LA ȘCOALA PSALMILOR: o poezie rugătoare (II)

O poezie rugătoare


Cuvântul lui Dumnezeu care răsună în psalmi nu este foarte asemănător cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim în restul Bibliei. Psalmiştii vor spune că acest cuvânt a devenit cânt, exultanţă, dans, batere de mâini. El foloseşte un anumit vocabular, uneori misterios şi arhaizant. Are un ritm particular şi cere deseori o însoţire a vreunui instrument muzical. Simplificând puţin lucrurile, astăzi am putea spune că Cuvântul lui Dumnezeu prezent în psalmi a devenit poezie.

Nu este fără importanţă pentru rugăciunea creştină că aceasta a avut origine dintr-un cuvânt poetic. Ceea ce am spus puţin mai înainte asupra modului în care Cuvântul lui Dumnezeu răneşte inima omului pentru a suscita în ea rugăciunea, ne orienta deja spre o experienţă de tip poetic. Cuvântul lui Dumnezeu nu se adresează numai inteligenţei conştiente a omului; acest cuvânt îl implică în totalitatea sa, cuprinse fiind aici toate profunzimile inconştientului său, în sensul cel mai amplu al termenului. El nu comunică numai un adevăr, dar ne pune în faţa Frumuseţii absolute. Un cuvânt atât de aproape de splendoarea lui Dumnezeu, atât de încărcată de Duhul Sfânt, nu putea face recurs decât la poezie. La fel va face şi rugăciunea.

Orice cuvânt omenesc este condus de un mister. Născut din inima şi „duhul” omului, el vehiculează o anumită experienţă umană care este în stare să transmită altora. Poate răsuna în registre diferite şi multiple. Dacă cuvântul omenesc devine poezie, atunci desfăşoară la maxim potenţialităţile sale.

În limbajul cotidian şi mai mult încă, în vocabularul precis al oamenilor de ştiinţă şi al filozofilor se întâmplă ca forţa evocatoare a Cuvântului să fie redusă la o univocitate indispensabilă pentru claritatea schimbului, dar care rămâne în mod inevitabil la suprafaţa fiinţei umane. Contrar, poezia, ca şi iubirea, restituie cuvântului toată armonia sa. Cuvântul poetic îl cuprinde pe cel care ascultă în toată fiinţa sa. El nu mai este concept, dar şu lumină, căldură, muzică, culoare, încântare, nostalgie, sentiment inefabil al umilinţei lucrurilor, a fiinţelor şi a infinitului, pe care acestea (cuvintele) încearcă să le ajungă din urmă. Fiecare cuvânt din poezie este plină de o viaţă intensă, de o plenitudine de sens şi de sentiment care este în stare să împărtăşească cu toţi cei care se abandonează vibraţiilor sale în reculegere şi atenţie.

Poate că era necesar ca rugăciunea care ţâşneşte din inima psalmistului să se fi exprimat cu ajutorul cuvântului poetic. Şi era necesar ca psalmistul să fie poet. Duhul lui Dumnezeu crease deja rugăciunea în inima lui. Şi pentru a o răspândi ar fi devenit şi el, la rândul său, creator, poietes, în sensul cel mai puternic al termenului: poet. Pentru că în aceasta orice poet este aproape de Dumnezeu, care a creat totul cu ajutorul Cuvântului: şi poetul este chemat să perfecţioneze creaţia revelând, cu ajutorul întregii potenţialităţi a cuvântului său, sensul ascuns şi veşnic al universului pe care îl cântă.

A intra în rugăciunea psalmilor înseamnă a fi impresionaţi de mişcarea poetică şi creativă ce se dezlănţuie plecând de la psalm, mişcare care porneşte nu numai de la duhul unui poet pământesc, dar se datorează în primul rând Duhului lui Dumnezeu care a luat în stăpânire poetul. Duhul unui om, chiar dacă este poet, cunoaşte numai profunzimile omului. Contrar, Duhul lui Dumnezeu, scrutează totul, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu. Este tocmai acesta duhul pe care l-am primit şi noi, „Duhul lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit” (1 Cor 2, 12). Este acelaşi Duh despre care Apostolul Paul spune în altă parte că în momentul rugăciunii vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim cum să ne rugăm, şi este el care, în interiorul nostru, mijloceşte pentru noi cu gemete inexprimabile. (cf. Rom 8, 26). Astfel, cu ajutorul cuvântului poetic al psalmului, la sfârşit suntem cuprinşi de Duhul lui Dumnezeu şi introduşi în rugăciunea pe care el însuşi îl pune neîncetat în inimile noastre.