Cuvântul al nouălea (IX): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintai omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucuresti, 2004

Despre felul în care trebuie să-i dojenim, pe fraţi pentru
păcate, şi că trebuie să ne îngrijim de mântuirea lor;
şi de ce a fost numit Avram Avraam,
şi despre numele lui Noe: că drepţii
nu-şi primeau numele la întâmplare,
ci potrivit iconomiei lui Dumnezeu

1. De-ar fi fost cu putinţă să ştiţi ce am apucat să vorbim ieri, ce a rămas nespus şi unde am rămas de data trecută, îndată aş fi făcut legătura între începutul cuvântului de azi şi cele spuse atunci; dar întrucât din cei care m-au ascultat atunci mulţi nu-s de faţă astăzi şi dintre cei ce sunt de fată acum unii n-au fost atunci să audă, deosebirea dintre ascultători aduce după sine trebuinţa de a lămuri iar cele spuse de către mine: că astfel şi celor care au urmărit de la început cuvântările li se va înrădăcina mai bine pomenirea celor spuse în ele, aducându-şi ei aminte de ceea ce au ascultat, iar cei ce au lipsit nu vor avea atâta pagubă, cuvântul de acum ajutându-i să cunoască învăţătura pe care v-am dat-o mai înainte.

Poate că cei care au fost mereu de faţă vor spune că nu ar trebui să reiau cele spuse tocmai pentru ca cei care lipsesc şi dispreţuiesc adunarea bisericească, suferind vătămare cu lucrul, să se îndrepte înţelepţiţi fiind de pagubă. Eu vă laud că vă atinge atât de mult nepăsarea fraţilor, şi de râvna voastră mă minunez: dar vreau ca această râvnă a voastră să fie îmbinată şi cu iubirea de oameni: că râvna lipsită de îndurare nu este râvnă, ci mai degrabă iuţime; şi mustrarea ce nu are iubire de oameni pare a fi zavistuire.

Drept aceea, mai vârtos vă rog să nu judecaţi amarnic păcatele aproapelui: că precum cel neîndurător, văzând rănile fratelui, nu va găsi cine să se îndure de el când va păcătui la rându-i, aşa şi cel ce judecă greşalele aproapelui cu milă pe mulţi va vedea întinzându-i mâna când se va poticni. Si spun acum acestea nu voind a mări nepăsarea celor care lipsesc, ci sârguind a spori purtarea voastră de grijă, ca să se facă ea cu înţelegere şi dragoste. Si eu am spus ieri multe asupră-le, si am zis că ei nici nu sunt oameni, precum vă amintiţi, chemând paraşi împotriva lor pe doi proroci de frunte – unul zicând: „Venit-am, si nu era om; chemat-am, şi nu era cine să audă” (îs. 50, 2), iar celălalt strigă iarăşi si întreabă: „Către cine voi grăi si mă voi mărturisi, şi cine va auzi? Iată, netăiate împrejur sunt urechile lor, si nu pot să audă (Ier. 6, 10)”; şi foarte le-am biciuit cugetul prin acestea şi altele ca acestea. Acum, însă, îi mângâi iarăşi – fiindcă aşa a poruncit si Pavel: „Mustră, ceartă, mângâie (2 Tim. 4, 2)”.

Că nu se cade doar a certa, nici doar a mângâia, ci, îmbinând certarea cu mângâierea, desăvârşit să lucrăm folosul: că dacă totdeauna voi certa, mai neruşinaţi îi voi face; iar dacă totdeauna voi mângâia, îi voi face mai leneşi. De aceea şi doctorii nu taie doar, ci şi leagă rănile; nu pun întotdeauna leacuri aspre, ci adeseori şi plăcute, prin cele dintâi curăţind de putreziciune, iar prin acestea de pe urmă alinând durerea pricinuită de cele dinainte. De asta zice altundeva şi Pavel: „Fraţilor, de va si cădea vreun om în vreo greşală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţelor, păzindu-te pe tine ca să nu cazi si tu în ispită (Gal. 6, 1)”.

Iată un îndemn minunat, un sfat desăvârşit, ce cuprinde multă purtare de grijă si arată o inimă de părinte. Cu adevărat, se cunoaşte că ale limbii lui Pavel sunt spusele acestea, fraţilor, îndată trage auzul spre bunăvoinţă prin folosirea numelui de rudenie. „Aceeaşi e obârşia naşterii voastre, ai fost hrănit din aceleaşi bucate duhovniceşti, ai avut acelaşi părinte, ai fost părtaş lui după naşterea cea duhovnicească: deci, dovedeşte-ţi această înrudire si îndreptându-l în căderile lui”. „De va şi cădea”. N-a zis: „de va păcătui”, ci arată, ca dezvinovăţire pentru păcătos, că are în vedere un fel de păcat care se iartă, vorbind nu de cel ce păcătuieşte cu deadinsul, ci de cel ce sârguieşte să umble drept, dar e împiedicat din diavolească împresurare. Că unul ca acesta e vrednic nu atât de osândă, cât de iertare.

„De va şi cădea vreun om.” Iarăşi arată dezvinovăţire pentru păcătos într-un alt temei de iertare: neputinţa firii, pe care o dă de înţeles prin numele de om; fiindcă precum marele Iov, vrând să-şi atragă iertarea lui Dumnezeu, grăia: „Ce este omul că-l socoteşti pe el si ai făcut cercetarea păcatelor lui? (v. Iov 7, 17-l8)”, aşa facem şi noi atunci când cerem iertare pentru cineva care a greşit, spunând întruna: „Om este”, şi amintind de fire, şi prin aceasta trăgând spre milă pe cel mâniat. De asta şi Pavel arată dezvinovăţire în fire şi nimicnicia ei, zicând: „De va şi cădea vreun om în vreo gresală”. Nu vorbeşte aici de păcatele cele mari, mai presus de iertare şi care nu merită iubire de oameni, ci mici şi puţin însemnate.

Voi, cei duhovniceşti. Cel ce păcătuieşte este om, iar cei drepţi sunt cei duhovniceşti. Pe cel dintâi îl numeşte după firea sa, iar pe cei din urmă – după virtutea lor: iar depărtarea dintre om si cel duhovnicesc este mare. Voi, cei duhovniceşti. „De eşti duhovnicesc, arată-mi tăria ta nu nu-I mai mântuindu-te pe tine, ci si pe mine, ci si dând ajutor celor căzuţi – că asta arată omul duhovnicesc: a nu trece cu vederea mădularele sale, lăsându-le în părăsire”, îndreptaţi pe unul ca acela: „făceţi-l de nerobit, de neînfrânt, de neînfruntat pentru diavol”. Păzindu-te pe tine, ca să nu cazi şi tu în ispită.

2. Acesta este un foarte mare sfat, un îndemn care se cere urmat. Piatră de-ar fi cel ce ascultă, cuvântul e de ajuns să-l înspăimânte si să îl îmboldească a-l ridica pe cel căzut. „Nu voiesti”, zice, „să-l miluiesti pe fratele? Nu vrei să-i dai iertare, că este om si el? Nu vrei, ca om duhovnicesc ce eşti, să-i întinzi mâna ? Ia seama la lucrurile tale si nu vei avea nevoie să fii sfătuit pentru a-l ajuta pe cel ce zace, ci singur îndeam-nă-te”. Cum si în ce chip ? Păzindu-te pe tine, ca să nu fii şi tu ispitit. N-a zis: „că negreşit ai să pă-cătuiesti si tu”, ca să nu facă prea apăsător cuvântul. Dar cum? „Ca să nu cazi şi tu în ispită”. Poate că vei păcătui, poate nu.

Deci, viitorul nefiind cunoscut, învistiereşte-ţi dinainte taina iubirii de oameni prin facerile de bine către aproapele: de vei cădea vreodată, vei afla comoară mare de milă pusă deoparte”. N-a zis: „Ca să nu păcătuieşti şi tu”; ci – luaţi aminte cu deadinsul la puterea pe care o au cuvintele luate în sine – ca nu cumva să cazi şi tu în ispită. Prin aceasta a arătat că vrăjmaşul nostru este pirat – iar piratul nu vesteşte timpul când are să năvălească, ci de multe ori cade asupra noastră când dormim şi nu avem nici o grijă. Ca atare, şi cel căzut e vrednic de iertare, fiindcă a fost prins de un pirat: că nu pricepea limpede lupta, nici vremea războiului nu era vestită, ci piratul l-a luat pe neaşteptate, şi aşa a putut să îl biruie.

Aşa fac şi cei care plutesc pe această mare mare si largă. Chiar de corabia lor se bucură de vânt prielnic, chiar de plutesc în toată liniştea, de văd în depărtare pe alţii căzuţi în sfărâmare de corabie nu rămân, văzându-se pe sine lipsiţi de grijă, nepăsători la necazul acelora – ci, oprind corabia si lăsând ancorele şi coborând pânzele, aruncă frânghii şi scânduri, aşa încât cel ce urmează a fi înghiţit de valuri, apucându-se de una din acestea, să scape din sfărâmarea de corabie. Deci, urmează si tu, omule, corăbierilor: că doar si tu pluteşti pe o mare largă si întinsă – răstimpul acestei vieţi -, mare ce are fiare şi piraţi, mare cu stânci şi bancuri de nisip, mare tulburată de valuri multe si de furtuni; şi mulţi, adesea, cad pe această mare în sfărâmare de corabie.

Aşadar, când vezi pe cineva dintre cei ce plutesc pe ea că a pierdut, prin oarece împresurare diavolească, bogăţia mântuirii, si e bătut de valuri, şi în curând se va duce la fund, opreşte corabia ta, chiar dacă te grăbeşti în altă parte, îngrijeşte-te de mântuirea lui, lăsând treburile tale: că nu suferă amânare, nici încetineală cel ce urmează se se înece.

Deci, dă zor, răpeşte-l repede talazului, fă totul ca să-l tragi din adâncul pierzării; chiar dacă te înghesuie mii de treburi, (nici o grijă să nu îţi fie mai arzătoare ca mântuirea celui în suferinţă) că de vei vrea să mai amâni cât de puţin, îl vei lăsa pradă, ca un trădător, iuţimii furtunii. Ca atare, în asemenea necazuri trebuie să arătăm grabă – grabă şi râvnă încordată. Ascultă cum Pavel, văzând pe oarecine că se duce la fund, grăbeşte şi îmboldeşte pe mulţi alţii. „Arătaţi faţă de el dragoste”, zice, „ca nu cumva să îl înghită pe unul ca acesta tristeţea cea peste măsură”. Drept aceea, ne porunceşte să tindem grabnic mâna, ca nu cumva, tot tărăgănând noi şi amânând, acela să fie înghiţit între timp. Să ne facem, deci, purtători de grijă ai fraţilor noştri.

Acesta este căpătâiul petrecerii noastre creştineşti, acesta este semnul ei – a nu căuta numai ale noastre, ci şi a îndrepta şi a aduce în bună stare mădularele noastre cele schiloade acesta e dovada cea mai mare a credinţei – că zice Domnul: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”(In. 13, 35).”Adevărată dragoste vădim nu prin tovărăşia la mese, nici prin numiri goale, nici prin cuvintele măgulitoare, ci îndreptând pe aproapele şi căutând folosul lui, sculând pe cel căzut, tinzând mână de ajutor celui ce zace fără să-i pese de mântuirea lui şi căutând binele aproapelui înaintea binelui nostru.

Aşa face adevărata dragoste: că dragostea nu caută ale sale, ci mai înainte de ale sale caută ale aproapelui, ca prin acelea să vadă de ale sale. Şi eu, acum, nu pentru mine însumi sârguiesc a rosti astfel de cuvântări, ci pentru voi. Deci, şi voi să ascultaţi nu doar pentru voi înşivă, ci şi pentru alţii, ce vor primi povăţuire de la voi: căci după rânduiala mădularelor omului se hrăneşte şi trupul Bisericii. Mădularul, dacă ţine pentru sine mâncarea toată şi n-o împarte cu cel de lângă sine, şi pe sine însuşi se vătăma, şi restul trupului îl strică – de pildă, stomacul, de ţine numai pentru el mâncarea, şi pe restul trupului îl aduce în ruină prin înfometare, şi pe sine se strică prin lipsa de măsură; iar dacă, luând cât îi ajunge după rânduiala firească, trimite restul la celelalte mădulare, se păstrează sănătos pe sine şi păstrează sănătos şi restul trupului.

Aşa şi tu acum, dacă auzind cuvintele mele le ţii doar pentru tine şi nu le împărtăşeşti altuia, şi pe acela îl păgubeşti, şi pe tine te-ai pierdut, atrăgând asupra ta foarte grele boli – lenevia si zavistia. Că nu împărţim cu alţii fie din răutate, fie din lenevie si nepăsare; iar dintre aceste neputinţe oricare e îndeajuns pentru a-l pierde pe cel ce-o are. De vei da, însă, hrană din belşug şi altora, te vei folosi şi totodată îl vei folosi şi pe cel miluit. Dar despre acestea am vorbit de ajuns.

3. Trebuie de acum să reînnodăm firul celor spuse ieri. Ce am spus ieri ? Am cercetat atunci despre Saul si Pavel, de ce se numea cândva Saul, altcândva Pavel. Apoi, plecând de aici, am ajuns la multă istorie a numelor – şi dacă tot m-am abătut astfel de la firul cuvântului mi s-a părut că nu merită să trec cu vederea această neguţătorie: că deşi am ajuns aici cu vorba datorită numelui de Pavel, am ştiut totuşi să negustoresc si aflarea celorlalte nume. Aşa fac deseori şi cei ce plutesc pe mare după negoţuri, călătorind pentru afaceri mici, dar după ce ajung în cetatea unde au fost trimişi si văd că acolo e belşug si de alte mărfuri negustoresc mult mai mult decât se pregătiseră. Iar dacă îi învinuieşte cineva, ei spun unele ca acestea: „Am străbătut cale lungă, am îndurat multe furtuni, multe primejdii, am străbătut mările: ce ne poate împiedica să facem mai îmbelşugat negoţul nostru?”.

În ce mă priveşte, mă voi apăra în acelaşi fel: că şi eu, cercetând cum stau lucrurile cu numele lui Pavel, am aflat din aproape în aproape şi alt negoţ de nume: cum ar fi că Petru se numea înainte Simon, iar fiii lui Zevedei, Iacov si Ioan, au fost numiţi „fiii tunetului”. Am aflat şi în Legământul cel Vechi că Avraam se chema înainte şi Avram, şi lui lacov i s-a schimbat numele în Israil, şi Sarrei în Sara. Mai aflăm că unora nu li s-a schimbat numele, ca acestora, ci au rămas cu numele primite de la început: precum loan Botezătorul, precum Isaac, precum Adam.

Deci, mi s-a părut un lucru nelalocul lui, o prostie fără seamăn, să arunc din mână asemenea comoară. De aceea am lungit cuvântul si, după ce am vorbit ieri despre cei rămaşi cu numele primite de la început, astăzi am de gând să vorbesc despre cei cu două nume – cum ar fi, de pildă, Avraam: că Adam a fost chemat tot timpul cu acest nume, si n-a mai avut altul; si Isaac, iarăşi, n-a mai primit altă numire, ci de la început până la sfârşit s-a numit Isaac; dar Avram, părintele lui Isaac, s-a numit aşa înainte, iar după acestea a purtat numele de Avraam – că a zis către dânsul Dumnezeu, spune Scriptura, „Nu va mai fi numele tău Avram, ci Avraam se va chema numele tău” (Fac. 17, 5), căci înainte vreme se chema Avram – dar numele acesta nu este grecesc, ci pe limba evreilor.

Aşadar, ce înseamnă acest nume? „De dincolo”: dealtfel, pe limba şiră „de cealaltă parte” se spune „avram” (şi ştiu asta cei ce sunt pricepuţi în această limbă) – iar ea e foarte înrudită cu a evreilor. „Dar de ce a fost numit de dincolo ” Ţara Iudeii, adică Palestina toată, ce se întinde de la Egipt până la Eufrat, este vecină cu Babilonia, de unde era Avraam, şi între ele curge râul, fiind hotar de obşte amândouă ţărilor. Deci, fiindcă nu era din Palestina, ci trecuse de dincolo, din Babilonia, şi-a tras numele de la strămutare – şi s-a numit Avraam – de dincolo, deoarece chiar venise de dincolo. „De ce a venit de dincolo?” Fiindcă i-a poruncit Dumnezeu. „Dar de ce i-a poruncit Dumnezeu?” Ca să arate ascultarea dreptului. „Şi cum a arătat ascultarea lui?” Prin aceea că lăsând patria sa pentru porunca Lui, a schimbat-o cu străinătatea. Ai văzut ce înlănţuire de fapte porneşte de la numele dreptului? O mare întreagă de istorie ne-a deschis înainte numele acesta.

Află, deci, numele lui cel vechi, ca atunci când îl vezi locuind în Palestina, tu, fiind călăuzit prin numele lui la vechea-i patrie, şi luând la cunoştinţă pricina pentru care a lăsat-o, să capeţi îndemn îndestul de puternic spre a vădi aceeaşi râvnă: căci om dinainte de Lege şi de petrecerea cea întru Lege fiind, a dovedit filo-sofia cea întru har; si ceea ce avea să grăiască mai târziu Hristos către Apostoli: „Amin zic vouă, că nu este nimeni care să fi lăsat casă, ori fraţi, ori surori, ori tată, ori mamă, şi care nu va primi însutit şi nu va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 29), Avraam a săvârşit prin fapte mai înainte de har.

Nu numai de aici poate fi văzută filosofia dreptului, ci si din însăşi făgăduinţa lui Dumnezeu – fiindcă zice: „Hai în pământul pe care ţi-l voi arăta” (Fac. 12, 1). Căci deşi amândouă patriile erau simţite, totuşi una era a lui, iar cealaltă era străină, si una era arătată, iar cealaltă nu era limpede, şi pe una o avea în mână, iar cealaltă era doar nădăjduită. Şi totuşi, lăsând cele arătate si desluşite şi cele pe care le avea în mână, a alergat spre cele nevăzute si nedesluşite şi cărora nu era stăpân, ca să te încredinţeze şi să te înveţe să nu grăieşti împotrivă, nici să te îndoieşti când Dumnezeu îţi porunceşte să laşi cele desluşite şi să cauţi la cele nedesluşite: că nu-s aşa desluşite cele pe care le avem în mână ca cele pe care le nădăjduim; nu-i aşa desluşită viaţa viitoare precum cea viitoare: că pe cea de acum o vedem cu ochii noştri, iar pe cealaltă cu ochii credinţei; pe aceasta o vedem, cum s-ar zice, în mâinile noastre, iar pe cealaltă o vedem păzită de făgăduinţele lui Dumnezeu.

4. Iar făgăduinţele lui Dumnezeu sunt mult mai puternice decât mâinile noastre. Vrei să vezi că această viaţă de acum stă totdeauna sub semnul îndoielii, iar cea viitoare, ce pare îndoielnică, e mai vădită decât cea de acum, şi mai de nădejde, şi dăinuitoare? Să cercetăm, dacă vreţi, cele strălucitoare ale acestei vieţi – bogăţia, slava, stăpânirea, cinstirile cele de la oameni: şi vei vedea că nimic nu este mai îndoielnic decât acestea – că ce e mai puţin credincios decât bogăţia, care de multe ori nu rămâne la noi nici măcar până seara?

Că precum o slugă nerecunoscătoare se mută tot timpul de la unul la altul, cam aşa e şi slava: că cel ce înainte vreme era slăvit şi vestit, dintr-o dată devine un oarecare neştiut de nimeni, precum si dimpotrivă. Şi precum roata, care se învârte mereu, nu poate fi văzută sprijinindu-se pe aceeaşi parte, ci din pricina repeziciunii rostogolirii se întoarce mereu cu susul în jos si înapoi: aşa e şi cu mersul treburilor noastre, ce se întoarce fără contenire, schimbând susul cu josul; aşa si cu bogăţia, cu stăpânirea si toate celelalte. Niciodată nu au stat într-un loc, ci se aseamănă undelor râurilor, care nicicând nu se opresc. Deci, ce poate fi mai îndoielnic decât acestea, care se schimbă aşa de necurmat si îşi iau zborul mai înainte de a se arăta, fug mai înainte de a fi de faţă?

De aceea si Prorocul, vorbind despre desfătare si bogăţie si cele asemenea, si batjocorind pe cei ce le socot dăinuitoare si sunt leşinaţi după ele, zice: „Ca si cum ar sta au socotit acestea, şi nu ca şi cum ar fugi” (Amos 6, 5). Nu a zis: ca şi cum ar trece, ci – ceea ce este cu mult mai mult – ca şi cum ar fugi: că nici nu trec încet, ci cu grăbire multă. Dar patriarhul n-a făcut aşa, ci toate acestea lăsându-le, căuta doar la făgăduinţele cele de la Dumnezeu, pregătindu-ne calea spre credinţa în cele viitoare, ca atunci când îţi făgăduieşte Dumnezeu cele viitoare si nevăzute să nu zici că sunt îndoielnice şi neînvederate că cele nevăzute de dincolo sunt mai desluşite ca cele de aici, dacă avem ochii credinţei: că deşi nu le-am văzut, cel ce le-a făgăduit este Dumnezeu.

Când Dumnezeu făgăduieşte, nici o schimbare nu se atinge de făgăduinţe: aşa încât ele mai vârtos dăinuie si stau neclintite în mâna Lui: că din mâna Lui nimeni nu poate să răpească, precum spune Hristos: „din mâna Tatălui Meu nimeni nu poate să răpească” (In. 10, 29). Aşadar, întrucât nimeni nu poate răpi din mâna lui Dumnezeu, ele rămân pururea acolo ca într-o vistierie nefurată, întreprinderile noastre de aici sunt supuse la tot felul de schimbări şi de întorsături – drept care deseori osteneala lor o suferim, iar de împlinirea lor rămânem lipsiţi – iar în privinţa nădejdilor pe care le-am învistierit la Dumnezeu nu este cu putinţă asta, ci cel care s-a ostenit are parte, negreşit, şi de cununi: „căci nădejdea nu ruşinează” (Rom. 5, 5), fiindcă este făgăduinţă dumnezeiască, şi darurile sunt pe măsura Celui Ce a făgăduit. Lasă, dar, cele nelămurite şi apucă-te de cele arătate: că arătate nu sunt cele de acum, ci cele viitoare.

Iar dacă unii, leşinaţi după cele de acum, trec cu vederea cele viitoare, o fac fiindcă sunt prea neputincioşi pentru înălţimea nădejdii acestora, nu fiindcă ele sunt nevăzute şi nelămurite. Ia seama la filosofia dreptului. Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, şi el căuta cele gândite. „Dar unde se arată că Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, iar el dorea cele gândite? „Ieşi, zice, din pământul tău şi din rudenia ta şi din casa părintelui tău, şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta ţie” (Fac. 12, 1).

Simţit era şi pământul cel dintâi al lui Avraam, si cel care avea să-i fie dat. Avraam însă ce face? Mai bine să nu îl ascultăm pe el, ci pe Pavel vorbind despre el, ca să învăţăm că nu căuta spre acest pământ, chiar dacă si pe acesta îl făgăduise Dumnezeu, ci, lăsând cele de acum, era îndrăgostit de cele viitoare. Aşadar, ce grăieşte Pavel? „După credinţă au murit aceştia toţi” (Evr. 11, 13), vorbind de Avraam, şi Isaac, şi Iacov, si de toţi drepţii: că nu numai Avraam, ci toţi erau părtaşi acestei filosofii. După credinţă au murit aceştia toţi, necăpătând făgăduinţele, ci de departe văzându-le. Ce zici? Dar n-a primit Avraam făgăduinţa când a ajuns în Palestina?

Deci minciună sunt spusele lui Dumnezeu? „Nu”, zice: „că a ajuns în Palestina, dar nu spre făgăduinţa asta căuta, ci alta poftea, pe cea din ceruri, si se socotea pe sine străin de toate cele de acum”, întru aceasta fiindu-i, dar, martor si Pavel, a adaos: „şi mărturisind că străini şi pribegi sunt” (Evr. 11, 13). Spune-mi, Pavele, Avraam, căpătând o patrie si o ţară ca aceea, străin era? „Da”, zice, „că nu la ea căuta, ci la cer: căci cei ce spun unele ca acestea arată desluşit că altă patrie caută, al cărei Meşter si Făcător este Dumnezeu – Ierusalimul cel ceresc, cel de sus”.

Văzut-ai că Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, iar el căuta Ierusalimul de sus? „Că cei ce grăiesc unele ca acestea arată că patrie caută; si de si-ar fi adus aminte de cea din care au plecat, ar fi avut vreme a se întoarce; iar acum de cea mai bună doresc, adică de cea cerească” (Evr. 11,14-l6). Aşadar, făgăduinţa este simţită, dar pofta dreptului este gândită, dimpotrivă faţă de pofta noastră: că lui i se făgăduise Palestina, iar el îmbrăţişa cu privirea cerul – în vreme ce nouă ni se făgăduieşte cerul, iar noi suntem înnebuniţi după cele pământeşti.

5. Aceste lucruri le-am câştigat din numele de Avraam, aflând de ce a fost numit de dincolo si că, lăsând pământul său, s-a mutat în pământ străin si, lăsând deoparte cele văzute a căutat spre cele nevăzute; lăsând cele pe care le avea la îndemână, a îndrăgit cele nădăjduite si, primind cele simţite, către cele gândite se înălţa: si asta înainte de har, înainte de Lege, înainte de învăţătura de la prooroci. De aici se vede că nu avea nici un învăţător, ci îndeajuns îi era ca să mişte gândurile conştiinţei, si aşa a aflat pe Dumnezeu, Ziditorul a toate. De aceea s-a numit Avram, de aceea şi părinţii lui i-au pus acest nume.

Dar poate că va spune cineva că asta e minciună: că nu erau drepţi părinţii lui Avraam, că nu erau bineplăcuti lui Dumnezeu, că nu ştiau cele ce aveau să vină; că nu aveau înainte-vederea făgăduinţei ce avea să fie grăită de la Stăpânul; că „oare nu erau păgâni, închinători la idoli, decât barbarii mai barbari?” Ştiu şi eu, şi pentru asta dau laudă dreptului: că având astfel de părinţi s-a făcut aşa cum s-a făcut. Şi ceea ce e minunat si mai presus de înţelegere este că din rădăcină străină si sălbatică, roadă bună a răsărit: că n-au osândă din răutatea părinţilor fiii ce trăiesc în buna cinstire, ci – dacă e să spun un lucru uimitor, şi mai vârtos de laudă – că neprimind de la strămoşi buna cinstire, nici având povăţuitori, ci ca în pustiu nestrăbătut umblând, au putut să afle calea care duce la cer. Deci, nu e lucru de osândă să ai tată necredincios, ci să urmezi necredinţei tatălui; şi vină foarte mare este nu când avem părinţi răi, ci când nu ne îngrijim de ei şi nu facem tot ce ţine de noi ca să îi slobozim din această răutate; iar atunci când noi arătăm toată purtarea de grijă pentru sufletul lor, iar ei stăruie în răutatea lor, suntem slobozi de toată mustrarea şi vina.

Spun astea nu ca să te ruşinezi, iubitule, când auzi că Avraam a avut tată păgân – fiindcă şi Timotei a avut tată păgân, căci era fiu de femeie iudee: „Era fiu de femeie iudee, din mamă credincioasă şi tată elin” (Fapte 16,1). Şi că tatăl lui a rămas în necredinţă şi nu s-a schimbat, aceasta se vede din faptul că lăudând credinţa lui Timotei, Pavel spune aşa: „Credinţa care s-a sălăşluit mai întâi în bunica ta Loida şi în maica ta Eunichia, şi încredinţat sunt că şi întru tine” (2 Tim. l, 5) – şi nicăieri nu pomeneşte de tatăl lui. De ce? Rămânând întru necredinţă, nu era vrednic să fie socotit împreună cu fiul său. Şi Apostolii aveau părinţi răi, ceea ce a vădit Hristos zicând: „Dacă eu cu Beelzebul scot dracii, fiii voştri cu cine îi scot? Pentru aceasta, ei vor fi vouă judecători” (Mt. 12, 27; Le. 11,19).

Dar să nu vă tulbure asta, nici să nu vă smintească: fiindcă şi de aici învăţăm că răutatea şi virtutea ţin nu de fire, ci de sloboda alegere. Că de ar fi ţinut de fire, negreşit că cei răi ar fi născut odrasle rele şi cei buni unii la fel ca ei; dar întrucât ţine de sloboda alegere a fi ticălos ori râvnitor, drept aceea şi unor părinţi răi li s-au născut fii buni, şi fii uşuratici au odrăslit din părinţi râvnitori, ca să nu punem răutatea şi bunătatea pe seama firii, ci pe cea a voii.

Însă, precum spuneam, părinţii lui Avraam erau necredincioşi: cum, dar, i-au pus acest nume? Asta a fost în primul rând lucrarea înţelepciunii lui Dumnezeu, care a iconomisit punerea prin limbă necredincioasă a unui nume care cuprinde multă istorie a celor ce aveau să vină: fiindcă si pe Valaam i-a silit oarecând a grăi cele viitoare, vădindu-şi puterea ei, şi arătând că poate stăpâni nu numai într-ai săi, ci si în cei străini. Şi ca să înveţi că drepţilor, chiar dacă nu-s evlavioşi părinţii lor, de multe ori le pun fără să ştie nume ce arată mult din iconomia celor viitoare: şi îţi voi arăta aceasta din altă pildă. Lameh, părintele lui Noe – al acelui Noe în vremea căruia a avut loc potopul – nu era drept, nu era bine-plăcut lui Dumnezeu, nu se bucura de cinste la Dumnezeu: că dacă era drept, dacă era bine plăcut, dacă se bucura de cinste la Dumnezeu, nu ar fi zis Scriptura că Noe singur s-a aflat desăvârşit în neamul său: nu ar fi trecut cu vederea pe părintele dreptului, dacă şi el ar fi fost drept.

Aşadar, Lameh ce a făcut? A pus pruncului nume care cuprinde multă istorie a celor viitoare: şi prorocie era numele dreptului – că acest nume arăta potopul ce avea să vină. „Dar cum arăta numele de Noe potopul ce avea să vină?”

Noe este cuvânt evreiesc, şi înseamnă „cel care odihneşte”: fiindcă nia, pe limba şiră, este „odihnă”. Deci, precum de la avar, care înseamnă „de dincolo”, şi-a tras numele Avraam, iar de la edem, care înseamnă „pământ”, şi-a tras numele Adam, aşa de la nia, care înseamnă „odihnă”, şi-a tras numele Noe, care înseamnă „odihnitor”. Asta o arată şi spusele Scripturii: căci „l-a numit Noe, zicând: Acesta ne va odihni pe noi” (Fac. 5, 29), numind odihnă potopul. Căci având potopul a se întâmpla în vremea lui, iar potopul însemna moarte, iar moartea este odihnă omului, de aceea l-a numit Lameh aducător de odihnă pe omul în vremea căruia s-a întâmplat potopul.

6. Iar ca dovadă că nu trag de păr tâlcuirea, ascultaţi din Scriptura însăşi: „A trăit Lameh ani o sută optzeci şi opt, şi a născut fiu: şi a chemat numele lui Noe, zicând: Acesta va face să ne odihnim de ostenelile noastre şi de necazuri, şi de lucrurile mâinilor noastre, şi de pământul pe care l-a blestemat Dumnezeu” (5, 28-29). De ce zici, Lameh, va face să ne odihnim ? „De ce n-a zis”, întreabă unii, acesta ne va omorî, acesta va face să fie potopul, ci a zis: va face să ne odihnim. Toată zidirea a fost schimbată, de jos s-au despicat adâncurile, de sus s-au deschis viituri de apă, toate se făcuseră o mare nemaivăzută şi ciudată şi înfricoşătoare, şi în mormântul cel de obşte a noroiului piereau ascunse şi trupurile oamenilor, şi trupurile cailor, şi ale dobitoacelor. Şi asemenea rele, şi asemenea necaz numeşti tu odihnă?” – „Da”, zice Lameh: „fiindcă de vreme ce oamenii trăiau în răutate, iar potopul a curmat răutatea, cei scăpaţi de răutate s-au odihnit”. Dacă moartea, venind, ia un trup care-i cuprins de felurite boli şi nu găseşte vindecare, se cheamă că l-a odihnit: la fel şi pe neamul acelor oameni, ca pe un trup bolind fără chip de tămăduire şi aflat în gheara multor grozăvii neînsoţite de nici o mângâiere, venind potopul l-a răpit şi l-a odihnit.

Că dacă „moartea este odihnă omului” (Iov 3, 23), cu atât mai mult este ea odihnă celor ce vieţuiesc în răutate fără de îndreptare, slobozindu-i de osteneli şi neîngăduindu-le a mai înainta în viclenie, nici a se îngreuna mai mult povara de păcate: fiindcă nimic nu e aşa de greu şi anevoie de purtat precum felul de a fi al păcatului; nimic nu ne aduce atâta chin şi osteneală ca răutatea şi ca greşalele. De asta şi Hristos le spune celor ce îşi duc viaţa în păcate: „Veniţi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

De asta şi Lameh a numit potopul „odihnă”: fiindcă a venit şi a pus capăt răutăţii. As fi vrut să merg mai departe cu acest cuvânt, căci si aşa au fost lăsate deoparte multe din tâlcurile numelui de Noe; dar deocamdată, învistierind acestea în amintirea cugetului vostru şi către fraţii noştri ce au lipsit grăindu-le ca să nu fiu silit iarăşi a lungi începutul predicilor reluând firul celor spuse, voi termina cuvântul prin rugăciuni, dând mulţumită lui Dumnezeu, Celui Care mi-a dat să spun acestea, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin.