Singuratatea omului contemporan
Singuratatea este absenta comunicarii si a relatiilor bune dintre persoane, este incapacitatea de a dezvolta si sustine relatii de comuniune cu ceilalti. Cultura contemporana, cat si structurile sociale, mass-media, ideologiile promovate de conducere, pana si jocurile pentru copii, conduc spre o alienare sociale, spre o izolare a persoanei umane. Persoana izolata incepe, usor-usor, sa fie posedata de un sentiment de inadaptare, ea incepe sa piarda sensul si scopul vietii, incepand sa traiasca fara principii bune si disciplina, incepe sa fie continuu suspicioasa si indoielnica.
Singura si lipsita de siguranta, anxioasa si dezordonata, omul modern si, in special, tinerii contemporani, incearca sa construiasca poduri de legatura, sa ridice steaguri, sa strige sloganuri. Lipsiti insa de un ghid bun, ori conducandu-se dupa ghiduri rele, acestia sunt foarte usor de manipulat, devenind agresivi si de neinteles. Ei devin o jucarie in mana exploatatorilor politici si a acelor anarhisti insetati de putere. Dorinta de libertate devine (se face) inceput al mortii adevaratei libertati.
Tinerii, care, pana nu demult, au declarat ca nu vor face nici un fel de compromis, sunt acum deja compromisi. Ei se refugiaza in fel de fel de demonstratii si greve, devenind rebeli, intr-un efort de a se elibera pe ei insisi de greutatea singuratii lor, fara a realiza insa ca se arunca pe ei insisi intru o tot mai mare sclavie.
Aceasta se intampla, din pacate, exact acolo unde omul se asteapta mai putin, anume in randul tinerilor care au avut parte de o buna educatie, extrem de inteligenti, energici si talentati. Nesatisfacuti de bunastarea materiala si dezamagiti de ipocrizia celor mai in varsta ai lor, acesti tineri, zbatandu-se pentru o viata mai simpla, pentru o calitate a vietii si pentru un mod de viata mai bun, nu reusesc, din pacate, sa puna un inceput mai bun vietii lor.
Arta moderna este un bun exemplu pentru alienarea spirituala despre care vorbim. In loc sa imprastie lumina si sa deschida ferestre spre ceilalti oameni si spre cer, arta moderna tinde sa il inchida pe om in el insusi si sa ne imbranceasca intr-o adancime mai mare, in obscuritate si in intuneric.
De la acest stadiu nu mai este pune pana ce omul, deja izolat deja in el insusi, incepe sa vorbeasca cu el singur, incepe sa comunice cu animalele irationale, cu umbrele din jurul lui si chiar si cu cei morti. Ajuns in acest stadiu, omul este deja destul de bolnav. Melancolia, fobiile, suspiciunea si dezamagirile aduse de ceilalti au facut din om un psihopat.
O analiza oportuna a vremurilor noastre ne caracterizeaza ca fiind un secol al psihicului, al oamenilor dependenti de doctorul psihiatru. Potrivit unei statistici, realizate de Organizatia Mondiala de Sanatate, in anul 1985, peste 400 de milioane de oameni din intreaga lume sufera de adanci depresii, cu aproximativ 400.000 de sinucideri anuale. Iar aceste statistici au in vedere numai statele bine dezvoltate.
In izolarea lui, omul este inabusit de egoism si de mandrie, care sunt parintii naturali ai singuratatii lui celei rele.
Smerenia - un antidot al singuratatii
Daca egoismul si mandria hranesc si nasc acest fel de singuratate, inseamna ca adevarata smerenie (cu toate ca termenul nu mai este bine inteles, el pierzandu-si adevarata semnificatie pana si intre aceia care inca il mai folosesc) produce atmosfera in care aceasta singuratate grea nu gaseste mediul prielnic spre a se dezvolta in interiorul omului.
Ca niste deosebiti psihologi si filosofi ai sufletelui, parintii desertului vorbesc despre sfanta smerenie, despre tacere si singuratate, ca despre adevarate scoli ale sufletului si ale virtutii.
Omul smerit este odihnit si are pace oriunde si langa oricine ar vietui el.
Avva Isaac ne spune ca acel om, care se face pe el insusi mic, care se smereste in orice lucru, va fi mai marit decat toti ceilalti. "Uraste cinstea si mandria, iar in schimb vei fi cinstit si marit. Acela care alearga dupa cinstiri va fi lipsit de adevarata cinste, care se indeparteaza tot mai mult de la el. Uraste cinstea in mod sincer, caci daca abia te abtii de la aceasta si intr-un mod ipocrit te feresti de ea, spre a parea altora smerit, Dumnezeu te va descoperi."
In cartea numita Pateric, care cuprinde o multime de scrieri duhovnicesti ale parintilor, se spune, in mod repetat, urmatorul lucru: "Omul cu mintea smerita si cei saraci cu duhul nu sunt cei care se desconsidera pe ei insisi si vorbesc despre smerenie, ci aceia care rabda cu bucurie necinstirile care le vin de la cei apropiati lor."
Intr-alt loc din Pateric, gasim scris: "Acela care este cinstit mai mult decat merita este, in mod real, vatamat, in timp ce omul care nu este cinstit deloc de catre fratii sai, acela va fi cinstit de catre Dumnezeu in cer."
Avva Pimen ne da urmatorul sfat: "Orice ingrijorare (mahnire) care ne vine trebuie sa fie depasita prin tacere." Avva Isaia, spune acelasi lucru, zicand: "Pana ce inima ta nu si-a aflat pacea, prin rugaciune, straduieste-te sa nu explici nimic fratelui tau."
Studiind scrierile parintilor din desert, se poate usor observa un duh comun si o gandire asemanatore, o noblete a inimii generala, o umanitate sanatoasa si atotcuprinzatoare. Acestia sunt stropi de roua pe care Duhul Sfant i-a picurat in desertul arid, dupa lungi nevointe si lupte cu patimile. Acesti stropi de roua au facut sa infloreasca flori frumos mirositoare in comunitatile de credinciosi care si-au inchinat intreaga lor viata lui Dumnezeu si care ii adapa cu aceesi apa pe aceia care sunt insetati de Dumnezeu.
Avva Isaia scrie, cu subtilitate: "Acela care se smereste pe el insusi inaintea lui Dumnezeu este capabil sa indure si sa rabde orice insulta. Omul smerit nu se ingrijoreaza de ce spun ceilalti despre el. Omul care rabda duritatea cuvintelor unui om rautacios si lipsit de minte, de dragul lui Dumnezeu, este vrednic de a dobandi pacea."
Avva Marcu, vorbind tot despre relatia noastra cu noi insine si cu ceilalti, in care ne gasim pe noi insine luptandu-ne pentru o pastrare a pacii inimii, scrie: "In momentul in care ai devenit constient de gandul din mintea ta care iti spune si te indeamna spre slava cea de la oameni, ar trebui sa stii, cu siguranta, ca acest gand te pregateste spre rusine. Iar daca il afli pe un om ca te roaga si te cinsteste, insa intr-un mod ipocrit, sa te astepti, tot de la acela, la o serie de jigniri, in viitorul apropiat."
Cu precizia unui chirurg al sufletului, parintele continua, zicand: "Cand il afli pe un om plangandu-se de nenumaratele insulte pe care le-a primit, trebuie sa stii ca, deoarece a fost coplesit de slavirea in desert, acum, pe nestiute, el isi culege roadele patimilor din inima lui. Acela care iubeste placerile este intristat si macinat de acuzatii si de abuzuri. Pe de alta parte, acela care il iubeste pe Dumnezeu, este intristat de laudele si aprecierile de prisos ale altora. Masura smereniei este verificata de catre colomnii, de catre rabdarea insultelor. Sa nu crezi ca ai smerenie, atata timp cat nu poti rabda nici cea mai mica acuzatie si jignire."
Avva Zosima merge mai departe, zicand: "Adu-ti aminte de cel care te-a necinstit, care te-a luat in ras si care te-a intristat, care ti-a facut rau, adu-ti aminte de el ca de doctorul tau. Hristos l-a trimis pe acela ca sa te vindece. Nu iti adu aminte de el cu rautate."
Evagrie ii considera pe aceia care il vorbesc de rau drept binefacatori ai lui.
Intelepciunea dumnezeiasca a acestor doctori ai desertului este de o semnificatie esentiala in vorbirea despre singuratea cea buna si singuratatea cea rea. S-a spus ca aceste cuvinte sunt rostite de catre calugari si pentru calugari, insa aceasta este pe cat se poate de gresit.
Singuratatea bolnavicioasa si depresiile despre care vorbim rezulta din mintile mandre, lipsite de smerenie, rezulta din relatiile intrapersonale esuate, din aspiratiile egoiste nesatisfacute, dintr-o slava de sine, dintr-o cautare a cinstirii celorlalti si dintr-o iubire gresita de sine. Aceasta singuratate este suficient de puternica pentru a slabi o persoana si a o imbolnavi. Insa dragostea este mai puternica decat ea, fiind capabila sa vindece si sa regenereze intreaga lume.
Omul are o nevoie de neoprit de a comunica, insa comunicarea trebuie dezvoltata intr-un mod corect. Pentru inceput, noi insine trebuie sa ne angajam intr-o conversatie sincera, intr-un monolog demn si curajos cu noi insine, trebuie sa redescoperim, in adancurile sufletului nostru, inocenta anilor copilariei. Abia mai apoi trebuie sa invatam a purta o discutie lipsita de ipocrizie, fara nici o masca, cu singurul prieten viu, Tatal nostru cel din ceruri. In cele din urma, vom fi apti de a comunica eficient cu ceilalti oameni, de orice fel ar fi ei, mai rai sau mai buni, vecini, apropiati sau indepartati, frati si surori.
Astfel, panzele singuratatii sunt indepartate, colturile inaccesibile si neluminate de soare ale inimii sunt scoase la lumina, iar carapacea egoismului nostru este rupta. In momentul in care am respins singuratatea egoismului nostru mizerabil, abia atunci putem sa incepem sa ne bucuram, sa fim liberi, sa respiram si sa fim vii.
Singuratatea naturala: un altar al cunoasterii de sine si a lui Dumnezeu
Exista un alt tip de singuratate, anume singuratatea cea naturala (buna), care nu este una de factura patologica, ci una creativa, de viata datatoare, plina de har. Aceasta se observa cel mai bine in separarea calugarilor de cele din lume. Aceasta este o singuratate careia, noi toti, trebuie sa ii dedicam mai mult timp.
Trebuie sa devenim apti sa ne sustragem pe noi insine de la zgomotele zilnice si de la multimea miscarilor de peste zi, care atat de mult de distrag atentia si care atat de mult ne impiedica de la a ne aduna sufleteste, fiind potrivnice unei retrageri sanatoase si de folos.
Este important sa invatam sa inchidem comunicarea constanta cu cei multi, care ne impiedica sa ramanem singuri cu noi insine si, ca urmare, ne impiedica sa ramanem singuri cu Cel singur, care intotdeauna ne asteapta, cu Hristos.
Trebuie sa ne facem timp spre a gasi calea spre acest altfel de comunicare sfanta, anume spre singuratatea naturala. Trebuie sa pornim spre aceasta practica cu un program foarte ordonat si disciplinat.
Trebuie reamintit faptul, foarte important, ca noi nu vorbim despre aceia care cauta sa scape de griji si preocupari lumesti bune si de folos, spre a gasi odihna, spre a privi rasarituri frumoase, ori spre a se holba la ceruri intesate cu stele. Asemenea activitati nu sunt de factura duhovniceasca.
Nu vorbim aici nici despre aceia care cauta sa mediteze, folosind tehnici de origine indoielnica, spre a dobandi rezultate dubioase, precum yoga si alte asemenea practici orientale. Nu vorbim nici despre aceia care isi dedica momente intregi din zi spre a visa cu ochii deschisi la lucruri superficiale si care considera ca s-au pocait, atunci cand simt anumite stari emotionale, in clipa in care isi aduc aminte de parti gresite din trecutul lor. Si, cu siguranta, nu vorbim despre aceia, bine intentionati, dar naivi, care considera ca viata duhovniceasca a linistirii consta in a te plimba pe malul marii, invartind in mana un sirag de metanii.
Ba, inca si mai mult, nu ne referim aici la acei turisti spirituali care viziteaza locuri sfinte si comunica, cu mandrie, cu duhovnici mare, dar care nu isi neaga si nu isi anuleaza egoismul lor si nici nu isi taie voia lor. Asemenea activitati sunt incercari superficiale de a scapa de viata, prin vise de zi, prin umbra si printr-o imaginatie capricioasa. Noi, aici, vorbim insa despre o liniste sfanta, dobandita prin eforturi ascetice, care ne elibereaza pe noi insine de singuratatea lumii, de singuratatea cea rea, chiar daca ne aflam intr-un oras zgomotos sau intr-o casa aglomerata.
Aici, vorbim despre rabdarea si persistenta care ne ajuta sa probam si sa cunoastem cele mai adanci radacini ale existentei noastre, sa ne intelegem limitele si sa imprastiem intunericul care ne leaga si ne descurajeaza.
Avem nevoie sa invatam sa ne rugam. Avem nevoie de privegheri neincetate. Acem nevoie de o priveghere intr-o stare sufleteasca fara imprastiere si calma.
Din moment ce sunt aproape de Dumnezeu, de ce anume trebuie sa ma mai tem? Dumnezeu m-a indrumat acolo unde ma pot lasa indrumat de catre El.
Despartit de prieteni si dezamagit de atatea intalniri, cat si de multimea artelor, a tehnologiilor si a ideologiilor, am ajuns la priveligiul ultimei deznadejdi, la o disperare existentiala. Am ajuns constient de faptul ca, in goliciunea mea, Dumnezeu insusi se afla pregatit sa ma intareasca intr-o nadejde autentica. Si, in aceasta minune, Maica Domnului, impreuna cu toti sfintii, imi apar gata spre a ma intari si ajuta.
In aceasta singuratate naturala, numita dumnezeiasca singuratate, eu insumi aflu usurare, imi gasesc odihna. Mastile de actor, pe care am fost obligat sa le port, sau care mi-au fost puse, sunt acum date la o parte.
Pana acum a fost o stare a lucrurilor infricosatoare, in fiecare noapte aveam nevoie spre a merge la o alta intalnire, la o alta petrecere, sa fac parte dintr-un alt grup, deoarece aveam nevoie sa fiu inclus undeva, sa simt ca aprtin unui grup si unor oameni. Neincetat, imi schimba masca. Acum, in orice caz, intorcandu-ma spre mine insumi, spre interior, am inceput sa devin, sa fiu constient de faptul ca sunt un copil al lui Dumnezeu, sa descopar o metoda unica si personala, dar si de neinlocuit, de a ma identifica, de a ma cunoaste pe mine insumi, de a imi cunoaste persoana. Abia acum am inceput sa imi dau seama de lucrarea in om a patimilor, abia acum imi vad puterile si limitele. Sunt scapat astfel de pacate, de fantezii si de excese, cat si de orice fel de apatie.
O solutie ferma ne ajuta sa ne indreptam pasii spre acest altar al singuratatii celei bune, spre acest loc al cunoasterii de noi insine si a lui Dumnezeu. In acest loc al singuratatii, singuratatea, de care atat de mult ne temeam, ne devine acum odihnitoare si placuta. Aceasta deoarece persoana care este alaturi de Dumnezeu nu poate fi vreodata singura, din moment ce ea se afla intr-un continuu dialog cu Dumnezeu si cu sine. Abia aici ne gasim pe noi insine mai lipsiti de individualism, de egoism si mai deschisi in iubire spre ceilalti. Aici gasim lacrimi ce izvorasc pentru durerea celor de langa noi, cat si puterea de a-i ajuta pe aceia. Vocea care se inalta din adancimile unei persoane ramasa singura cu ea insasi strabate norii si ajunge la Dumnezeul Treime, care intotdeauna de asculta si intotdeauna ne raspunde.
Dumnezeiasca singuratate a omului aflat in comuniune cu Dumnezeu
Omul aflat in comuniune cu Dumnezeu cunoaste cum sa isi faca vocea mai auzita si cum sa se bucure aflandu-se pe locul al doilea, neravnind niciodata locul cel dintai. Acesta stie cum sa fie prieten pana si cu cei straini si cum sa se multumeasca si cu putin. El stie cum sa se pocaiasca in lacrimi pentru cei rataciti. El face aceasta fara sa se planga si fara nici o greutate, chiar si atunci cand el este parasit de rude, de prieteni si de apropiati.
Departe de multimile zgomotoase si de confuzia lumii publice, in intimitatea camerei tale, in chilia ta, alege liber si fara intoarcere.
La prima vedere, acest lucru poate sa nasca gandul ca, facand aceasta, tu nu oferi nimic celorlalti si ca esti concentrat numai pe tine insuti, iar mai ales atunci cand ceilalti spun ca au nevoie de tine, ca sufera de singuratatea cea grea (rea).
Aceasta singuratate, pe care tu ai ales-o pentru tine insuti, este o sarcina obositoare, necesitand o mare putere, un eroism, persistenta si rabdare. Aceasta este o lunga si fara de sfarsit cale. Uneori, exista tentatia de a te intoarce afara din viata ta zilnica, cu toate ca acest lucru nu ar trebui niciodata sa fie scopul angajarii tale ascetice. Aceasta ramanere in singuratate nu trebuie facuta cu gandul ca, dupa ceva timp, te vei intoarce la tot ceea ce ai lasat in urma, imbunatatit si odihnit.
Toti sfintii Bisericii, cei mai ravnitori si activi misionare, chiar Hristos insusi, au experiat taina dumnezeiestii singuratati. Adu-ti aminte de marile personalitate, de profetii Vechiului Testament, de Moise, de Ilie, de Isaia si de Sfantul Ioan Botezatorul.
Intorcandu-ne in secolul nostru, il gasim pe om tragic de singur, in disperare si pesimism. In pofida tuturor eforturilor de a fugi de acestea, lumea se afla in conflict cu toti si cu toate, cu tarile, cu guvernele, cu rasele umane, cu parintii, cu cartile, cu munca si cu scolile. Fiind in conflict pana si cu el insusi, omul ajunge treptat in conflict cu Dumnezeu, caruia oricum nu ii vorbeste niciodata.
Cea mai dureroasa singuratate este aceea de a fi aproape de cel de langa tine si a nu putea sa ii transmiti sentimentele tale. Cu toate ca informatiile circula, intr-o fractiune de secunda, dintr-o emisfera intr-alta, gandurile si sentimentele (uneori) nu pot circula de la un om la altul. Este o singuratate dureroasa pentru cei casatoriti a umbla cu secrete. Este dureros atunci cand dialogul nu exista intre soti, intre parinti si copii, intre preoti si copii, intre elevi si profesori. Nu exista singuratate mai crude pentru o familie, decat a sta ore intregi in fata televizorului, fara a-si rosti nici un cuvant. Traim intr-o vreme grea. Singuratatea este pe culmi. Omul este singur. Dumnezeu este tacut.
(sfarsitul primei parti)
Parintele Moise din Sfantul Munte Athos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial