PUTEREA INVOCAŢIEI „DOAMNE, SPRE AJUTORUL MEU IA AMINTE; DOAMNE, SĂ-MI AJUŢI MIE GRĂBEŞTE-TE” (Ps 69, 1)

Sf. Ioan Cassian, Convorbiri Duhovnicești, X, 10
„Aţi comparat foarte bine deprinderea rugăciunii cu învăţătura copiilor (care de altfel nu-şi pot însuşi primele cunoştinţe, nu ştiu să recunoască literele şi să le scrie cu mâna lor decât după ce s-au deprins să le deseneze, am putea spune, să le graveze pe tăbliţele de ceară, uitându-se zilnic la ele şi imitându-le), fiindcă şi în cele duhovniceşti trebuie să se de-a un model la care să priviţi întotdeauna şi cu atenţie, pe care să-l învăţaţi şi să-l ştiţi temeinic pentru a putea, prin meditaţie şi practică, să vă înălţaţi gândurile cât mai sus cu putinţă. Vi se dă aşadar acest model de învăţătură şi de practică a rugăciunii pe care o căutaţi. Fiecare monah, amintindu-şi neîncetat de Dumnezeu şi alungându-şi toate preocupările străine, trebuie să mediteze, cu neobosită înfrânare a inimii, la acest model, pe care nu va reuşi să-l păstreze, dacă nu va alunga din suflet toate grijile şi ispitele trupului. Această învăţătură, aşa cum ne-a fost transmisă şi de câţiva dintre Sfinţii Părinţi de altădată, aşa o împărtăşim şi noi numai celor ce o doresc cu înfocare. Aşadar, pentru a vă aminti întotdeauna de Dumnezeu, vi se dă această formulă de pietate de care să nu vă despărţiţi niciodată: „DOAMNE, SPRE AJUTORUL MEU IA AMINTE; DOAMNE, SĂ-MI AJUŢI MIE GRĂBEŞTE-TE” (Ps 69, 1). Pe drept a fost ales acest scurt verset din tot textul Scripturilor; căci el cuprinde toate sentimentele pe care le poate avea omul şi se potriveşte atât de bine cu orice stare şi-n orice situaţie. Se găseşte în el chemarea ajutorului lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, se găseşte umilinţa mărturisirii evlavioase, se găseşte scutul în faţa grijilor şi temerilor fără număr, se găseşte recunoaşterea slăbiciunii omeneşti, încrederea mântuirii, convingerea că ajutorul Domnului este întotdeauna alături de noi. Cel care-L cheamă permanent ca oblăduitor este sigur că-L are întotdeauna lângă el. are ardoarea dragostei şi a milei, are în vedere cursele vrăjmaşe, se teme şi, împresurat de ele zi şi noapte, mărturiseşte că nu se poate salva fără ajutorul Apărătorului său. Acest verset este un zid peste care nu pot trece atacurile demonilor, o platoşă de nepătruns şi o chivără foarte puternică. Acesta nu îngăduie să-şi piardă nădejdea mântuirii sufletele cuprinse de nelinişte şi plictiseală, sau apăsate de gânduri triste, ci arată că Acela pe Care-L cheamă le vede permanent lupta şi nu le părăseşte în chinurile lor. Acesta ne sfătuieşte ca în biruinţele duhovniceşti şi în bucuriile inimii să nu ne trufim, să nu ne îngâmfăm când suntem într-o stare bună, pe care, să recunoaştem, n-am putea-o dobândi sau păstra fără ocrotirea lui Dumnezeu, pe Care-L chemăm să vină întotdeauna şi cât mai repede în ajutorul nostru. Acest verset, zic, se constată a fi necesar şi util fiecăruia dintre noi, în orice lipsă ne-am găsi. Cel ce doreşte să fie ajutat întotdeauna şi în toate, arată că nu numai în împrejurări grele şi triste, ci chiar în cele vesele şi mulţumitoare are deopotrivă nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, Care poate face să scăpăm de cele rele şi să rămânem în cele bune, fiindcă El ştie că firea omenească, neputincioasă cum e, nu poate trăi fără ajutorul Lui. Mă tulbură patima poftei de mâncare multă, doresc mâncăruri pe care pustiul nu le cunoaşte, în singurătatea înspăimântătoare simt mirosul ospeţelor împărăteşti şi îmi dau seama că fără voia mea le doresc; de aceea trebuie să spun: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Sunt îmboldit să mănânc ceva înainte de ora hotărâtă pentru masă şi mă străduiesc cu mare durere a inimii mele să respect măsura dreaptă şi obişnuită a cumpătării; cu teamă trebuie să strig: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Trebuie să postesc mai aspru pentru a lupta împotriva ispitelor trupului, dar slăbiciunea, sau boala de stomac, mă împiedică; pentru a-mi împlini o dorinţă şi pentru a lupta împotriva poftelor cărnii, în lipsa postului, trebuie să mă rog: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Vine ora mesei, dar nu-mi place pâinea şi nici mâncarea pentru a împlini trebuinţele naturii; trebuie să mă rog suspinând: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Voiesc să dau o îndreptare statornică gândurilor cu ajutorul cititului, dar mă împiedică durerea de cap şi, în cel de-al treilea ceas, copleşit de somn, pun obrazul pe sfânta pagină, sau sunt împins să măresc timpul de odihnă, începându-l mai devreme sau prelungindu-l, sau, în timpul slujbei, puterea prea mare a somnului mă face să întrerup citirea canonică a psalmilor; de asemenea trebuie să strig: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. În multe nopţi îmi fuge somnul şi sunt stăpâni de insomnii aduse de diavol, astfel că mă văd obosit, căci n-am închis ochii deloc toate noaptea; cu suspine trebuie să mă rog: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. În lupta cu păcatul, încât mă îmboldesc pe neaşteptate chemările trupului şi încearcă cu vicleană mângâiere să mă atragă în timpul somnului, ispitindu-mă să le primesc; pentru ca nu cumva focul cel străin aprinzându-se să ardă florile de bună mireasmă ale neprihănirii, trebuie să strig: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Simt că mi s-au stins aţâţările poftelor şi că a aţipit în mădularele mele dorinţa trupului; pentru ca această virtute, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dureze cât mai mult, sau să rămână în mine pentru totdeauna, trebuie să spun cu încordare: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Sunt neliniştit şi constrâns de imboldurile mâniei, ale arghilofiliei , ale tristeţii să întrerup starea de bunătate pe care mi-am propus-o şi care mi-a devenit prietenă; ca să nu fiu tulburat de furie şi împins în amărăciunea fierei, cu cel mai adânc geamăt trebuie să strig: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Mă ispiteşte dorinţa de mărire, slava deşartă, trufia, şi-mi pare bine când îi văd pe alţii în nepăsare şi stare călduţă; ca să nu mă învingă această înrâurire primejdioasă a diavolului, cu inima plecată trebuie să mă rog: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Prin umilinţă şi simplitate am învins îngâmfarea şi trufia; ca nu cumva iarăşi „să nu vină peste mine picior de mândrie şi să nu mă clatine mâna păcătosului” (Ps 35, 11), ca nu cumva adică să mă prăbuşesc din înălţimea biruinţei mele, trebuie să strig din toate puterile: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Sunt frământat de diferite sentimente care mă fac să pribegesc uneori, nu sunt în stare să-mi strâng gândurile împrăştiate, nu pot să-mi fac rugăciunea fără să intervină sau să-mi apară în minte chipuri, vorbe sau fapte fără rost şi să mă simt copleşit de atâta deşertăciune, cu sufletul atât de gol şi sterp, încât îmi dau seama că nu se zămislesc în inima mea simţiri duhovniceşti şi generoase ca să merit a mă curăţii de solzii aceştia ai sufletului, de care nu pot scăpa gemetele şi suspinele, în chip necesar voi striga: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Simt că am dobândit iarăşi drumul drept al sufletului, statornicia cugetărilor, vioiciunea inimii, cu o bucurie de nespus şi cu înălţarea inimii până la primirea în ea a Duhului Sfânt, căci din prisosul de bogăţie duhovnicească am din belşug descoperirea înţelesurilor celor mai sfinte, înainte cu totul ascunse pentru mine, datorită luminării venite pe neaşteptate de la Dumnezeu; ca să merit să rămân cât mai mult timp în această stare, trebuie să am grijă şi să strig de fiecare dată: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Împresurat de frica de demoni din timpul nopţii, înspăimântat de vedeniile duhurilor necurate, stăpânit de groază şi hărţuit, mi se duce nădejdea mântuirii; refugiindu-mă în postul salvator al acestui verset, voi striga din toate puterile: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Când iarăşi, mângâiat de Domnul şi însufleţit de venirea Sa, mă voi simţi înconjurat ca de nenumărate cete de îngeri, astfel încât să îndrăznesc să-i atac şi să-i provoc la luptă pe cei de care înainte mă temeam mai rău decât de moarte şi a căror atingere şi vecinătate o simţeam cu toată cutremurarea minţii şi a trupului; pentru ca să rămână, cu harul lui Dumnezeu, cât mai îndelung în mine vigoarea acestei statornicii, trebuie să strig din toate puterile mele: „Doamne, spre ajutorul meu i-a aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te”. Astfel rugăciunea cu acest verset trebuie rostită neîncetat, pentru ca în înfrângeri să ne ridicăm, iar în biruinţe să fim păziţi şi să nu ne trufim. Meditaţia la acest verset, zic, să fie în sufletul tău neîntreruptă. În orice lucrare, la slujbă, pe drum, să nu încetezi a-l cânta. La el să meditezi şi când dormi, şi când mănânci, şi în cele mai mărunte trebuinţe ale tale. Această formulă mântuitoare, PENTRU TINE NECESARĂ CA BĂTĂILE INIMII, nu numai că te va păzi neatins de năvala demonilor, dar chiar te va conduce, spălat de păcatele molipsitoare şi pământeşti, către acele ţinuturi nevăzute şi cereşti, şi te va înălţa la acea ardoare a rugăciunii, pe care puţini o cunosc şi nimeni n-o poate exprima în cuvinte. SĂ TE FURE SOMNUL MEDITÂND LA ACEST VERSET ŞI, FORMAT ÎN EXERCIŢIUL LUI NEÎNTRERUPT, CHIAR ŞI ÎN SOMN SĂ TE OBIŞNUIEŞTI A-L CÂNTA. CÂND TE TREZEŞTI, ACESTA SĂ TE ÎNTÂMPINE CEL DINTÂI, ACESTA S-O IA ÎNAINTEA TUTUROR CUGETĂRILOR DIN STARE DE VEGHE, ACESTA SĂ TE AŞEZE ÎN GENUNCHI CÂND TE RIDICI DIN PAT, ŞI DE ACI MAI DEPARTE SĂ TE CONDUCĂ LA TOATE TREBURILE ŞI LUCRĂRILE; ACESTA SĂ TE URMĂRESCĂ ÎN TOT TIMPUL. La acesta vei medita, potrivit învăţăturii legiuitorului Moise, „şezând în casă şi mergând pe drum” (Deut 6, 7), dormind şi fiind treaz. Pe acesta îl vei scrie pe buzele tale, pe acesta îl vei aşeza pe pereţii casei tale şi în lăuntrul inimii tale, astfel încât să-ţi fie cântare obişnuită şi când te aşterni pe rugăciune, şi când te ridici, iar când pleci după toate cele trebuitoare vieţii, să-ţi fie rugăciune vie şi permanentă”.