RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Ariditatea spirituală (V)

Un alt obstacol este ariditatea. Când o persoană este doborâtă, din motive persoanele sau din alte cauze, se simte în ariditatea cea mai neagră. Pentru viaţa spirituală, ariditatea este un moment de fecunditate. Există momente în care ne simţim ca un lemn dus de curentul apelor. Dacă ne-am găsi într-un curent foarte puternic, salvarea noastră ar consista nu în a ne opune curentului, dar în a ne lăsa transportaţi; a ne opune ar semnifica irosirea puterilor noastre, şi a înota, inevitabil, ne-ar duce la moarte.
În viaţa spirituală există perioade de exod, momente de trecere, de post şi de rugăciune. De exemplu suntem incapabili să ne rugăm în momentele de depresie psihică. Una din primele reguli în aceste situaţii este acea de a face plimbări, şi a spune eventual jaculatorii. Trebuie să existe în rugăciune acest post, care trebuie unit cu un sens de abandon şi de încredinţare lui Dumnezeu: aceasta este adevărata rugăciune. Se poate, deci, afirma cu o anumită siguranţă că în acest cazuri putem să trebuie să postim. „Porunca lui Dumnezeu de a-L iubi din toată inima, din tot sufletul, cu toată mintea şi cu toate puterile nu înseamnă că inima şi sufletul trebuie să simtă totdeauna această iubire. Este un har pe care bunătatea lui îl dă cui vrea. De obicei, la început Dumnezeu dă sufletelor pe care le atrage la sine, mari gusturi sensibile şi multe consolări şi, după un pic, permite ca să fim lipsiţi sau chiar, uneori, să cădem în descurajare până a experimenta dezgust în tot cea ce zic sau fac; şi nu mai simţim nici o plăcere, nici în rugăciune, nici în împărtăşire, nici în oricare alt lucru. Cel care, cu toate acestea, face ceea ce poate, este fidel. Îl slujeşte pe Dumnezeu din iubire către Dumnezeu. Aşa cum se întâmpla cu acel cântăreţ care fiind surd, nu găsea altă plăcere în frumuseţea sunetelor pe care le scotea decât acela de a-l face fericit pe prinţul căruia îi cânta” .

Nimeni nu poate abandona vocaţia sau misiunea sa pentru că nu este consolat sau mai rău, este continuu tentat şi deseori cade: în acest cazuri, sfatul sfinţilor este acela de a nu abandona propriile obligaţii, chiar dacă ar costa foarte mult, chiar dacă se obţine numai dezolare şi durere care uneori ajung până la sentimentul de faliment. Nu trebuie sucombat în faţa dezgustului, chiar dacă este puternic, continuu şi intens. Durerea nu este răul omului, aşa cum fericirea nu înseamnă lipsa durerii: răul este absenţa unei relaţii din care cauză durerea devine principiu de moarte. Dezgustul nu este moarte pentru că voinţa vieţii, care însufleţeşte credinţa, constituie adevărata forţă misterioasă a omului. Acesta este momentul de deschidere spre har, de a se iubi aşa cum se iubeşte un fiu bolnav sau un mădular al trupului nostru. Pentru că este momentul punerii pe cruce, care pentru credincios este deschiderea spre viaţa cea adevărată.

Există o purificare continuă prin evenimentele fericite şi triste, şi chiar şi minutele crezute inutile de noi sunt momente privilegiate ale întâlnirii cu Dumnezeu, încrucişarea unde harul ne aşteaptă pentru ca din inima noastră să ţâşnească strigătul de a fi salvaţi şi de ajutor care trebuie să se ridice către El din adâncul inimii noastre. Momentele de agonie ale drumului nostru sunt acelaşi pe care Domnul le-a cunoscut pentru noi, pentru acea intimă solidaritate de iubire care l-a condus să împărtăşească sudoarea sângelui şi frica morţii astfel ca, găsindu-ne noi în aceleaşi circumstanţe, să nu cumva să ne scandalizăm de noi înşine. Există totdeauna asistenţa divină care înlocuieşte ariditatea noastră spirituală, sau, cel puţin la ceea ce noi numim tristeţea noastră. Din acest motiv toate clipele vieţii noastre asumă o valoare spirituală în ochii Tatălui ceresc până la punctul că putem afirma că ele sunt voite de Dumnezeu. Nimic nu trebuie să fie dispreţuit de noi.

A ceda dezgustului înseamnă a nu crede în fecunditatea agoniei din Ghetsemani, care are dulceaţa sa ascunsă şi trebuie să se asemene cu durerile naşterii, şi nu horcăiturilor vieţii. Cât dezgust şi amar a umplut sufletului lui Cristos! Iar El s-a lăsat ajutat de ai săi, de Simon din Cirene, de Veronica. Nu din întâmplare Dumnezeu a împletit aceste momente de intensă durere cu evenimentele mai dureroase ale vieţii noastre.

Să nu ne simţim inutili în momentul dezgustului: există o frumuseţe misterioasă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte, particulă de hostie care se jertfeşte şi se schimbă în însăşi durerea lui Dumnezeu. Suntem ca şi Isus pe cruce, abandonat lui Dumnezeu care pare că s-a îndepărtat de El, dar care în schimb moare cu El în îmbrăţişarea cu Tatăl căruia îi redă viaţa.

Ne rugăm deci nu pentru a căuta plăcere sau pentru a obţine consolare interioară, dar pentru a trăi după voinţa lui Dumnezeu, în blândeţe şi răbdare.

Învaţă în aceste momente să taci, să suferi, să te bucuri şi să te uiţi pe tine însuți.