Cât de puţin este cunoscută viaţa interioară

Sfântul Grigore Dialogul-apostol înflăcărat şi, în acelaşi timp, mare contemplativ-caracteriza în aceste cuvinte: Secum vivebat-trăia în sine însuşi, starea sufletească a sfântului Benedict care, la Subiaco, punea temelia Regulii sale călugăreşti, ajunsă apoi una dintre cele mai puternice pârghii de apostolat, de care s-a slujit vreodată Dumnezeu pe acest pământ.

Tocmai contrariul trebuie să-l afirmăm despre cei mai mulţi apostoli din zilele noastre. A trăi în sine însuşi, a se conduce pe sine şi a nu se lăsa condus de lucrările exterioare, a reduce fantezia, sensibilitatea şi chiar şi memoria şi mintea la rostul lor de servitoare ale voinţei şi a-ţi îndrepta apoi neîncetat voinţa după cea a lui Dumnezeu, e o muncă îndeplinită din ce în ce mai puţin în acest veac de agitaţie, în care s-a ivit un nou ideal, şi anume: acţiunea de dragul acţiunii.

Pentru a evita disciplinarea facultăţilor proprii, mulţi apostoli de azi găsesc o sumedenie de pretexte, ca afaceri, griji familiale, sănătate, renumele bun, iubirea de ţară, o pretinsă mărire a lui Dumnezeu etc. Toate acestea pe-ntrecute încearcă să-i împiedice de-a trăi în sine însişi. Ba acest fel de delir al vieţii exterioare ajunge chiar să exercite asupra lor un farmec irezistibil. Atunci nu e de mirare că viaţa interioară este aşa de puţin cunoscută.

A spune puţin cunoscută nu e suficient. Ea este dispreţuită şi luată în râs adesea chiar de către aceia care ar trebui să preţuiască mai mult foloasele şi necesitatea ei. A trebuit să intervină Papa Leon al XIII-lea prin memorabila scrisoare către Cardinalul Gibbons, arhiepiscopul din Baltimore, şi să protesteze împotriva urmărilor primejdioase ce provin din admiraţia exclusivă faţă de activitatea exterioară.

Vrând să ocolească munca cerută de viaţa interioară, omul activ ajunge să nu mai recunoască superioritatea vieţii interioare cu Isus, prin Isus şi în Isus. Ajunge să uite că în planul Răscumpărării totul se bazează pe viaţa euharistică, precum întreaga Biserică este clădită pe stânca lui Petru. Partizanii acelei spiritualităţi moderne cunoscute sub numele de „Americanism” , în mod inconştient ţintesc acolo, ca să pună pe planul al doilea tocmai ceea ce este esenţial. Este adevărat că pentru ei Biserica încă nu-i un rece templu protestant; Chivotul încă nu-i gol. Totuşi, după părerea lor, viaţa euharistică nu se mai poate adapta cerinţelor civilizaţiei moderne şi cu atât mai puţin le poate îndestula. Iar viaţa interioară, ce derivă în mod necesar din viaţa euharistică, şi-a trăit zilele.

Pentru persoanele pătrunse de aceste idei-din păcate, destul de numeroase-Împărtăşania nu mai are importanţa ce o avea la primii creştini. Cred în Euharistie, dar nu mai văd în ea un mijloc de viaţă sufletească aşa de necesar, nici pentru sine, nici pentru activitatea lor. Nu-i de mirare, deci, că-neavând nici o intimitate cu Isus Euharisticul-viaţa interioară o socotesc ca o amintire din Evul Mediu.

Într-adevăr, când îi auzi pe aceşti oameni vorbind despre isprăvile lor, îţi vine să crezi că Atotputernicul Creator, care a zidit lumea din nimic numai cu cuvântul şi în faţa căruia universul întreg nu este decât praf şi cenuşă, nu se poate lipsi de concursul şi de lucrarea lor! Mulţi creştini, ba chiar şi preoţi şi călugări, din pricina cultului ce-l au faţă de activitatea exterioară, ajung pe nesimţite să-şi facă din aceasta un fel de dogmă a vieţii lor, ce le inspiră atitudinea, le îndrumă faptele şi-i împinge să se arunce în vârtejul vieţii active. Aceşti oameni ar simţi mare plăcere dacă s-ar putea spune: Biserica, dieceza, parohia, ordinul călugăresc, Agru-l, cutare asociaţie, au nevoie de mine...Eu sunt mai mult decât folositor lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu îndrăznesc să spună atare nebunie, totuşi stau ascunse în adâncul inimii lor îngâmfarea pe care se reazimă şi slăbirea credinţei ce a produs-o.

Unui bolnav de nervi adesea i se prescrie-şi uneori pe un timp foarte îndelungat-să nu mai lucreze nimic. Bietul bolnav însă nu poate suferi acest leac, tocmai fiindcă boala lui de nervi îl ţine într-o agitaţie înfrigurată, care-devenind oarecum o a doua natură-îl împinge să caute mereu noi risipe de energii şi noi emoţii ce îi agravează boala.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul activ în privinţa vieţii interioare. El o dispreţuieşte, ba chiar simte faţă de ea o mai mare repulsie, tocmai pentru că deprinderea ei constituie vindecarea stării sale bolnăvicioase. Mai rău: căutând să-şi amuţească glasul conştiinţei printr-o sumedenie de noi acţiuni, înlătură orice posibilitate de vindecare.

Corabia spintecă valurile cu viteză! Dar pe când cel ce o cârmuieşte îi admiră iuţeala, Dumnezeu vede că, lipsindu-i un cârmaci înţelept, merge la întâmplare şi nu peste mult timp se va sfârâma, izbindu-se de stânci. Dumnezeu vrea, întâi de toate, închinători în spirit şi adevăr. În schimb, „Americanismul” îşi închipuie că îi aduce lui Dumnezeu o mare mărire, urmărind, în primul rând, rezultatele exterioare.

Această mentalitate ne explică limpede de ce azi apostolatul prin intermediul şcolilor, a misiunilor, spitalelor, e preţuit încă, pe când jertfirea de sine sub forma sa cea mai intimă de pocăinţă şi de rugăciune e tot mai puţin înţeleasă. Cei ce nu mai cred în valoarea jertfirii ascunse, apologeţii activităţii exterioare exclusive, îi cred laşi şi amăgiţi pe aceia care o practică în singurătatea mănăstirilor, fără să se lase întrecuţi în râvna pentru mântuirea sufletelor nici de cei mai neobosiţi misionari. Mai mult, ei iau în bătaie de joc până şi persoanele cu activitate exterioară, care socotesc ca numaidecât necesar să răpească măcar câteva clipe din ocupaţiile cele mai folositoare, ca să-şi împrospăteze şi să-şi înflăcăreze râvna în faţa Chivotului şi să obţină de la dumnezeiescul Oaspete rezultate mai bune în ostenelile lor.

J. B. Chautard, Sufletul apostolatului, Sapientia, Iaşi 2004