucrurile astazi? In ce priveste legitimitatea, teologii au oarecum dreptate sa raspunda acuzelor ortodocsilor amintindu-le acestora unele interventii unilaterale, fara consultarea Bisericii de la Roma. Daca orientalii si-au ingaduit, de pilda, la Sinodul de la Constantinopol (381), sa modifice Crezul de la Niceea fara consultarea si fara acordul latinilor, atunci reprosul orientalilor in sens invers este neavenit. Pe de alta parte, introducerea lui Filioque n-a fost un capriciu teologic al Occidentului, ci, de la bun inceput, o necesitate istorica si teologica. Gotii din Spania, increstinati de Ulfila, proclamau, in realitate, arianismul (multa vreme oficial si in Orient, sub urmasii lui Constantin), erezie care, asa cum bine se stie, pentru a evita confuzia cu politeismul, accentua monarhia Tatalui in cadrul Sfintei Treimi, coborand Fiul pe treapta creaturilor. Adaugarea lui Filioque in Crezul rostit de comunitatile din Spania a fost, la origine, o incercare de contracarare a arianismului si modalismului priscillian.

Pe de alta parte, Filioque reprezinta un punct extrem de important al teologiei trinitare a lui Augustin. Imprumutand de la Hilarie de Poitiers ideea Duhului ca „dar al Tatalui si al Fiului” (De Trinitate 2, 29) si de la Marius Victorinus (filozof, traducator al lui Plotin in latina) tema Duhului ca dragoste reciproca a Tatalui si a Fiului (Imne 1, 4; 3, 242), Augustin vorbeste despre Tata si Fiu ca „unic principiu al Duhului Sfant”. Dar, atentie, Augustin a fost in mod sistematic interpretat de tabara ortodoxa nu plecand de la textele sale, ci de la prejudecatile taberei respective. Pentru teologul latin, Tatal este principium non de principio („principiu care nu are nici un principiu”) in vreme ce Fiul este principium de principo („principiu care provine dintr-un principiu”). Augustin nu amesteca asadar, in mod indiscret, cele doua Principii, Tatal si Fiul, ci le deosebeste cu subtilitate (De Trinitate 15, 17, 29; 15, 26). Trebuie amintita, in treacat, si influenta neoplatonismului (Plotin citit in traducerea lui Marius Victorinus) asupra conceptiei trinitare „democratice” a lui Augustin. Augustin abstractizeaza Persoanele Treimii. Acestea nu se mai afla, ca in teologia personalista orientala, intr-un raport de „forta-iubire” una fata de alta, ci mai degraba intr-unul de „echilibru-cunoastere”. Acestea fiind zise, viziunea lui Augustin, desi inovatoare, nu elimina iubirea ca principiu relational intre Persoanele Treimii; asa cum, vice versa, teologii oriantali (Vasile cel Mare, Grigore din Nazians) nu elimina factorul-cunoastere din „mecanismul” inefabil al Sfintei Treimi.

Leon cel Mare (sec. V) isi va insusi formula augustiniana, Filioque, in mod explicit. Teologii greci sustin formula: „Duhul purcede de la Tatal si se primeste de la Fiul”. Maxim Marturisitorul (sec. VI-VII) discuta, cel dintai, deosebirea dintre formula greceasca si cea latineasca, in Scrisoarea catre Marinos. Prin urmare, lucrurile se stiau de multa vreme, grecii fiind la curent cu unele inovatii latine, cu secole bune inainte de 1054, fara a se arata scandalizati. Dimpotriva, in Scrisoarea citata adineaori, Maxim ii demonstreaza destinatarului sau compatibilitatea lui Filioque cu per Filium, tema care va fi reluata ulterior, in profunzime, de Nichifor Blemmydes (si pentru acesta Filioque trebuie inteles ca per Filium). Ioan Damaschinul va contesta adaugirea latina, insistand pe unicitatea principiului purcederii, care este Tatal.

Chestiunea lui Filioque are si un substrat liturgic. In primele Liturghii crestine Crezul nu aparea deloc (de altminteri, pana in 325 nu exista un Crez elaborat si acceptat universal). Pentru prima data o marturisire de credinta intra in structura Liturghiei, in Orient, abia in secolul V. Conciliul al treila de la Toledo (589) impune ca si in Occident Crezul de la Niceea-Constantinopol sa fie cantat la Liturghie. In 807, abatele manastirii de pe Muntele Maslinilor (manastire latina) introduce practica respectiva la Ierusalim. Crezul, continand si adaugirea Filioque, starneste o disputa cu calugarii greci de la manastirea Sfantul Sava de pe muntele Sinai. Disputa ajunge la curtea lui Charlemagne. Mai multi teologi ai imparatului scriu tratate in favoarea lui Filioque. Papa Leon al III-lea marturiseste Crezul cu Filioque, dar refuza sistematic sa insereze formula in textele liturgice romane. Abia Benedict al VIII-lea o va introduce, in 1014. Conciliul de la Trento, din secolul al XVI-lea, o va confirma. Cu titlu anecdotic, trebuie spus ca daca, in 1054, cardinalul Humbert nu i-ar fi acuzat pe greci ca ar fi suprimat Filioque din Crezul lor (sic!), acestia nu si-ar fi dat seama de existenta acestui diferend. Doar atunci patriarhul Mihail Chelularie isi da seama ca latinii „au adaugat” un element la Crezul niceno-constantinopolitan.

