ADAME, UNDE EȘTI?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povestește o anecdotă veche reluată de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puțină minte încât era chemat Golem, adică stupid, om fără inteligență. Când se trezea dimineața îi era atât de greu să-și regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era și frică să se culce. În sfârșit, într-o seară și-a făcut curaj, a luat un creion și o foaie și, dezbrăcându-se, a notat unde așeza fiecare haină. În dimineața următoare, s-a trezit bucuros și a luat lista în mână: pălăria este acolo, și a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, și i-a tras pe el; și tot așa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de neliniște – Unde am rămas? Degeaba se căuta și se căuta: nu reușea să se regăsească. Tot așa se întâmplă și cu noi, încheie Rabbi.


Această povestire, de o înțelepciune profundă, ar trebui să interpeleze și pe omul mileniului al III-lea, pe creștinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluție și care galopează tot mai repede, datorită inteligenței omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, știm unde se află foarte multe lucruri, știm unde se află prietenii și dușmanii noștri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineața, nu reușim să ne mai regăsim pe noi înșine, asemenea omului din povestirea de mai sus.

Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este însă veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam și Eva, înșelați de diavolul șarpe, plini de rușine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat și a zis: Unde ești? Se ascunseseră, pentru că erau goi și le era rușine (cf. Gen 3, 1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam și Eva, și de aceea nu mai știau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate și frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puțin timp vom sărbătorii din nou Nașterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos și profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să știm că Dumnezeu Fiul a venit printre noi și din prea mare dragoste față de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morților VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu și Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră și să reașeze în culmea planului său de mântuire. Așadar, în liniștea nopții Nașterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înșine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa și nouă întrebarea de la începutul creației lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde ești?

Articol publicat în ultimul număr al revistei Mesagerul Sfântului Anton, noiembrie-decembrie 2010