Medicii sfinţi. Cum să le urmăm exemplul în viaţa noastră?

Pare ciudat, dar înainte de a vorbi despre medicii sfinţi, să ne gândim mai întâi de ce sunt atât de puţini medici sfinţi.
Într-adevăr, medicii canonizaţi, adică sfinţii recunoscuţi, sunt numai 12, dintre care patru au fost ridicaţi la cinstea altarelor de papa Ioan Paul al II-lea. Sigur că-i voi aminti pe fiecare, cu deosebita reverenţă pe care le-o datorăm sfinţilor - dar oare nu-i ciudat că în calendar găsim puzderie de sfinţi şi sfinte, chiar mai mulţi în fiecare zi, din toate categoriile sociale, inclusiv capete încoronate, bărbaţi şi femei - şi ne referim aici numai la sfinţi, nu şi la venerabili sau fericiţi - dar numai 12 medici (o femeie şi 11 bărbaţi) de când se numără era creştină?! Oare de ce?!

Răspunsul nu vi-l dau eu, dar vă sugerez un test: care e prima dvs. reacţie atunci când auziţi de un doctor? Aşaaa... vedeţi?! Depinde de context: mai întâi, perplexitate: "Cum adică, doar suntem sănătoşi!" Prin urmare, medicul e asociat cu ameninţarea la adresa vieţii, iar psihicul operează o reacţie de transfer - aşa se numeşte atunci, când în loc să urâţi ceva (aici, boala), urâţi pe altcineva (adică, pe medic).

De fapt, iată motivele pentru care medicul este probabil persoana pe care mai mult sau mai puţin conştient, o priviţi cu repulsie şi categoric nu v-aţi gândi la un medic ca la un sfânt:

1. criteriul social:

Medicul este la interfaţa populaţie/legislaţie şi fiecare îşi strigă nemulţumirea la persoana cea mai apropiată geografic şi social, nu "mai sus" - lucru oarecum firesc, fiindcă un om în suferinţă nu stă să facă analiza cauzelor şi contextului social.

2. criteriul psihic:
Reacţia obişnuită de transfer psihic: toată frustrarea, disconfortul, durerea şi ameninţarea vieţii o proiectăm asupra medicului şi nu asupra bolii, iar interpretarea suferinţelor întru crucea Mântuitorului se face uitată mai mereu.

3. criteriul filozofic:

Ce să caute ştiinţa şi religia împreună? Medicul e un om de ştiinţă, prin urmare nu are credinţă - iar dacă îşi trăieşte credinţa, atunci sigur se întâmplă ceva "nesănătos" cu el şi nu mai e demn de încrederea pacientului. Legătura dintre ştiinţă şi religie care a existat înainte de evul mediu a fost înlocuită cu dihotomia radicală pe care, abia în sec. al XX-lea, papa Ioan Paul al II-lea a urmărit s-o atenueze - "dar mai degrabă poţi dezagrega universul decât o prejudecată" - spunea Einstein şi avea dreptate.

Pe de altă parte, în ochii limitaţi de necunoaştere, faptul că astăzi crizele comiţiale se tratează, iar lepra se tratează, de asemenea, şi în raport de stadiu, se vindecă; faptul că există posibilitatea resuscitării cardio-respiratorii etc., toate acestea par să "încalce" domeniul religiei, deşi diferenţele sunt de ordin astronomic între ceea ce poate face medicul cu sărmana lui ştiinţă umană şi ceea ce face Fiul omului cu natura sa divină.

4. criteriul teologic:

Poate ar fi bine să ne amintim că medicul, fiindcă vede viaţa şi moartea în fiecare clipă şi cere ajutorul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu are planurile lui cu fiecare dintre noi - medicul, aşadar, acceptă mai greu să piardă un bolnav - iar oamenii, evident şi pe bună dreptate, îşi îndreaptă atenţia spre bolnavul plin de curaj şi dăruire - dar de vieţile distruse ale celor care au moartea în faţa ochilor şi asistă neputincioşi la progresia ei, rugându-se şi uneori găsind consolarea, alteori nu - de ei, de medici - cine se ocupă oare?

5. criteriul moralităţii:

Personalul medical este privit într-o lumina defavorabilă şi sub aspect moral, pentru că îşi petrece majoritatea timpului, inclusiv noaptea, la locul de muncă - dar perversitatea e în ochii privitorului. Şi totuşi: familii destrămate sau duse mai departe cu eroism, necazuri, tristeţi, singurătate - toate departe de ochii "publicului" - dar cui îi pasă?! - bucuriile sunt ale tuturor, necazurile sunt personale şi, dacă se cere din partea medicului să fie "om" când e vorba de bolnavi, acelaşi public îi impune să fie "robot" când e vorba de propria lui viaţă.

Altfel spus, medicii sunt priviţi exact aşa cum pe vremea lui Isus erau consideraţi... vameşii. Dar pentru anume vameşi, Isus are cuvinte de apreciere, iar unul din aceştia este sfânt. Prin urmare, aceeaşi şansă poate exista şi pentru medici.

