Cuvântul al doilea (II): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004

În care se arată pentru ce în privinţa soarelui, şi lunii, şi cerului, şi

celorlalte a zis Dumnezeu: „să fie”,
iar în privinţa omului: „să facem”;
şi ce înseamnă: „după chipul”

1. Oare vă amintiţi de locurile grele din Scriptură pe care vi le-am înfăţişat ieri? Că la atâta nebunie şi îndrăzneală m-aţi împins încât deja am cutezat a face tâlcuiri la locurile grele din Scriptură. De fapt, asta nu e nici nebunie, nici cutezanţă: că nu întru puterea mea îndrăznind, ci întru totul bizuindu-mă pe rugăciunile întâi-stătătorilor şi ale voastre m-am dezbrăcat ca să intru în arenă – iar rugăciunea Bisericii atâta-i de puternică, că şi mai mut decât pietrele să fi fost mi-ar fi făcut limba mai uşoară ca orice aripă precum zefirul, căzând în pânzele corăbiei, o face să ţâşnească înainte mai iute ca săgeata, aşa şi rugăciunea Bisericii, căzând în limba celui ce vorbeşte, face cuvântul a ţâşni mai uşor ca zefirul.

Întru aceasta îndrăznind intru şi eu în luptă în fiecare zi: că dacă în întrecerile lumeşti, având cineva dintre toţi privitorii adunaţi doar zece-douăzeci de sprijinitori, cu osârdie coboară în arenă, cu atât mai mult voi face asta cu îndrăznire eu, de vreme ce am nu numai zece-douăzeci de sprijinitori, ci toţi privitorii îmi sunt fraţi si părinţi. Şi dacă te gândeşti, în întrecerile lumeşti luptătorul n-are ce mare folos să tragă de la privitor decât că acela îl încurajează prin strigăte şi se minunează de isprăvile lui şi se ceartă, aşezat sus, cu cei de altă părere – iar să coboare în arenă şi să-i întindă mâna şi să îl tragă de picior pe potrivnicul lui sau altceva de felul acesta să facă, nu e îngăduit: că cei ce au întocmit dintru început rânduiala acestor lupte, împrejmuind locul cu pari ascuţiţi şi funii, stăvilesc astfel nebunia privitorilor. Şi ce e de mirare dacă privitorului nu i se îngăduie să coboare în luptă, de vreme ce şi antrenorul e aşezat afară de arenă, având poruncă să îşi ajute elevul de departe, prin sfaturi, iar de apropiat nu i se îngăduie nicicum să se apropie? Aici însă nu e aşa: ci şi învăţătorului, şi privitorului li se dă voie să coboare la mine si să stea aproape cu sufletul şi să mă întărească prin rugăciuni.

Hai, dar, să purced la luptă întocmai la fel ca acei atleţi: că şi aceia, prinzându-se de mijloc, se aruncă unul pe celălalt cu putere, încât din pricina strâmtimii locului zboară în mulţimea cea adunată împrejur, iar după ce încleştarea lor se desface se întorc iarăşi la locul hotărnicit pentru întrecere, dar se înhaţă nu din picioare, ci potrivit aşezării în care erau când s-au desfăcut12. Deci, întrucât şi pe mine strâmtimea locului – puţinătatea timpului – m-a silit să închei data trecută cuvântul, haide să ne întoarcem la locul întrecerii, reînnodând firul încleştării de la cele citite ieri.