Momentul reconcilierii a fost de foarte scurta durata: conciliul de la Florenta, din 1439, cu putin inainte de caderea Constantinopolului. La Florenta nu s-a decis eliminarea lui Filioque, ci s-a propus interpretarea lui intr-un sens apropiat de per Filium. Oricum, grecilor nu li s-a impus nici o secunda preluarea lui Filioque in Crez. Din punct de vedere teologic lucrurile s-au deblocat in 1874-1875, la o conferinta comuna a ortodocsilor rusi (tot rusii!) si a catolicilor de rit vechi. In 1898, Bolotov publica o serie de teze cu privire la Filioque. Traducerea franceza a textului german va aparea in revista Istina, in 1972. Dupa teologul rus, formula patriarhului Photius, „Duhul purcede numai de la Tatal” este o teologumena, iar nu o dogma; iar in teza 27 se afirma: „Filioque, ca optiune teologica speciala, nu poate constitui un impediment pentru restabilirea comuniunii ecleziale”. Tezele lui Bolotov vor fi acceptate, ulterior, de importanti teologi ortodocsi, precum Bulgakov, Evdokimov, Voronov, dar vor fi privite cu suspiciune de V. Lossky.

De o importanta capitala pentru dialogul intre catolici si ortodocsi este „Clarificarea Vaticanului cu privire la Filioque” din 1995. Textul integral a aparut in L’Osservatore romano, 20 septembrie 1995, pp. 3-6, in limba engleza. Pozitia Vaticanului este aici mai mult decat concilianta. Renuntand la atitudinea „de forta”, aratata in timpul lucrarilor Conciliului de la Florenta, si mergand, fara parti pris-uri, la sursele neotestamentare si patristice ale chestiunii, documentul poate fi rezumat grosso modo ca o incercare de explicitare a lui Filioque in sensul traditiei ortodoxe. Altfel spus, desi Filioque este pastrat ca formula (in realitate, lucru foarte important, Papa Ioan Paul al II-lea l-a eliminat in ceremoniile ecumenice) el trebuie inteles nu ca adaugire inovatoare, ci ca o simpla glossa clarificatoare.

Iata unul din pasajele-cheie ale acestui document oficial: „Biserica Catolica recunoaste valoarea conciliara, ecumenica, normativa si irevocabila, ca expresie a credintei comune a Bisericii tuturor crestinilor, a Simbolului marturist, in greaca, la Constantinopol, in 381, de catre al Doilea Sinod Ecumenic. Pe temeiul Evangheliei dupa Ioan 15, 26, Simbolul marturiseste ca Duhul „purcede (ekporeuomenon) de la Tatal. Tatal, singur (The Father alone) este principiu fara principiu (arche anarchos) al celorlalte doua Persoane ale Treimii, unicul izvor (pege) al Fiului si al Duhului Sfant. Prin urmare, Duhul Sfant isi are originea (takes his origin) numai in Tatal (ek monou tou Patrou) intr-un chip principal si imediat. Parintii greci si intregul Orient crestin vorbesc, in acest sens, de „monarhia Tatalui”, iar traditia din Vest, urmandu-l pe sfantul Augustin, marturiseste, la randul ei, ca Duhul Sfant isi are originea principaliter in Tatal, adica, [Tatal] fiind principiu (De Trinitate 15, 25, 47). In acest sens cele doua traditii recunosc ca „monarhia Tatalui” implica faptul ca Tatal este cauza (aitia) trinitara unica sau Principiu (principium) atat al Fiului cat si al Sfantului Duh.” Ce dovada mai clara de buna credinta si buna stiinta istorica, filologica, teologica decat aceasta „clarificare” venita acum mai bine de zece ani din partea Vaticanului!? Unii ortodocsi au intampinat-o cu simpatie, recunstinta si bucurie, intrei ei si episcopul Zizioulas, altii, cu mefienta ranchiunoasa, precum Jean-Claude Larchet. Fiecare dupa temperament si... posibilitati. Cert este ca ortodocsii nu mai au acum absolut nici un motiv de aruncare cu piatra. Daca sunt cinstiti nu pot nega pasul urias facut de catolici in rezolvarea celei mai importante disensiuni „dogmatice”: Filioque.

Imi amintesc de replica, sublima, a unui teolog spaniol, care mi-a fost profesor pe vremuri la Madrid. Intrebandu-l care este opinia lui despre Filioque, m-a privit tinta, ca pe un om cazut atunci din luna, si mi-a raspuns cu un umor nimicitor: „Dragul meu, n-am fost niciodata acolo sus, in sanul Sfintei Treimi, ca sa stiu de unde purcede exact Sfantul Duh.” Cu asta cred ca putem trece la capitolul urmator.

Post scriptum: Multumesc numerosilor cititori, de toate confesiunile, care mi-au scris in legatura cu textele mele precedente aparute pe site-ul www.greco-catolica.org. Unii dintre ei m-au avertizat cu privire la cateva replici violente, rugandu-ma sa raspund intr-un anumit fel. Daca numele de sub acele atacuri la persoana ar avea vreo legatura cu teologia, cu istoria crestinismului sau cu credinta, in general, fireste ca le-as fi luat in consideratie (atacurile la persoana, cum se stie, se rezolva la tribunal). Ele vin insa din partea unor oameni fara pregatire, fara caracter si fara Dumnezeu. Prin urmare, nu vad alta replica posibila decat gandul rugaciunii. Pe de alta parte, celor care s-au speriat de „scandalurile” din cadrul ortodoxiei (rusesti, romanesti, grecesti) le pot spune doar ca aceste scandaluri, dincolo de murdaria de suprafata, absolut reprobabila, sunt semnul unei dezmortiri, al unei iesiri din incremenirea milenara la care ortodoxia s-a autocondamnat. In sfarsit ceva-ceva incepe sa se miste, chiar daca aiurea, fara sens si cu bruschete.

(va urma)
Cristian Badilita