Iată medicii care au fost canonizaţi - şi vom începe de la cea mai recentă canonizare, lunecând înapoi în timp:

1. Sfânta Gianna Beretta Molla (1922-1962): medic pediatru italian, soţie şi mamă. Gravidă cu al patrulea copil, ştiind că evoluţia la termen a sarcinii înseamnă propria moarte, a refuzat avortul, dar şi histerectomia şi a obligat în timpul naşterii echipa operatorie să salveze viaţa copilului în detrimentul propriei vieţi. A murit 7 zile mai târziu, prin septicemie. Canonizată la 16 mai 2004 de papa Ioan Paul al II-lea, este patroana femeilor-medic, mamelor şi copiilor nenăscuţi.

2. Sfântul Giuseppe Moscati: a fost canonizat în 1987 de papa Ioan Paul al II-lea: medic Italian, profesor universitar (de fiziologie) la Napoli, a lucrat cu neobosită energie în spital, de o pietate remarcată de toţi colegii şi pacienţii lui; s-a făcut remarcat în special prin activitatea desfăşurată în timpul marii epidemii de holeră din 1911; şi-a pus toată energia în slujba celor săraci. Iar pe peretele Institutului de Anatomie Patologică pe care-l conducea, în sala de necropsie pusese să se graveze pe crucifix cap. 13, versetul 14 din Cartea lui Osea: Ero mors tua, o mors! ("Unde este ciuma ta, moarte?") Într-una din zile, aşa cum făcea de obicei, s-a dus de dimineaţă la biserică, a luat sfânta Împărtăşanie, apoi a mers la clinică, s-a întors acasă unde-l aşteptau alţi şi alţi bolnavi, pe la ora trei s-a simţit obosit, s-a aşezat în fotoliu şi a adormit pentru totdeauna. Era 12 aprilie 1927. Avea 46 ani. Rugăciune şi activitate profesională, sprijin material şi spiritual pentru cei săraci, ataşat trup şi suflet celor în suferinţă, Giuseppe Moscati era numit chiar din timpul vieţii "medicul sfânt". Iar formula lui de viaţă este magistral surprinsă chiar în titlul filmului dedicat lui în 2007: "Healing Love" ("Iubirea care vindecă") ;

3. Un alt sfânt, Riccardo Pampuri, canonizat tot de papa Ioan Paul al II-lea, la 1 noiembrie 1989, s-a născut la Pavia, în Italia, în 1897, ca al zecelea din cei 11 copii ai familiei. A studiat medicina la Pavia, a absolvit magna cum laude în 1921. A întrerupt studiile pe durata Primului Război Mondial; a fost rănit. După eliberare, a fost "medicul săracilor". Şi-ar fi dorit (ca şi alt medic sfânt, René Goupil) să devină iezuit, dar nu a fost primit din cauza stării de sănătate precară. Nici franciscanii nu l-au primit. A intrat în Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan al lui Dumnezeu la Brescia, ca frate. A murit de tuberculoză în 1930 - nu împlinise încă 33 de ani.

La canonizarea sa, papa Ioan Paul al II-lea sublinia că ştiinţa şi credinţa nu trebuie să vină în contradicţie una cu cealaltă şi că misterele ştiinţei ne întăresc credinţa în Dumnezeu - şi poate, mai important decât orice, medicina trebuie să rămână umană. Iată ce-i scria Riccardo surorii sale, maică în Egipt: "Roagă-te ca nici autocompătimirea, nici mândria sau vreo altă patimă rea să nu mă împiedice să văd în bolnavii mei pe Isus care suferă, să-l vindec şi să-l mângâi pe el".

4. Şi lunecând înapoi vreo 200 de ani, iată-l pe sfântul Niels Stensen ( Steno, Stenon), danez, născut la Copenhaga(1638), om de ştiinţă renumit, anatomist (o parte din descoperiri îi poartă numele - de exemplu, canalul lui Stenon), paleontolog şi geolog, părintele stratigrafiei - cel care îşi promisese că niciodată nu va lua ca atare ce scrie într-o carte fără să verifice mai întâi. Născut luteran, s-a convertit la catolicism în 1667 şi a fost hirotonit trei ani mai târziu. A fost numit episcop de Münster, dar a demisionat după trei ani din cauza neregulilor electorale la care nu dorea să consimtă şi şi-a continuat munca de misionar şi om de ştiinţă. A murit în sărăcie în 1686, la 48 ani. El obişnuia să spună: "Nu-i nici un păcat să cercetezi şi să recunoşti lucrul mâinilor lui Dumnezeu" şi "Frumoase sunt lucrurile pe care le vedem, încă şi mai frumoase sunt acelea pe care le înţelegem, dar neînchipuit de frumoase sunt cele pe care nu le înţelegem". A fost canonizat de papa Ioan Paul al II-lea în 1988.

5. Şi iată, aproximativ în acelaşi timp, în America de Nord erau martirizaţi misionarii canadieni, trimişi acolo pentru convertirea indienilor huroni şi iroqui. Printre ei se afla un medic, René Goupil. Dorise să devină iezuit, dar nu fusese primit din cauza sănătăţii sale precare. Studiase medicina şi lucra în spitalul "Sfânta Maria". A fost cel dintâi martirizat (în acelaşi grup cu Jean de Brébeuf etc.), fiindcă făcuse semnul crucii pe fruntea unor copii, după ce-i îngrijise. Era 29 septembrie 1642. Avea 34 ani. René Goupil este considerat patronul anesteziştilor, probabil pentru îndemânarea cu totul deosebită pe care o avea în utilizarea bureţilor fierbinţi impregnaţi cu opiu şi mătrăgună, după reţete din secolul al XII-lea.

6. Şi iată-l pe patronul dreptăţii sociale, la care putem recurge pentru ajutor în strângerea de fonduri. Este un sfânt din America de Sud, mulatru (tatăl spaniol - mama din Panama). Sfântul Martin de Porres s-a născut la Lima în 1579, a deprins practicile chirurgicale ale timpului de la 12 ani, ca ucenic la un bărbier, apoi de la un farmacist a învăţat ierburile cu puteri vindecătoare. A intrat cu dificultate într-o mănăstire dominicană (fiindcă era metis, a fost greu acceptat ) şi a continuat să-şi pună în aplicare cunoştinţele cu atâta succes, încât mănăstirea devenise spital, ca şi casa surorii lui, unde superiorul îl invitase să se mute. Îi ajuta pe toţi, indiferent de origine şi se pare că avea un har special de a primi ajutoare pentru cei săraci. A murit în 1639, în Lima. A fost canonizat de papa Ioan al XXIII-lea în 1962.

7. Dar nu întotdeauna practicarea medicinii, chiar pentru cei care au făcut studiile necesare, reprezintă idealul vieţii. Sfântul Anthon Zaccaria s-a născut în 1502 la Cremona în Italia, unde a şi murit în vârstă de numai 36 ani. A studiat medicina la Padova, a practicat câţiva ani, dar dorinţa lui era să îngrijească pe cei sărmani. Înţelegând că sufletul era mult mai important decât trupul, a urmat teologia şi a fost hirotonit preot în 1528. A fondat Ordinul Barnabiţilor. A continuat să-şi folosească priceperea şi cunoştinţele medicale în timpul epidemiei de ciumă. Aflat în misiune în Guastalla, s-a îmbolnăvit şi a revenit la Cremona (1538).

8. Şi iată, lunecăm înapoi încă vreo 300 de ani. Sfântul Philip Benizi s-a născut la Florenţa în 1233 şi e oarecum controversat fiindcă probabil nu-şi luase diploma de medic, deşi studiase medicina la Padova şi filozofia în Paris. A intrat în Ordinul Servites şi opt ani mai târziu devenea al cincilea prior general al ordinului. Este cunoscut în special pentru capacitatea de a negocia pacea între cetăţile Italiei.

9-12. Iar de aici înapoi mergem în jurul anilor 300 AD, când sfântul Pantelimon a fost martirizat de Diocleţian şi tot de el, sfinţii Cosma şi Damian, "doctorii fără arginţi". Legendele sunt cunoscute şi impresionante.

Chiar şi sfântul Luca, primul medic canonizat- a fost martirizat, la vârsta de 84 ani, prin crucificare pe un măslin în Elea, Peloponez. El a scris a treia Evanghelie şi Faptele Apostolilor, unde (cu ochiul specialistului format) descrie peste 30 de situaţii medicale. Ştim că a fost în preajma sfântului Paul, ştim că nutrea o nesfârşită veneraţie faţă de Sfânta Fecioară şi de la el se pare că a rămas şi primul portret al ei.

Aceştia sunt toţi medicii canonizaţi.

De fapt, nu cred că are mare importanţă numărul. Fiindcă fiecare suntem chemaţi la sfinţenie, iar profesia noastră e una din aceste chemări. Şi în adâncul sufletului, fiecare suntem, ne recunoaştem şi ne comportăm ca sfinţi. Iar sfinţenia este un proces continuu, în permanentă ascensiune spre Dumnezeu. El este cuvântul care vindecă, iubirea care ne susţine, speranţa care ne dă forţă - fiindcă el este cu adevărat, medicul. Spre el ne înălţăm inima, cugetul şi fiinţa noastră întreagă, mereu. Fiindcă, aşa cum scria sfântul Grigore de Nyssa: "Cel care urcă nu încetează niciodată să meargă din început în început prin începuturi fără de sfârşit. Cel care urcă nu încetează niciodată să dorească ceea ce deja cunoaşte".

Iar esenţial este să ne trăim chemarea şi credinţa în cuvântul care ne-a chemat, indiferent de vorbele şi rumoarea publicului, fiindcă, aşa cum spunea pr. Henryk Urban, SJ, într-una din predicile sale: "Nu moartea, ci viaţa este aceea care sfinţeşte pe om".

Dr. Ecaterina Hanganu