„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Primul lucru ce se cuvine tâlcuit aici este de ce atunci când a luat fiinţă cerul nu se spune nicăieri: Să facem, ci: „Să fie cer, Să fie lumină”, si tot aşa pentru fiecare din părţile zidirii; iar aici nu este folosită decât spusa: Să facem, care arată o sfătuire cu cineva de aceeaşi cinste. Deci, cine este cel ce urma să fie făcut şi care se bucură de atâta cinste ? Omul, vieţuitoarea cea mare şi minunată şi mai scumpă înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea, pentru care sunt cerul şi pământul şi marea şi tot restul trupului13 zidirii; omul, de a cărui mântuire Dumnezeu S-a îndrăgostit până-ntr-atât că nici pe Cel Unul-Născut nu L-a cruţat pentru el: că nu a contenit, toate făcându-le şi lucrându-le, până ce, înălţându-l, nu l-a aşezat de-a dreapta Sa. Şi strigă Pavel zicând: „Şi împreună cu Dânsul ne-a sculat şi ne-a aşezat de-a dreapta Sa întru cele cereşti întru Hristos Iisus” (Ef. 2,6).

Sfătuirea este nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie să Se sfătuiască – să nu fie! – ci pentru a se arăta prin felul vorbirii cinstea ce ni s-a dat. „Şi de ce”, întreabă unii, „dacă e mai de preţ decât toată lumea, a fost adus la fiinţă în urma lumii?” Tocmai de asta, că este mai de preţ decât toată lumea: că precum, având împăratul a merge într-o cetate oarecare, căpeteniile de oaste şi dregătorii şi păzitorii şi robii toţi merg înainte ca, pregătind locuinţa împărătească şi toată slujirea cea de trebuinţă, să primească pe împărat cu multă cinste: întocmai la fel şi aici. Înaintea omului, ca înaintea unui împărat, a mers soarele, a mers cerul, a mers lumina, toate s-au făcut şi s-au împodobit: şi apoi a fost adus el, cu multă cinste. „Să facem om după chipul”. Să audă iudeul. Către cine grăieşte Dumnezeu: „Să facem om” ? Moisi a scris asta – Moisi, pe care spun, minţind, că îl cred. Şi ca să te încredinţezi că mint si nu cred, ascultă cum îi mustră Hristos şi zice: „De aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut şi Mie” (In. 5, 46). Acum la ei sunt cărţile, iar la noi comoara cărţilor; la ei sunt slovele, iar la noi sunt şi slovele, şi înţelesurile. Către cine, spune-mi, a zis: „Să facem om” ? „Către un înger sau către un arhanghel”, zice iudeul. Precum robii vrednici de bice care sunt traşi la socoteală de stăpân şi, neavând nici o îndreptăţire adevărată de răspuns, toarnă tot ce le trăsneşte prin cap, aşa şi voi grăiţi: „Către înger şi arhanghel a zis”. Care înger? Care arhanghel? Că nu este al îngerilor să zidească, nici al arhanghelilor să cugete acestea. Dar pentru ce, atunci, când a făcut cerul n-a poruncit îngerului şi arhanghelului, ci însuşi l-a adus la fiinţă, iar atunci când a adus la fiinţă vieţuitoarea mai de cinste decât cerul şi decât toată lumea – omul – îi ia pe robi ca părtaşi ai facerii ?

2. Nu este aşa, nu: că îngerilor li se cuvine a sta de faţă, nu a zidi; arhanghelilor se cuvine să slujească, nu să ia parte la cugetul şi sfatul Dumnezeirii. Ascultă ce zice Isaia despre puterile serafimilor, care sunt mai presus decât arhanghelii: „Văzut-am pe Domnul pe scaun înalt şi preaînălţat… şi serafimi stăteau împrejurul Lui, şase aripi la unul şi şase aripi la altul: şi cu două îşi acopereau feţele” – adică îşi acopereau vederile pentru că nu puteau îndura strălucirea care pornea din tronul Lui. Ce spui? Serafimii stăteau împrejurul Lui cu atâta minunare şi mirare, şi asta văzând un pogorământ al lui Dumnezeu, iar nişte îngeri sunt părtaşi şi la cugetul, şi la sfătuirea Lui ? Dar ce noimă ar avea aceasta?

