DE CE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU ÎNCERCAREA?

Una dintre cele mai dureroase încercări prin care poate trece un om este moartea fiilor săi. Despre vreo două astfel de cazuri de mare suferinţă am auzit de aproape. Într-unul din ele, după moartea copiilor, părinţii au divorţat, iar tatăl s-a sinucis la scurtă vreme. În comparaţie cu aceste dureri de nedescris, problemele noastre par aşa de mărunte... Un lucru e însă cert: deşi suntem diferiţi unii de ceilalţi, în punctul numit "încercare" suntem cu toţii la fel. Toţi suntem încercaţi în fel şi chip, încă de când ne naştem şi până-n cea din urmă clipă a vieţii noastre pământeşti. Ştiu că unii dintre dvs., preţioşi şi multiubiţi prieteni, sunteţi greu apăsaţi de povara încercărilor prin care treceţi! Frăţiile voastre se vor bucura mai cu seamă de exemplul lui Iov, asupra căruia vă invit a vă apleca, împreună cu mine, în momentele următoare!
Era pe vremea patriarhului Abraham când Dumnezeu S-a uitat cu băgare de seamă peste faţa pământului şi Şi-a oprit privirea asupra lui Iov, cel mai mare credincios de pe faţa pământului. Ne spune cartea care-i poartă numele că Iov era aşa de evlavios, încât oridecâteori fiii şi fiicele lui mergeau la vreun ospăţ, după încheierea petrecerii, Iov îşi chema copiii, îi sfinţea şi aducea jertfe de bun miros pentru ei, căci, spunea el: "Poate că fiii mei au păcătuit şi L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor!" (Iov 1,5b). Satan cere însă să se atingă de Iov, pentru a-I demonstra lui Dumnezeu că iubirea lui Iov faţă de El e condiţionată de binecuvântările de care dreptul Iov avea parte. Şi aici încep necazurile lui Iov. Iov îşi pierde animalele, îi sunt ucişi fiii şi el e lovit cu o rană care-i acoperă tot trupul. În faţa acestor încercări, Iov răspunde cu demnitate: "Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!" (Iov 1,21). Soseşte însă clipa în care n işte prieteni vin şi-l vizitează pe Iov. Aceştia îl incită, acuzându-l şi învinovăţindu-l. Şi de aici încolo, până la vremea convertirii, Iov începe să privească încercarea aşa cum mulţi dintre noi o facem adesea, dintr-o perspectivă umană.

Când privim încercarea din perspectiva naturii pământeşti, suntem cuprinşi de fel de fel de îndoieli. Iov începe să se îndoiască de sensul vieţii sale, întrebându-se de ce s-a născut dacă viaţa e un şir necurmat de suferinţe (Iov 3,11). Iov începe să se îndoiască apoi de dreptatea divină: "Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, celor ce mânie pe Dumnezeu le merge bine" (Iov 12,6). Acest fel de îndoieli cu privire la dreptatea lui Dumnezeu se nasc adesea în inimile credincioşilor care trec prin încercări. Ştim însă, prin învăţătura adusă nouă de Cristos, că Dumnezeu îi iubeşte în egală măsură pe toţi oamenii, pentru cei mai păcătoşi dintre ei ar fi venit şi în locul celor mai păcătoşi dintre ei ar fi murit. Spun sfinţii că "atâta vreme cât mai are suflare, tot mai e speranţă pentru fiecare om să se convertească", de aceea Dumnezeu îi aşteaptă cu răbdare, cu speranţă şi cu felurite binecuvântări pe jefuitori şi pe blasfemiatori. În plus, trebuie să ne amintim periodic că între noi, cei care credem în Domnul Isus, şi Dumnezeu, rămâne o cale de o Cruce pe care numai Cristos a putut-o purta. Isus este puntea credinciosului cu Dumnezeu şi doar prin mila Lui avem curajul şi puterea de a sta în picioare. Apoi, când privim încercarea din perspectivă umană, începem să ne certăm cu Dumnezeu. Îndoiala primordială germinează confruntare îndrăzneaţă cu Făcătorul nostru: "Deci cheamă-mă şi eu voi răspunde. Sau voi vorbi eu şi răspunde-mi Tu. Pentru ce Îţi ascunzi faţa şi mă socoteşti vrăjmaşul tău?" (Iov 13, 22;24). Când ne pierdem temerea de Domnul, ne copleşesc fel de fel de alte temeri: "De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!" (Iov 3,25). Când nu ne mai odihnim în Dumnezeu, nu ne mai putem odihni nici în paturile noastre: "N-am nici linişte, nici pace, nici odihnă şi tulburarea dă peste mine" (Iov 3,26). Se uită Iov la trecutul lui şi-şi aminteşte cum erau vremurile în care beneficia de protecţia lui Dumnezeu, copiii erau lângă el, iar el era privit ca o autoritate demnă de respectul întregii comunităţi. Se uită Iov la viitorul lui şi nu mai găseşte nici o rezervă interioară a speranţei cu privire la ceea ce va urma. Şi ajungem iarăşi la o altă caracteristică a opticii fireşti cu privire la încercare: când privim încercarea dintr-o perspectivă umană, admirăm trecutul şi urâm viitorul. În cele din urmă, dacă acceptarea suferinţei nu se produce, suntem cuprinşi, asemenea lui Iov, de gânduri de moarte (Iov 6,8-9).

Iată ce dezastre lăuntrice produce privirea dintr-o perspectivă greşită a încercării: ne umple de îndoieli, ne aduce în pragul confruntării cu Domnul, ne învăluie în temeri, ne tulbură somnul, ne face să admirăm trecutul şi să urâm viitorul, aprinde în noi dorinţa nelegitimă de a muri înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu! Şi acestea sunt doar câteva din lecţiile pe care exemplul lui Iov ni le aşterne înainte!

Dar ce comori nebănuite descoperim în suferinţă atunci când începem să privim încercarea prin ochii lui Dumnezeu! Ce greutate veşnică de slavă, ce pregustări noi şi bogate ale Raiului vin deopotrivă cu încercările din viaţa noastră! Iată ce se întâmplă când ne uităm la încercare din perspectiva lui Dumnezeu. Întâi de toate, constatăm că încercarea ne fereşte de răul din afara noastră. O ilustraţie tare dragă mie spune cum că doi îngeri s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi". În noaptea următoare, îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împ reună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţină mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vaca al cărei lapte era unicul venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat si l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru: "Primul om avea tot, şi totuşi l-ai ajutat", a spus el. "A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moară". "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!", i-a răspuns îngerul cel bătrân. "Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!" E nevoie doar să crezi că orice încercare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu şti (să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu) până foarte târziu... Apoi, încercarea ne fereşte şi de răul din noi (mândria). Cum ar fi ajuns integrul Iov să spună vreodată: "sunt păcătos", "am călcat dreptatea şi n-am fost pedepsit după faptele mele", dacă nu acum, în încercare, când e confruntat cu limitele lui personale, cu slăbiciunea lui şi cu mărimea harului lui Dumnezeu? În al treilea rând, încercarea ne învaţă aşteptarea: "Deşi zici că nu-L vezi, judecata este înaintea Lui, deci aşteaptă-L!" (Iov 35,14). Ce mai face încercarea cu noi? Încercarea ne dezleagă de pământ şi ne leagă puternic de cer (Iov 19,26). Suntem prea legaţi de bunurile noastre, prea dependenţi de comorile pământeşti, prea ancoraţi în îngrijorările vieţii de acum şi prea indiferenţi faţă de veşnicia noastră! Încercarea, atunci când o privim din perspectiva divină, ru pe legăturile morţii şi ne leagă de Cristos cu lanţurile eternei iubiri. Dar poate cea mai valoroasă lecţie pe care ne-o oferă încercarea este aceea că ne prilejuieşte întâlnirea personală cu Dumnezeu. Spune Iov: "urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut!" (Iov 42,5). Doamne, auzisem despre Tine, dar acum Te-am văzut pe Tine! Doamne, Te ştiam, dar acum Te cunosc!

Când privim încercarea dintr-o perspectivă divină, realizăm că tocmai ea ne fereşte de răul din noi şi din afara noastră, ne învaţă aşteptarea, ne dezleagă de pământ şi ne leagă puternic de cer, ne prilejuieşte întâlnirea personală cu Dumnezeu.

Odinioară, când era întuneric în viaţa lui Iacov, tocmai încercarea de la Peniel avea să aducă în viaţa lui lumina (Geneza 32, 24-32). Iacov şchiopăta din şoldul său, semn că orice încercare îşi are durerea ei, de necontestat. Dar peste el răsărea soarele, deopotrivă cu o nouă identitate şi o nouă chemare divină. Căci încercarea, iubiţi prieteni, rupe întotdeauna ceva din noi şi pune acolo, chiar în locul rănii, ceva din Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu încercarea!

Autor: Andrei Pătrîncă