Pe vremea aceea, de demult, în care florile erau mari-mari, aproape cât casa, iar musculiţele doar cât grăuntele de mac, pe când era mereu ziuă de vară şi soare, iar în loc de ploaie, plantelor le erau de ajuns boabele de rouă...
S-a întâmplat un lucru foarte rar şi ciudat, care nu se mai întâmplase niciodată: un copilaş a început să plângă. Şi plângea, şi plângea... în hohote. S-au speriat mai întâi firele de iarbă. Ele au trimis micuţele gâze să anunţe întreaga făptură de noutatea tristă.
Florile şi-au desfăcut toate petalele de uimire. Iar în aer plutea întrebarea: „De ce oare?" Din floare-n floare şi din gâză-n gâză, vestea a circulat repede, până când a ajuns la urechiuşele îngeraşilor. Iute, ei au zburat până în poieniţa unde copilul se zguduia de plâns.
- Ei, gata, opreşte-te puţin, trebuie să ne spui ce s-a întâmplat, ca să te ajutăm! grăi blând unul dintre îngeraşi.
- Orice ar fi, noi găsim rezolvarea! îi spuse altul.
Copilul privi la îngeraşi prin perdeaua de lacrimi. Se linişti treptat, pentru că îngerii erau atâta de frumoşi!
- Acum ne poţi spune despre ce e vorba? îl întrebară, curioşi, toţi îngeraşii.
- Mdaa, rosti încet copilul. Am visat urât. Asta-i tot. E primul meu vis urât. Mi-e frică de vis şi de ce am visat.
- Ce-ai visat? săriră iar, cu toţii.
- Am visat un alt copil, care semăna cu mine. Parcă eram tot eu sau fratele meu geamăn. Deşi eu n-am nici un frate geamăn. Aşa. Şi...
Copilul începu iar să scâncească.
- Poate e prea dureros ca micuţul să-şi amintească acum de vis..., discutară îngerii între ei.
- Nu, chiar vreau să vă povestesc, ca să îmi explicaţi..., continuă copilul. Şi copilul acela era tot în acest loc frumos, ca şi mine, numai că nu-i plăcea să se joace cu fluturii, nici să admire florile... ba nici măcar să râdă.
- Era un copil trist? interveni un îngeraş.
- Nu, nu era trist. Era ... rău. Avea o faţă aşa..., că mă speria. Prindea musculiţele şi le omora. Jumulea florile de petale. Iar fluturii, sărăcuţii - le smulgea aripile. Şi după ce făcea toate acestea, râdea, râdea foarte urât, atât de urât încât frunzele pădurii se zburleau de groază. De-aia plâng... De mila fluturaşilor, şi a florilor, şi a gâzelor... Şi de mila acelui copil rău... Şi mi-e frică... Nu cumva aşa mă voi face eu? Aşa, urât, schimonosit şi rău? De ce? De ce am visat aşa urât?
Copilul se puse iarăşi pe bocit. Dar îngeraşii îl înconjurară, îl mângâiară cu aripile lor şi îl liniştiră.
- Uite ce e, luă cuvântul unul dintre ei. Noi o să ţinem un sfat, aici, în poieniţă. Tu, între timp, o să te joci numărând toate culorile florilor de aici. La sfârşit, o să-ţi dăm un răspuns, cât mai adevărat. Ce zici?
- De acord. Dar să nu staţi mult, se însenină copilul.
Îngerii se aşezară pe fotolii de crini. Deşi nu era prea cald - acolo niciodată nu era prea cald - ei îşi legănau aripile ca pe nişte evantaie uriaşe, uşor îngrijoraţi.
- Ce să fie aceasta? Un semn? Un semnal? zise unul dintre ei.
- Să-l vestească cineva şi pe Arhanghelul Mihail, ca şi pe Stăpânul nostru, şi pe Împărăteasa! zise altul. Dacă vreţi, mă duc chiar eu.
- Du-te, ce mai stai! îl îndemnară ceilalţi, în cor.
Mai iute decât vântul şi decât gândul, îngerul zbură spre înălţimi. Fotoliul său, un crin imens, galben, îşi închise petalele, spunând că-i păstrează locul îngerului, până la întoarcere.
- Oare şi copilăria se va rupe de Rai? Zâmbetul de copil să devină rânjet? Mi se pare imposibil, continuă sfatul unul dintre îngerii rămaşi.
- Crezi că nu? Lupta oamenilor e mare. De la păcatul acela, de demult, orice a devenit posibil în lumea lor. Şi cu cât trece timpul, cu atât lupta e preluată mai mult de copii. Ei mai reuşesc să aducă Raiul pe pământ. Dacă nici ei nu vor mai lupta... Atunci ce va fi?
- Dar de ce copilul a plâns? Eu nu înţeleg, de ce a plâns? punctă alt îngeraş.
- Eu ştiu de ce a plâns. Pentru că el nu vrea să fie rău, ci vrea să lupte. De aceea a plâns, răspunse cuviincios un serafim.
- Dar ceva trebuie să facem, ca să ajutăm pe toţi oamenii, şi în primul rând pe copii! Să ne gândim cum i-am putea ajuta. Şi să aşteptăm, de asemenea, răspunsul solului nostru, care ar trebui să vină.
- Ah, uite-l! exclamară îngerii.
Deodată apăru în mijlocul poieniţei o lumină strălucitoare, fără a fi supărătoare. Înăuntrul luminii era Împărăteasa îngerilor, Preacurata Fecioară Maria. Solul era umil, în urma ei, însoţit de Arhanghelul Mihail şi de alţi îngeri.
Copilul se opri din număratul culorilor de flori.
- Am ajuns la 99! grăi el, venind bucuros spre Împărăteasă.
- Mai ai multe de numărat. Dar lasă asta, vino, ca să-ţi spunem o mare taină, îl chemă Preacurata, cu vocea lină.
De emoţie, toate florile din poieniţă leşinară. Îngerii erau gata să cadă de pe fotoliile lor. Doar crinul regal, ceremonios, îşi întinse petalele catifelate, oferindu-le drept tron Împărătesei. Firele de iarbă îngenuncheară şi ele.
Împărăteasa se aşeză pe tron. Îngerii veniră în faţa ei, ordonaţi şi cuminţi. Băieţelul se aşeză pe o cochilie de melc, lângă tronul Maicii Domnului. Aceasta grăi către copil şi către toţi:
- Visul acesta nu a fost întâmplător. Este posibil, într-adevăr, ca şi copii, chiar dacă ar trebui să fie nevinovaţi, să ajungă... altfel, caricaturi de copii, răutăcioşi. Copilaşul nostru ne-a arătat însă că nu ar vrea să fie astfel... şi nici noi n-am vrea să se ajungă la aşa ceva. De aceea, iată ce avem cu toţii de făcut şi iată spre ce trebuie să-i îndemnăm pe oamenii mari:
- rugăciune cu tot sufletul, pentru toţi oamenii;
- vorbele noastre, ale tuturor, să fie în slujba adevărului, blândeţii şi păcii;
- cântecele care răsună în lume să înalţe sufletele spre Dumnezeu, prin armonia sunetelor, vocilor, prin profunzimea cuvintelor lor...
- faptele bune să prisosească pe tot pământul, fiind gonită invidia, necinstea şi ura...
- Dar, Măicuţă, ce să facem cu oamenii care nu vor aşa..., care sunt indiferenţi sau răi? îndrăzni un înger.
- Să-i câştigăm treptat, prin răbdare şi bunătate. Să nu-i respingem. Să nu-i judecăm. Nu suntem noi mai presus de Judecătorul tuturor, de Domnul nostru.
La auzul acestor cuvinte, îngerii se plecară adânc, iar florile se lipiră şi mai mult de pământ. Copilul îşi făcu semnul crucii, respectuos.
- Deci visul meu nu a fost un simplu vis? mai spuse el.
- Nicidecum. Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul nostru, va găsi o cale prin care să scape copiii şi pe toţi cei care vor vrea de urâciunea răutăţii, de rânjetul întristător al biruinţei răului şi să-i ducă la veşnica frumuseţe a Raiului.
- Aşa să fie, Măicuţă! aplaudă copilul.
- Amin. Aşa să fie, consfinţiră îngeraşii. Ei începură să-i cânte Preacuratei Născătoare de Dumnezeu rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat". Copilul li se alătură. Florile îndrăzniră să-şi ridice capul şi să-şi legene petalele, în semn de preacinstire. Se simţeau onorate de vizita neaşteptată.
Pe locul unde plânsese copilul se înălţase o floare nouă, ca un ghiocel multicolor, şi anume: Floarea lacrimilor nevinovate. La sfârşitul cântării, Maica Domnului rupse acea floare şi o luă cu sine, plecând împreună cu îngeraşii.
Copilul se sui în spatele unui fluture şi încercă să-i urmărească. După câteva fâlfâituri, fluturele obosi şi plană pe un trandafir. Copilul urmări zborul luminos al îngerilor şi goni din minte amintirea visului urât. Trecuse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial