Sfânta Brigita a Suediei

În ajunul entuziast al Marelui Jubileu al Anului 2000, venerabilul slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea a proclamat-o pe sfânta Brigita din Suedia copatroană a întregii Europe. În această dimineaţă aş vrea să-i prezint figura, mesajul şi motivele pentru care această femeie are multe să înveţe – şi astăzi – Biserica şi lumea.
Cunoaştem bine evenimentele din viaţa sfintei Brigita, deoarece părinţii spirituali ai ei au redactat biografia ei pentru a-i promova procesul de canonizare imediat după moarte, care a avut loc în anul 1373. Brigita s-a născut cu şaptezeci de ani înainte, în anul 1303, la Finster, în Suedia, o naţiune din nordul Europei care de trei secole primise credinţa creştină cu acelaşi entuziasm cu care Sfânta o primise de la părinţii săi, persoane foarte evlavioase, aparţinând de familii nobile, apropiate de Casa regală.

Putem distinge două perioade în viaţa acestei sfinte.

Prima este caracterizată de condiţia sa de femeie în mod fericit căsătorită. Soţul se numea Ulf şi era guvernator al unui important district din regatul Suediei. Căsătoria a durat douăzeci şi opt de ani, până la moartea lui Ulf. S-au născut opt copii, dintre care a doua născută, Karin (Ecaterina), este venerată ca sfântă. Acesta este un semn elocvent al angajării educative a Brigitei faţă de proprii copii. De altfel, înţelepciunea sa pedagogică a fost apreciată până acolo încât regele Suediei, Magnus, a chemat-o la curte pentru o anumită perioadă, cu scopul de a o introduce pe tânăra sa soţie, Bianca de Namur, în cultura suedeză.

Brigita, condusă spiritual de un călugăr doct care a iniţiat-o în studiul Scripturilor, a exercitat o influenţă foarte pozitivă asupra propriei familii care, graţie prezenţei sale, a devenit o adevărată “biserică domestică”. Împreună cu soţul, a adoptat Regula Terţiarilor franciscani. Cu generozitate practica fapte de caritate faţă de cei lipsiţi; a întemeiat şi un spital. Alături de soţia sa, Ulf a învăţat să-şi îmbunătăţească propriul caracter şi să înainteze în viaţa creştină. La întoarcerea dintr-un lung pelerinaj la Santiago de Compostela, efectuat în anul 1341 împreună cu alţi membri ai familiei, soţii şi-au format proiectul de a trăi în continenţă; însă după puţin timp, în pacea unei mănăstiri în care s-a retras, Ulf a încheiat viaţa sa pământească.

Această primă perioadă din viaţa Brigitei ne ajută să apreciem ceea ce astăzi am putea să definim o “spiritualitatea conjugală” autentică: împreună, soţii creştini pot să parcurgă un drum de sfinţenie, susţinuţi de harul Sacramentului Căsătoriei. Nu de puţine ori, exact cu s-a întâmplat în viaţa sfintei Brigita şi a lui Ulf, femeia cu sensibilitatea ei religioasă, cu delicateţea şi dulceaţa ei este cea care reuşeşte să-l facă pe soţ să parcurgă un drum de credinţă. Mă gândesc cu recunoştinţă la atâtea femei care, zi după zi, luminează şi astăzi propriile familii cu mărturia lor de viaţă creştină. Fie ca Duhul Domnului să trezească şi astăzi sfinţenia soţilor creştini, pentru a arăta lumii frumuseţea căsătoriei trăită după valorile Evangheliei: iubirea, tandreţea, ajutorul reciproc, fecunditatea în naşterea şi în educarea copiilor, deschiderea şi solidaritatea faţă de lume, participarea la viaţa Bisericii.

Când Brigita a rămas văduvă, a început a doua perioadă a vieţii sale. A renunţat la altă căsătorie pentru a aprofunda unirea cu Domnul prin rugăciune, pocăinţă şi fapte de caritate. Aşadar, şi văduvele creştine pot avea în această sfântă un model de urmat. De fapt, Brigita, la moartea soţului, după ce a împărţit săracilor propriile bunuri, chiar fără a accede vreodată la consacrarea călugărească, s-a stabilit la mănăstirea cistercină din Alvastra. Aici au început revelaţiile divine, care au însoţit-o tot restul vieţii sale. Ele au fost dictate de Brigita secretarilor-confesorilor săi, care le-au tradus din suedeză în latină şi le-au adunat într-o ediţie de opt cărţi, intitulate Revelationes (Revelaţii). La aceste cărţi se adaugă un supliment, care are ca titlul Revelationes extravagantes (Revelaţii suplimentare).

Revelaţiile sfintei Brigita prezintă un conţinut şi un stil foarte diferite. Uneori revelaţia se prezintă sub formă de dialoguri între persoanele divine, Sfânta Fecioară Maria, sfinţii şi chiar diavolii; dialoguri în care şi Brigita intervine. În schimb, alteori e vorba de relatarea unei viziuni particulare; şi în altele este relatat ceea ce Fecioara Maria îi revelează cu privire la viaţa şi misterele Fiului. Valoarea Revelaţiilor sfintei Brigita, uneori obiect de unele îndoieli, a fost precizată de Venerabilul Ioan Paul al II-lea în scrisoarea Spes aedificandi: “Recunoscând sfinţenia Brigitei, Biserica, fără a se pronunţa cu privire la fiecare revelaţie, a acceptat autenticitatea în ansamblu a experienţei sale interioare” (nr. 5).

De fapt, citind aceste Revelaţii suntem interpelaţi cu privire la multe teme importante. De exemplu, revine frecvent descrierea Pătimirii lui Cristos, cu detalii destul de realiste, faţă de care Brigita a avut mereu o devoţiune privilegiată, contemplând în ea iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe buzele Domnului care-i vorbeşte, ea pune cu îndrăzneală aceste cuvinte emoţionante: “O, prietenii mei, Eu iubesc aşa de tandru oile mele care, dacă ar fi posibil, aş vrea să mor de multe alte ori, pentru fiecare dintre ele, de aceeaşi moarte pe care am îndurat-o pentru răscumpărarea tuturor” (Revelationes, Cartea I, c. 59). Şi maternitatea dureroasă a Mariei, care a făcut-o Mediatoare şi Mamă a milostivirii, este un argument care apare des în Revelaţii.

Primind toate aceste carisme, Brigita era conştientă că este destinatara unui dar de mare predilecţie din partea Domnului: “Fiica mea – citim în prima carte din Revelaţii -, Eu te-am ales pentru mine, iubeşte-mă cu toată inima ta… mai mult decât tot ceea ce există în lume” (c. 1). De altfel, Brigita ştia bine şi era ferm convinsă că orice carismă este destinată să edifice Biserica. Tocmai pentru acest motiv, nu puţine din revelaţiile sale erau adresate, în formă de avertismente chiar severe, credincioşilor din timpul său, inclusiv Autorităţile religioase şi politice, pentru ca să trăiască în mod coerent viaţa lor creştină; însă făcea asta mereu cu o atitudine de respect şi de fidelitate deplină faţă de Magisteriul Bisericii, îndeosebi faţă de Succesorul Apostolului Petru.

În anul 1349 Brigita a părăsit pentru totdeauna Suedia şi a mers în pelerinaj la Roma. Nu numai că intenţiona să ia parte la Jubileul din anul 1350, ci dorea şi să obţină de la papa aprobarea Regulii unui ordin călugăresc pe care intenţiona să-l înfiinţeze, dedicat Sfântului Mântuitor, şi compus din călugări şi călugăriţe sub autoritatea abatesei. Acesta este un element care nu trebuie să ne uimească: în evul mediu existau fundaţii monastice cu o ramură masculină şi o ramură feminină, dar cu practicarea aceleiaşi reguli monastice, care prevedea conducerea Abatesei. De fapt, în marea tradiţie creştină, femeii îi este recunoscută o demnitate proprie, şi – tot după exemplul Mariei, Regina Apostolilor – un loc propriu în Biserică, loc care, fără a coincide cu preoţia primită prin hirotonire, este la fel de important pentru creşterea spirituală a comunităţii. În afară de asta, colaborarea consacraţilor şi consacratelor, respectându-se mereu vocaţia lor specifică, îmbracă o mare importanţă în lumea de astăzi.

La Roma, în compania fiicei Karin, Brigita s-a dedicat unei vieţi de apostolat intens şi de rugăciune. Şi de la Roma a pornit în pelerinaj la diferite sanctuare italiene, îndeosebi la Assisi, patria sfântului Francisc, faţă de care Brigita a avut mereu mare devoţiune. În sfârşit, în anul 1371, a încoronat cea mai mare dorinţă a sa: călătoria în Ţara Sfântă, unde a mers în compania fiilor săi spirituali, un grup pe care Brigita îl numea “prietenii lui Dumnezeu”.

În timpul acelor ani, pontifii erau la Avignon, departe de Roma: Brigita s-a adresat lor din inimă, pentru ca să se întoarcă la scaunul lui Petru, în Cetatea Eternă.

A murit în anul 1373, înainte ca papa Grigore al XI-lea să se întoarcă definitiv la Roma. A fost înmormântată provizoriu în biserica romană a Sfântului Laurenţiu în Panisperna, însă în anul 1374 fiii săi Birger şi Karin au readus-o în patrie, în mănăstirea din Vadstena, sediul ordinului călugăresc înfiinţat de sfânta Brigita, care a avut imediat o expansiune însemnată. În anul 1391 papa Bonifaciu al IX-lea a canonizat-o în mod solemn.

Sfinţenia Brigitei, caracterizată de multitudinea de daruri şi de experienţe pe care am voit s-o amintesc în acest scurt profil biografic-spiritual, o face o figură eminentă în istoria Europei. Provenind din Scandinavia, sfânta Brigita dă mărturie că creştinismul a impregnat profund viaţa tuturor popoarelor din acest continent. Declarând-o copatroană a Europei, papa Ioan Paul al II-lea a dorit ca sfânta Brigita – care a trăit în secolul al XIV-lea, când creştinătatea occidentală încă nu era rănită de dezbinare – să poată mijloci în mod eficace la Dumnezeu, pentru a obţine harul atât de mult aşteptat al unităţii depline a tuturor creştinilor. Tot pentru această intenţie, pe care o îndrăgim aşa de mult, şi pentru ca Europa să ştie să se alimenteze din propriile rădăcini creştine, vrem să ne rugăm, iubiţi fraţi şi surori, invocând mijlocirea puternică a sfintei Brigita din Suedia, discipolă fidelă a lui Dumnezeu şi copatroană a Europei. Mulţumesc pentru atenţie.

Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea: audiență, miercuri, 27 octombrie 2010