Şi atunci, cine este cel către care spune: „Să facem om”? Sfetnicul minunat, stăpânitor, Dumnezeul Cel Tare, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să vină: Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Deci, către Acesta zice: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” – că nu a zis: după chipul Meu şi al Tău, sau: al Tău şi al Nostru, ci: după chipul Nostru, arătând prin aceasta că este vorba de acelaşi chip şi de aceeaşi asemănare: iar Dumnezeu şi îngerii nu au acelaşi chip, nici aceeaşi asemănare. Căci cum ar putea Stăpânul şi slujitorii să aibă acelaşi chip şi aceeaşi asemănare ? Aşadar, oricum o luăm se fac de ruşine spusele voastre. Şi aici, de altfel, se are în vedere chipul stăpânirii, precum ne arată urmarea stihului – căci zicând: după chipul şi asemănarea, adaugă: „şi să stăpânească peştii mării”; iar stăpânirea lui Dumnezeu nu este una cu stăpânirea îngerilor: întrucât cum ar putea avea aceeaşi stăpânire robii şi Stăpânul, slujitorii şi Cel Care porunceşte ?

Însă mai sunt şi alţii care lovesc în noi, zicând că Dumnezeu are chip la fel cu al nostru, gândindu-şi spusele în chip rău: că nu se vorbeşte aici de chipul firii, ci de chipul stăpânirii, precum vom arăta din urmarea stihului. Iar ca să te încredinţezi că Dumnezeiescul n-are chip omenesc, ascultă ce grăieşte Pavel: „Că bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, chipul şi slava lui Dumnezeu fiind – iar femeia slava bărbatului este. Pentru aceea, zice, datoare este să aibă învelitoare pe cap” (l Cor. 11, 7, 10). Dacă ar fi numit aici chip lipsa deosebirii dintre înfăţişarea lui şi cea a lui Dumnezeu, omul se cheamă chip al lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ar avea înfăţişare omenească. Deci, potrivit acelora nu trebuia să fie numit chip numai bărbatul, ci şi femeia: fiindcă bărbatul şi femeia au aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi asemănare. Deci, pentru ce bărbatul e numit chip al lui Dumnezeu, iar femeia nu?

Pentru că nu e vorba de chipul înfăţişării, ci de chipul cel după stăpânire – care este doar a bărbatului, dar nu şi a femeii: fiindcă bărbatul nimănui nu este supus, iar femeia este sub bărbat, cum spune Dumnezeu: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Ca atare, bărbatul este chip al lui Dnmnezeu fiindcă nu are pe nimeni mai presus, precum Dumnezeu nu are pe nimeni mai presus, căci stăpâneşte peste toţi; iar femeia este slava bărbatului fiindcă este supusă lui. Si iarăşi zice altundeva: „Nu trebuie să socotim că Dumnezeu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei, sau ciopliturii meşteşugului şi gândului omului” (Fapte 17, 29).

Iată ce vrea să spună: „Dumnezeiescul e mai presus nu doar decât înfăţişările văzute, dar nici cugetul nu ar fi în stare să îşi închipuie cum este Dumnezeu”. Deci, cum ar putea Dumnezeu să aibă înfăţişare omenească, de vreme ce Pavel spune că nici nu e vreun cuget în stare să-şi închipuie fiinţa lui Dumnezeu? Fiindcă înfăţişarea noastră cu toţii ne-o putem lesne închipui cu gândul.

Iar aş fi vrut să adaug învăţătură despre milostenie, dar vremea nu-mi îngăduie; aşadar, voi tăcea – însă nu înainte de a vă îndemna să păziţi neştirbit ceea ce am spus şi să purtaţi multă grijă de petrecerea cea dreaptă, ca să nu fie în deşert ceea ce am vorbit aici: căci chiar de vom păzi dogmele cele drepte, lipsind îmbunătăţirea, cea din fapte. Vom cădea cu totul din viaţa veşnică – martor fiind Domnul, Care zice: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 7, 21). Să facem, deci, voia lui Dumnezeu cu toată râvna şi osârdia, ca să putem intra în ceruri şi să ne împărtăşim de bunătăţile puse deoparte acolo pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu – de care bunătăţi fie ca toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh se cuvine slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.