Se roagă trupul înainte de toate. Primii creştini se rugau îndreptaţi spre Orient, adică spre Cristos, adevăratul soare al omenirii. Ei se roagă în picioare, cu mâinile ridicate spre cer, şi exprimă astfel cu trupul elanul şi dorinţa inimii. Mişcarea este mai accentuată atunci când spre aclamaţia finală se ridică în vârful picioarelor. Uneori exprimă încredere, sensul divinului, abandon, întinzându-se pe pământ. Se îngenunchează sau îşi bat pieptul în semn de pocăinţă. Semnul crucii implică foarte repede tot trupul în cele două direcţii, cea verticală şi cea orizontală, şi în tensiunea salvifică a crucii.
Gesturile se multiplică. Într-o cărticică din Evul Mediu sunt expuse „cele nouă feluri de rugăciune” ale Sf. Dominic (mai târziu numărul lor va ajunge la paisprezece). Ochii, braţele, mâinile, capul, vocea, râsul, plânsul, tot trupul ajută şi exprimă rugăciunea, într-un crescendo: de la umilinţa care atinge pământul (închinare, plecăciune şi în sfârşit îngenunchere) la deschiderea-aşteptarea-oferta poziţiei în picioare (mâinile primesc, se deschid, se lărgesc, se înalţă). Într-un fel mai puţin sistematic, dar vivace şi foarte liber, şi scrierile Sf. Francisc de Assisi exprimă diferitele gesturi de rugăciune. Mai târziu va deveni foarte interesantă poziţia în rugăciune a carmelitanelor: aşezaţi pe călcâie, cu atitudine umilă, calme.
Chiar şi călătoria (pelerinaje, procesiuni, plimbări în solitudine) devine o căutare a lui Dumnezeu, o umblare împreună cu Dumnezeu ca şi protopărinţii noştri în Paradis, o admirare a lumii ca semn al lui Dumnezeu, o căutare a Ierusalimului, o abandonare a vieţii de fiecare zi pentru a trăi a şaptea zi cu Dumnezeu. Cu cântul, rugăciunea vocală, bucuria, binecuvântarea asupra oamenilor, călătorul lui Dumnezeu „schimbă într-un izvor” valea plânsului prin care trece (cfr., Ps 84, 7).
Rugăciunea este şi o chestiune de sentimente (affectus spun medievalii) Familiaritatea cu Psalmii educă un mare număr de creştini (mai ales călugări) să facă să devină rugăciune „infinitele” mişcări ale inimii. Hugo din San Vittore (sec. al XII-lea) înşiră nouă mişcări: trei de laudă, trei de durere, trei de invectivă. Un foc de iubire venită pe neaşteptate, un moment de stupoare, o anumită veselie; o mişcare de coborâre, un sentiment de slăbiciune, o trezire din cauza fricii; dar şi o indignare puternică, mişcare de zel sau de răzbunare; orice sentiment poate fi o rugăciune. Şi atunci cel care se roagă se abandonează cu totul în faţa lui Dumnezeu: de El se lasă întâlnit, pe El îl invocă. Sunt mai ales franciscanii, mai liberi în exprimarea rugăciunii lor, cei care accentuează acest tip de rugăciune. Rugăciunea în Sf. Bonaventura trece printr-o triplă cale: a se cunoaşte pe sine însuşi, a recunoaşte bunătatea lui Dumnezeu, a se uni cu Dumnezeu în dragoste. Toată această rugăciune cu o varietate de „acte afective, lacrimi, tresărire, sublimare, gratitudine, iubire curată, extaz”. „Preocupă-te mai mult de devoţiune în rugăciunea pe care o faci decât de a fi complet. În momentul în care îl găseşti pe Cristos, nu mai lungi rugăciunea, dar profită/bucură-te (fruere) de acela pe care l-ai căutat, spunând cu mireasa: L-am găsit pe acela pe care sufletul meu îl iubeşte, l-am ţinut şi nu-l voi pierde; iar când Isus pleacă, completează-ţi rugăciunea” (Regula novitiorum).
O formă fizico-afectivă de rugăciune este plânsul. Atât de mult invocatul „dar al lacrimilor”. De obicei însoţeşte multe rugăciuni, mai ales cele de invocaţie (de ajutor şi de iertare). Plânsul însă poate devine rugăciune şi singur. În el se amestecă cele mai diferite sentimente. Lacrimile pot să se nască din absenţă: amintirea continuă a păcatului comis, tentaţia, posibilitatea de a păcătui din nou, frica de o veşnicie fără Dumnezeu, sau chiar şi gândul unui prezent departe de „patria” cerească. Dar lacrimile pot să se nască şi din cauza unei prezenţe: sensul unei duioşii primite, al unei iertări experimentate, al unui abis împlinit. Bătrânul monah pierde demnitatea sa şi devine un copil care plânge.
Chiar şi acţiunea poate să devină rugăciune. Porunca biblică de a „ne ruga neîncetat” a fost o problemă în Biserică din toate veacurile, în căutarea unui sens mai profund al acelui „neîncetat”. Biserica a refuzat totdeauna o interpretare literală (a nu se munci pentru a se dedica numai rugăciunii explicite). Există din aceia care situează rugăciunea continuă în a acţiona după voinţa lui Dumnezeu, ritmat desigur de momente frecvente de rugăciune explicită. Chiar şi intenţia poate asigura rugăciunea continuă. Astfel rugăciunea asupra mâncării sau înainte de a merge la dormit nu numai că sunt o mulţumire pentru darul primit, dar sunt şi începutul unei rugăciuni: a mânca înseamnă a ne ruga, a dormi înseamnă a ne ruga. „În timp ce mănâncă, persoana să considere ca şi cum l-ar vedea pe Cristos mâncând cu apostolii săi; şi cum bea şi cum vorbeşte, şi să încerce să-L imite” (Sf. Ignaţiu).
Apostolatul rugăciunii (născut în secolul al XIX-lea) face un pas ulterior. Nu numai că se poate sta totdeauna cu Dumnezeu dar se şi poate mijloci în orice moment, în orice acţiune.
Intenţia este totuşi importantă, după Sf. Toma, în însăşi rugăciunea explicită, deoarece face ca să fie rugăciune şi momentele inevitabile de distracţie.
Cel care se roagă este mai ales omul interior: Biblia şi Orientul îl numesc inima, sat spiritul. Există din aceia care o înţeleg în cheie intelectualistică, şi alţii în cheie voluntaristică; există din aceia care văd în acesta omul în unitatea sa, dar există şi din aceia care îl văd în mai ales pe Duhul Sfânt prezent în om. În acest caz rugăciunea înseamnă intrarea omului în intimul său.
Cei care în istoria spiritualităţii creştine au crezut să indice ca rugăciune perfectă, sau chiar unică, o rugăciune numai interioară, au găsit din partea Bisericii o reacţie sănătoasă.
Rugăciunea are loc şi prin cuvânt. Vocea nu este o dispersiune goală, nu este vânt, cuvânt inutil. Poate să fie, desigur. Isus însuşi avertizează împotriva folosirii multor cuvinte. Dar vocea este şi suflare, invocaţie, respirarea spiritului (şi a Duhului). Este strigare. Iar cei două mii de ani de istorie creştină sunt plini de aceste voci care urcă la Dumnezeu din mijlocul nenumăratelor necesităţi, tragedii, speranţe a creştinilor. Cuvinte de veacuri care dau vibraţii particulare anumitor biserici vechi, unor statui, unor icoane, unor morminte.
Chiar şi formulele au o importanţă enormă. Desigur, s-a făcut şi un uz mecanic; au fost impuse deseori ca taxe de plătit lui Dumnezeu. Dar în realitate exprimă rugăciunea credincioşilor care l-au căutat pe Dumnezeu. Rugăciunea Tatăl nostru este fără îndoială marea rugăciune. Învăţată de Isus însuşi, este rugăciunea cea mai comentată în tradiţia noastră. Bucură-Te Marie a fost rugăciunea cea mai frecvent recitată în al doilea mileniu al Bisericii catolice, poate şi în mod secret cea mai iubită, din moment ce se părea că Isus nu mai apare rugându-se împreună cu noi. Maria în schimb poate să se „roage pentru noi păcătoşii”, mai ales „în ceasul morţii noastre”. Formulele magice ale păgânismului, creştinismul le înlocuieşte cu litaniile, invocarea sfinţilor mai populari şi a misterelor credinţei. Cu aceste litanii el semnează întreaga sa istorie de toate zilele: trupul său, sănătatea, munca, pe cei dragi ai săi. Mai târziu aceste litanii vor fi înlocuite cu litanii mai gratuite, mai spirituale („titlurile” lui Maria sau ale lui Isus, de exemplu). Vor mai rămâne litaniile sfinţilor şi rogaţiunile cele care vor nara lui Dumnezeu istoria cotidiană a omului. Rugăciunile „furişate” (jaculatoriile), înălţate către Dumnezeu) sunt invocaţii foarte scurte, avânturi repetate, furişate către Dumnezeu. Dominicanii le vor folosi foarte mult în călătoriile lor atunci când mergeau să predice.
Cuvintele sunt însoţite uneori de muzică (astfel ne rugăm de două ori, afirmă Augustin). Sau sunt scrise: Confesiunile Sf. Augustin de exemplu, pline de încredere, fără aspecte doctrinale. Sau efuziunea lirică a lui Bernard, poezia lui Francisc, jurnalul lui Charles de Foucauld, jurnalul Fericitului papă Ioan al XXIII-lea... .
Mâna, în afară de faptul că poate să scrie, poate şi să picteze, sau să creeze muzică. Sau să sculpteze îngeri care cântă sau sună dintr-un instrument muzical. Sau să înalţe catedrale către cer. Vârfurile turnurilor bisericilor sunt cuvinte scrise şi adresate numai lui Dumnezeu.
Pr. Gheorghe Pătraşcu, în cartea sa: Zile de încercare şi de har, spune: eram izolat de mai multe luni în puşcăria din Râmnicu Sărat. Nu aveam deloc ferestre la celulă, lumina o vedeam doar printr-o spărtură a tavanului. Ca să nu pierd timpul,și din dragoste față de Dumnezeu, în fiecare zi, de trei ori, timp de câte o jumătate de oră făceam cercetarea cugetului, recitam rugăciunile și textul liturghiei. Cu acest exercițiu zilnic, ajunsesem la o așa pace sufletească încât, atunci când gardienii au deschis ușa celulei și mi-au spus că sunt liber să plec acasă, aproape că nu-mi doream să ies, datorită unirii intime la care ajunsesem cu Dumnezeu…
Nu există aşadar loc în care omul nu se poate ruga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial