CE NE DESPARTE, CINE NE APROPIE?

În cursul întâlnirii din luna septembrie dintre Papa Benedict şi Arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuţie personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX şi care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici şi protestanţii anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecţie: "ceea ce este nesfânt de ambele părţi ne ţine departe". Multe reverberaţii a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aş căuta o explicaţie mai adâncă a pluralismului confesiunilor creştine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri şi mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: "ceea ce este nesfânt ne ţine departe".

Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relaţia aceasta era perfectă, ci şi părtăşia dintre Adam şi Eva, primii oameni, era desăvârşită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace şi erau supuse omului. De îndată ce primele fiinţe umane au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relaţiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească faţă în faţă, de atunci, nici în răcoarea dimineţii, nici la vreme de asfinţit. Se vor aşterne puţine pagini în istoria umanităţii şi Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: "Voi şterge de pe faţa pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, şi târâtoare şi păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut" (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viaţa. Pe de cealaltă parte, ca o consecinţă a păcatului, bărbatul şi femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiaşi parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărţit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă şi nimic altceva.

Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite şi chiar cei de o singură limbă nu se mai înţeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală şi o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede şi se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alţii, dar şi străini unul de celălalt. Astăzi, deşi au toate modalităţile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ţine departe pe unul de celălalt.

Şi totuşi, undeva, în Atotştiinţa lui Dumnezeu şi potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creaţiei era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în fiinţă a protopărinţilor noştri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ şi-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu şi pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea "ce ne apropie" pe unii de ceilalţi, am greşi. Am greşi la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus "ce este adevărul?" Şi s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim şi noi, din partea Domnului, aceeaşi apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este "ce este?", ci "cine este?" Căci chestiunea corectă care se pune nu este "ce ne apropie?", ci "cine ne apropie?" Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viaţă, de copiii sau de părinţii dvs., de păstorul sufletesc şi de fraţii din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, şi mai mult, de duşmanii de azi, făcându-i priete nii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea şi atâtea confesiuni creştine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc şi mulţi lăstari de despărţire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create şi toate fiinţează, stă soluţia problemei separării noastre de Dumnezeu şi de oameni.

O istorioară frumoasă relatează cum un băieţel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băieţaşul l-a întrebat pe tatăl său: "Tăticule, cine sunt cei pictaţi pe geamuri, prin care trece lumina?" Tatăl a răspuns: "Aceia sunt sfinţii din Biblie". Ajuns acasă, în oraşul său natal, în prima duminică, la şcoala duminicală, învăţătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfinţenie: "Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?" Băiatul s-a ridicat şi a spus: "Sfânt e un om prin care trece lumina!" Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfinţenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos şi comuniunea personală, intimă şi continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Şi Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâ ine, oricât de întunecată şi de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însinguraţi.

Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos şi aşa ne vom apropia, pe negândite, şi unul de celălalt!


Autor: Andrei Pătrîncă