A EDUCA LA RUGĂCIUNE - Rugăciune, rugăciuni, a ne ruga (I)

În lume, peste tot, oamenii se roagă. Istoria popoarelor şi a civilizaţiilor dă mărturie deseori despre această activitate a omului. Marile religii ale omenirii ne-au lăsat rituri, texte, tehnici şi modele de rugăciune. Din punct de vedere literar rugăciunile constituie un patrimoniu foarte bogat şi incomparabil al istoriei culturii umane.

Dar... rugăciunile nu sunt rugăciunea omului. Rugăciunea indică o acţiune sau o atitudine a cuiva. Formulele sunt numai un element utile acestei activităţi a omului. Rugăciunea recheamă întâlnirea, dialogul, referinţa la cineva. A ne ruga este într-un fel un mod de a vorbi: nu se vorbeşte cu sine însuşi, dar totdeauna cu o persoană. Chiar dacă deseori a ne ruga comportă a spune rugăciuni, acestea nu sunt realitatea cea mai importantă, dar numai un mijloc pentru a putea face această activitate tipic umană, deoarece „acel cineva” la care ne adresăm este receptat ca un interlocutor care are o importanţă fundamentală pentru noi.

De ce ne rugăm? Ne rugăm pentru că lumea în care ne trăim viaţa ne apare limitată, pentru că nu răspunde dorinţei noastre, fiinţei noastre însetată de infinit, pentru că problemele pe care le trăim nu găsesc un răspuns adecvat la în răspunsurile acestei lumi.

A ne rugă înseamnă a trăi o experienţă. Nu este vorba de a experimenta, adică de a manipula, de a folosi, a transforma, a reproduce, a acţiona asupra unui obiect. Experienţa despre care vorbim nu este experimentarea ştiinţifică. „Experienţa comportă... ideea raportului, a relaţiei: este vorba de raportul cu noi înşine, cu ceilalţi, cu lumea, cu Dumnezeu... Experienţa este totdeauna o refracţie , într-un subiect capabil de a o percepe... ea pretinde o participare reală la eveniment; este capacitatea de a o surprinde reflectată în profunzimea spiritului. Rugăciunea deci, este înainte de toate o experienţă. Ea implică, deci, o antrenare radicală a omului, a omului în întregimea sa: trup şi spirit, persoană şi comunitate, timp şi eternitate. Este o cunoştinţă esenţială-totală, care antrenează raţiunea, inima, simţurile, fiinţa integrală a omului. Rugăciunea este întâlnirea satisfăcătoare cu eternul totdeauna prezent: este o experienţă de soliditate fundamentală. Este participare la puternicul ritm al unei transcendenţe care unifică şi adună atomismul unei existenţe fragmentate şi pulverizate. Este o întâlnire în silenţiu cu Dumnezeul care vorbeşte şi care, totuşi, se pare că tace atât de mult; cu acel Dumnezeu care ne revelează misterul existenţei noastre. Ea deci nu este o serie de acte, dar înainte de toate o situaţie, o haină, o atitudine profundă, existenţială, o viaţă. Este un mod de a fi în lume” (G. PIANA, Preghiera come impegno, în Servitium 13 (1981), p. 21.