LA ŞCOALA PSALMILOR: Naşterea unui psalm (I)

Introducere

Rugăciunea creştină nu se naşte în primul rând dintr-o dorinţă pe care omul ar avea-o de a se adresa lui Dumnezeu, dar derivă mai degrabă din faptul că într-o zi Dumnezeu s-a adresat omului. Acest cuvânt al lui Dumnezeu conduce orice rugăciune. Dumnezeu ia iniţiativa. Omul este dator să fie atent şi primitor în bucurie şi mulţumire.

Acum, Scriptura atestă acest lucru, adică faptul că Dumnezeu a vorbit oamenilor „de multe ori şi în diferite feluri” (Ev 1, 1). Cu toate acestea, nu s-a mulţumit să pronunţe şi să inspire cuvintele pe care voia să le spună oamenilor, dar El însuşi a formulat cuvintele pe care dorea să le asculte de la oameni atunci când aceştia ar fi răspuns la chemarea sa. Iată ce înseamnă prezenţa rugăciunii psalmilor în canonul biblic.

La început, acest lucru ar putea să ne facă să ne mirăm. Rugăciunea nu este oare în mod esenţial un cuvânt pe care omul îl adresează lui Dumnezeu? Această rugăciune în schimb, datorită faptului că aparţine Scripturilor, se pare că este cunoscută în primul rând ca şi un cuvânt al lui Dumnezeu, un cuvânt pe care el însuşi l-a depus în inima şi pe buzele omului.

Creştinii şi evreii dispun deci de o şcoală şi de o metodă de rugăciune care le vine direct de la Duhul Sfânt. Privilegiu şi noroc unic! Mai există oare un popor al cărui Dumnezeu să se facă atât de apropiat ca Dumnezeul nostru, care a vrut să ne dăruiască cuvintele înseşi ale rugăciunii noastre?

Dar atunci în ce sens Dumnezeu este autorul Psalmilor? Şi cum de s-a întâmplat că această rugăciune, la început al evreilor, să devină cea a Bisericii şi a oricărui creştin care îi împrumută ei vocea proprie? Şi cum poate fiecare credincios în parte să intre în această rugăciune, pentru a o face proprie la rândul lui? sunt întrebări care ne interpelează, mai ales în aceste timpuri în care omul se interoghează asupra rugăciunii şi asupra tehnicilor de reculegere care conduc la ea.

Naşterea unui psalm

Este important să ne reîntoarcem la ceea ce am spus deja: într-un prim moment a fost Dumnezeu cel care a adresat un cuvânt omului. Fără acest prim pas, care are fără îndoială primatul, rugăciunea nu ar fi existat niciodată. Dumnezeu ia iniţiativa. Cuvântul Său bate la inima omului; nu imediat Cuvântul care a fost pus în scris în Sfintele Scripturi, ci la început acel Cuvânt care este evenimentul absolut: intervenţia sa atotputernică şi deplin eficace în istoria mântuirii, în cea a bisericilor şi în cea a fiecărui destin individual. Chiar şi cei care trăiesc complet străini de orice cuvânt din Sfânta Scriptură sunt atinşi într-un fel sau în altul de puterea cuvântului lui Dumnezeu.

Totuşi, abandonat sieşi, inima omului nu ştie cum să se lase pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu poate decât să-i prezinte zidul orbirii sale, o absenţă totală de sensibilitate la timbrul acelei voci. Pe de altă parte, deseori, într-un prim moment cuvântul lui Dumnezeu este asurzitor. Pare că este tocmai acest cuvânt cel care îl face surd şi orb pe cel care i se adresează, foarte simplu, deoarece nu poate să facă abstracţie de a-şi descoperi surzeala înnăscută.

Dar nu se limitează numai la aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna creator şi suveran eficace, poartă cu sine puterea necesară pentru a învinge orice rezistenţă a inimilor. Din el însuşi iese lumina datorită căreia omul va putea să o cunoască. Deci, nu se mulţumeşte să bată la inimă, dar deschide şi o rană. Răscoleşte inima celui care-l interpelează şi îl face vulnerabil: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, eficace şi mai ascuţită decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până la hotarul dintre suflet şi duh” (Ev 4, 12). Da, fiecare om poate fi încredinţat imediat atotputerniciei Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar şi fără ştirea noastră, noi suntem continuu expuşi acestui Cuvânt. De ce se întâmplă acest lucru?

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu răneşte, acest lucru se întâmplă pentru ca să ne conducă progresiv spre o convertire şi o autentică „re-creaţie”. El pătrunde prin slăbiciunea omului pentru a o umple de puterea sa. La început denunţă păcatul nostru pentru ca mai apoi să de umple de iertare şi îndurare. Merge şi mai departe: vine să locuiască în noi.

Cuvântul lui Dumnezeu ia în stăpânire inima omului pentru ca acesta să poată la rândul său să ia în stăpânire Cuvântul divin. El vine să locuiască în inima omului, pentru ca inima să sfârşească prin a locui în Cuvânt. Încet, încet, inima face din acest Cuvânt hrana sa exclusivă, îl mestecă continuu, îl asimilează şi se transformă în el. Avem nevoie de o lungă şi răbdătoare ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, şi progresiv gustul lui pătrunde în noi, puterea sa, dulce dar irezistibil, ne târăşte şi ne menţine imperceptibil în câmpul lui de energie. Inima şi raţiunea se purifică. Toate dorinţele se găsesc ca şi unificate pentru a se uni cu dorinţa lui Dumnezeu unde Cuvântul răspândeşte o bucurie contagioasă. Astfel Cuvântul lui Dumnezeu, îndelung frecventat, re-creează în mod autentic pe cel care se străduieşte să-l asculte. Şi iată că se pregăteşte o nouă efuziune.

Din această lentă asimilare, din această reciprocă com-penetrare a inimii şi a Cuvântului, într-o zi s-au născut psalmii. Dintr-o inimă care, ascultând-ul neîncetat şi lăsându-se traversat de el, a fost, am putea spune, identificat Cuvântului până la punctul de a deveni Cuvânt la rândul ei. Psalmii s-au născut dintr-o inimă fecundată de Cuvânt, care a născut la rândul ei, irezistibil, un Cuvânt nou, Cuvânt care a fost în acelaşi timp propriu şi al lui Dumnezeu: „Din inima mea ţâşnesc cuvinte frumoase” (Ps 45, 2). Astfel s-au născut psalmii.

În acelaşi timp rodul inimii omului şi rodul Duhului lui Dumnezei. Rod al omului deoarece reflecta experienţa pe care acesta de abia îl trăise în inima sa. Rod al Duhului lui Dumnezeu pentru că această experienţă a fost începută şi neîncetat condusă tocmai de Cuvântul lui Dumnezeu. Era acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, inspirat de acelaşi Duh al lui Dumnezeu, care aducea un nou rod prin inima unui credincios. O rugăciune a omului, născută din cuvântul lui Dumnezeu, dar care sfârşeşte prin a deveni Cuvânt el însuşi. Un Cuvânt al lui Dumnezeu care se reîntoarce la Dumnezeu, dar nu fără să fi dat mai înainte rodul său cel mai preţios: rugăciunea omului.

Proces viu din care un exemplu, poate cel mai emoţionant, ne-a fost lăsată de cea care se roagă în inima poporului evreu şi în pragul Bisericii: Maria care înalţă Magnificat-ul. Acest cânt minunat îi aparţine şi în acelaşi timp nu îi aparţine. Este cu adevărat rodul inimii sale, la fel cum Isus era rodul sânului ei. Dar este înainte de toate rodul Cuvântului, aşa cum Isus era în primul rând născut din Tatăl. Toate cuvintele cântului ei îi provin din mestecarea neîncetată a Scripturii. Şi totuşi, cântul ei nu este din acest motiv un plagiat banal. Mai mult încă, contrar, este în întregime străbătut de experienţa nemaiauzită pe care Maria de abia a făcut-o, ea care a zămislit prin opera Duhului Sfânt. A ţâşnit din inima ei plină de Duhul Sfânt şi din inima ei încărcată de speranţa tuturor popoarelor. Este rugăciune autentică, suscitată de Cuvântul lui Dumnezeu şi care exprimă misterul pe care ea la trăit. În acelaşi timp, o rugăciune de acest fel este şi o rugăciune eclezială. Pe urmele Fecioarei Maria, Biserica întreagă va putea, pentru totdeauna, să se recunoască în acest cânt al Magnificat-ului. Alături de ceilalţi psalmi din Biblie, cântul Mariei era destinat să devină marea rugăciune de mulţumire şi de laudă a tuturor celor răscumpăraţi.