Se spune deseori că Biserica și lumea își are preoții pe care îi merită. Însă ne putem întreba și altfel: preoții își au Biserica pe care o merită? Lumea găsește o Biserică care o ajută într-adevăr să se mântuiască? Nu dăm oare vina pe alții atunci când lucrurile nu merg? Cu toții, începând cu papa și până la ultimul dintre credincioși purtăm în noi ereditatea trecutului și suntem responsabili de prezent și de viitor. Aici mă gândesc în mod particular la misterul solidarității mântuitoare. Cu toții ne aflăm în mod inevitabil puși în fața opțiunii fundamentale dintre solidaritate în mântuire și solidaritate în pierdere/condamnare.
Voi încerca să clarific ideea cu ajutorul imaginii arcei lui Noe. Cu toții facem parte din animalele mai mult sau mai puțin simpatice din arca mântuirii. Astăzi ecologiștii se preocupă și de conservarea speciilor de animale. Nu toți sunt egali în interiorul rasei omenești, iar inegalitatea este un fenomen foarte evident și în interiorul clerului/fraților.
Prezentând acum o mare varietate de tipuri de preot, vă invit să vi-l imaginați pe Noe în mijlocul mulțimii tovarășilor săi de aventură/călătorie.
Un prim cadru: într-una din zile Noe își pierde răbdarea și se plânge Domnului care vrea să-l salveze cu ajutorul arcei: de ce mai închis aici cu aceste maimuțe nerușinate, cu acești porci mizerabili, cu acești cocoși înfumurați, cu acești elefanți pretențioși… Și litania pare că nu se mai termină. Dumnezeu îl ascultă cu răbdare, apoi îi zice: Dragul meu prieten Noe, nu ești și tu unul din aceste animale mai mult sau mai puțin amabile? Ai exista dacă ai fi ales după regulile tale?
Dacă uneori devin nerăbdător cu Biserica, mai ales cu diferitele tipuri de preot, suspuși sau mai puțin suspuși, simt cum Domnul îmi adresează aceeași întrebare: Dar Damian, gândește-te un moment. Nu ești și tu unul din aceste animale mai mult sau mai puțin simpatice?
Poeții
Cât de fericiți sunt! Diaconul Francisc de Assisi era unul dintre aceștia. Acești îndrăgostiți văd mai în profunzime decât muritorii de rând. În concertul lor nu există numai soarele strălucitor care cântă la prima vioară. Chiar și luna și stelele își fac auzită vocea lor încântătoare. Până și sora moarte începe să danseze, și toate speciile de boli care o prevestesc se unesc cu ea. Nu lipsește lupul, iar ploaia și cerul senin intonează împreună cu ceilalți imnul de laudă…
Poeții lui Dumnezeu au în sine ceva din ceresc. Scrutează mai în profunzime. Descoperă frumuseți și posibilități de bine acolo unde noi muritorii de rând vedem numai negru. Fiecare preot, mai mult încă, fiecare creștin ar trebui să fie în felul său un poet. Atunci nu ne-am plictisii în arca lui Noe, dar ne vom întrece mai degrabă în a adăuga un psalm cântului comun de laudă.
Muzicanții
În arca lui Noe nu ne putem plictisii. Sunt prezente toate speciile de păsări cântătoare, mici și mari, în posesia tuturor tonalităților, splendide și uneori chiar prea grăbite și gălăgioase.
Isus însuși nu a rămas oare încântat în fața imnului de laudă pe care păsările nepăsătoare din înălțimile văzduhului îl cântă neîncetat împreună cu crinii câmpului?
Preotul după inima lui Dumnezeu ar trebui să fie ambele lucruri: un poet având totdeauna noi și fascinante inspirații și un cântăreț și muzicant neobosit.
Cântați-i Domnului un cântec nou! Da, nouă trebuie să răsune lauda lui Dumnezeu. Să avem tot timpul motive noi pentru a compune în psalm de laudă, pentru a cânta în inima noastră și cu viața noastră. Preotul de care avem nevoie în arca lui Noe, în marea familie a lui Dumnezeu, nu poate fi un birocrat/funcționar rutinar și neîncrezător. Săracul te tine, dacă nu ești ca profetul și psalmistul din Biblie: Și totuși voi cânta laudele lui Dumnezeu! Ai inima unui muzicant, găsești totdeauna și în orice situație noi motive și melodii noi? Întreaga noastră viață, și în mod special celebrările noastre liturgice și rugăciunea comună a liturgiei orelor, ar trebui să ne facă să pregustăm puțin din liturgia cerească și veșnică.
Dreptul canonic prescria odată să fie hirotonit preot numai cel care avea ureche muzicală și putea să cânte liturghia cu o voce frumoasă (Nu degeaba se menține până în zilele noastre (cel puțin la noi în țară) ca la examenul de admitere în seminar să se susțină și o probă muzicală). Nu mă gândesc aici însă la acest lucru, ci la dorința noastră de a întâlni preoți, de a trăi cu preoți și creștini care sunt capabili să transforme întreaga lor viață, aici inclusă fiind drama lumii, într-un cânt de laudă: Cântați-i Domnului un cântec nou (exemplu cu Julio Ibiriku și Eros Ramazzotti).
Mai există o întreagă serie de preoți, care ar putea să fie incluși printre imaginea poetului și al muzicantului, dar trebuie să ne ocupăm și de speciile mai puțin atrăgătoare.
Cocoșul pe grămada de gunoi
În arcă cântă în fiecare dimineață din înălțimea tronului său, adică de pe muntele mizeriei sale și cocoșul: Privește-mă, Doamne! În mine poți avea încredere. Îți cânt pentru a treia oară: poți avea încredere în mine, numai în mine! Spune acestor găini stupide să mă asculte și să mă privească. Amin. Săracul cocoș, săracă copie a lui Petru care încă nu s-a convertit! Poate și tu vei înceta să mai cânți și învăța de la Petru cel convertit.
Pentru a nu face nedreptate animalelor din arcă, trebuie să facem distincție între vanitatea inocuă și adevărata superbie. Până când vom reuși să surâdem din inimă, atunci când cineva ne atenționează asupra vanităților noastre, suntem inocui. Săgețile altora și umorul nostru în fața multelor vanități ne pot chiar proteja de răul mai mare, de orgoliu. Totuși, chiar și vanitățile noastre cele mai superficiale, mici și inocue pot să facă distonat cântecul nostru de laudă adresat lui Dumnezeu: Ce ai pe care să nu-l fi primit? Vanitatea noastră, chiar dacă se menține în anumite limite, tinde spre o anumită inflație fâșiitoare. Atenuează credibilitatea noastră și ne face să cădem în pericolul continuu de a ne preocupa de lucrurile secundare decât de cele care cu adevărat contează (imaginea de sine).
Cu vanitatea prelaților și al aspiranților prelați Biserica devine da colorată. Dar aceste culori nu vorbesc limbajul simplu, amabil și atrăgător al evangheliei și nu împing pe nici un tânăr să întreprindă calea urmării lui Cristos umil și sărac.
Cel care este simplu vanitos surâde atunci când cineva îl ia peste picior. Nu-i privește pe alții de sus. Diferit este cazul superbiei. Cel superb îi privește pe alții de sus în jos. Dar în timp ce se ridică tot mai mult, tot mai mult cade în jos. Lui îi sunt adresate cuvintele amenințătoare a umilei slujitoare a lui Dumnezeu, Maria, care, mai mult decât oricine l-a urmat de îndeaproape pe Isus, Slujitorul lui Dumnezeu. Ea proclamă cu întreaga ei ființă și cu voce tare: Dumnezeu îi ascultă pe cei umili care se consideră mici și care primesc totul cu gratitudine, în vreme ce îi dă de gol pe cei superbi și îi dă jos de pe tron pe cei puternici (Lc 1, 51 ss).
Cât de mult dăunează solidarității salvifice anumiți oameni ai Bisericii, care privesc cu prezumție de sus în jos sensul credinței și darul discernământului celor mici și exaltă până la silă/greață nelimitata lor competență (preoții care sunt pregătiți în toate domeniile: construcție, artă, muzică, etc.)! Aceștia provoacă multe dezastre și multă zăpăceală în arca mântuirii și ajung până la punctul de a pune în discuție dreptul altuia de a sta înăuntru.
Moralistul
În arca lui Noe, dacă există animale plăcute, există însă și moraliști. Nu înțeleg cu acest termen să-i ponegresc pe colegii mei, profesorii de morală și etică.
Moraliștii, în sensul deteriorat al cuvântului sunt veșnicii moralizanți, cei care nu obosesc să lungească lista interdicțiilor care obligă în mod absolut, de a închide cu noi serii de interdicții și amenințări orice spărtură, cei care știu să distingă cu o precizie absolută între păcate de moarte și păcate lesne iertătoare care trebuie mărturisite incondiționat după numărul și specia lor. Și cu cât este mai completă lista cu atât mai bine. Aceștia fac de nerespirat și sufocant aerul din arcă. Acolo nu mai există nici o pistă pentru sportivi entuziaști, pentru sporturi noi, pentru creștinii care aleargă numai pentru bucuria pe care o trăiesc în a face binele (este simptomatic că, cel puțin la noi, episcopul, la sfârșitul studiilor, făcând acel examen de jurisdicție, se axează numai pe morală și drept, iar Biblia și dogmatica rămân numai la latitudinea profesorilor!).
Aceștia produc scrupuloși în lanț, dacă în arcă nu-i contrazice nimeni și nu încearcă să-i oprească. Mutilează aripile și ciocul păsărilor pentru ca să nu poată zbura, să nu poată cânta și să nu poată mânca.
În scaunul de spovadă sunt un pericol public. Sigur, astăzi mai puțin decât odată, pentru că modul lor de a moraliza și a judeca este imediat cunoscut. Dar nu întotdeauna se întâmplă și acest lucru, pentru că unora le place să fie beșteliți, judecați și, dacă primesc o pocăință care li se pare prea mică, cer una mai mare. Aceștia preoți încearcă să se organizeze mai bine pentru a combate orice formă de laxism și se asociază pentru a stabili cu precizie caracteristicile deviaționiștilor (vezi preoții tineri la sinodul diecezan, care voiau reguli precise în vreme ce preoții mai în vârstă erau mai maleabili, datorită și experienței lor pastorale).
Nu este de mirare dacă mai mult decât un creștin face această rugăciune: De tunete, furtună, și moraliști, eliberează-ne, Doamne!
Acești dușmani ai cântecului au reușit deseori în decursul istoriei să discrediteze morala și să mutileze aripile bucuriei credinței. Și din păcate nu vor dispărea niciodată. Dar dacă aparențele nu mă înșeală, epoca lor de aur a ajuns spre sfârșit. Constatăm de exemplu că nu se mai bucură de atât consens, atunci când predică din înălțimea amvonului că toți divorțații recăsătoriți, a căror primă căsătorie nu a fost recunoscută ca fiind nulă, trăiesc în mod obiectiv în stare de păcat de moarte. Să le dăm lor cu răbdare oportunitatea de a învăța cu un curs de repetiție să facă discernământul necesar.
Jandarmii
În arca aglomerată este nevoie și de poliție pentru a menține câtuși de puțin ordinea. Este nevoie de jandarmi pentru a tutela cât mai mult posibil libertatea tuturor și să îndiguiască manevrele celor care încearcă să se folosească de alții sau caută să-i lipsească de drepturile lor fundamentale.
Tutorii ordinii din Biserică ar trebui să se deosebească printr-o non violență dezarmată, prin calm, un umor și o cordialitate imperturbabilă. Biserica și lumea au nevoie de ordine și de legi. Dar acestea ar trebui să fie complet în slujba adevăratei libertăți a tuturor și să tuteleze această libertate.
În Biserică ca arcă a mântuirii și a libertății nu ar trebui să fie nimic care să miroase a poliție secretă de stat, de spionaj și de manevre din spatele ușilor. Ca arcă de mântuirii ea trăiește din relații și plase de relații sănătoase și vindecătoare. Caracteristica ei principală este transparența, caracterul deschis al tuturor față de procesele decizionale și de alte asemenea lucruri. Preotul trebuie să merite încrederea tuturor. El nu există pentru a face distincție cu precizie între oi negre și oi albe. Cu toții trebuie să perceapă că lucrul care îl îngrijorează cel mai mult nu este cel de a judeca, ci cel de a vindeca. În el nimic nu trebuie să lase să transpară figura unui justițiar fără inimă, chiar dacă, evident, trebuie să fie totdeauna pus să facă un discernământ în funcție de situațiile ce i se prezintă.
Toate regimurile staliniste au pus pe picioare sisteme și aparate de control din cele mai rafinate. În România, în timpul regimului comunist, Securitatea nu numai că a impus o serie imensă de interdicții dar a și otrăvit în largă măsură toate relațiile umane (neîncrederea tuturor față de toți și turnarea reciprocă: vezi experimentul Pitești, și neîncrederea dintre preoți chiar și după 1989: vezi capitolul spiritual din 1999, Pr. Sociu Anton ). Aici Biserica trebuie să arate clar diversitatea sa și să respingă ferm orice formă de spionaj.
Atunci când se începe a se studia vasta problemă a manipulării, începând din câmpul tehnicii geneticii până la cea a instrumentelor de comunicare în masă: telefon, internet, etc., ne găsim continuu puși în fața problemei: cine îi controlează pe controlori? Controlori necontrolați, care se sustrag oricărei critici și control, ar fi soluția cea mai rea care ar dăuna foarte mult Bisericii. Statul nostru are astfel de instituții: ANI; DNA. Ordinul nostru la fel: capitolele, etc. În loc să condamnăm în bloc criticile, trebuie să învățăm cu răbdare să distingem critica făcută din iubire și sens de responsabilitate și cea răuvoitoare și distructivă.
În Biserică nu trebuie în nici un fel să se impună mentalitatea care spune: 1) Șeful are totdeauna dreptate. 2) Dacă șeful nu are dreptate, se aplică articolul 1. Nici măcar parohul, superiorul, episcopul și nici papa nu au totdeauna dreptate, dar aparțin vastei mulțimi a celor care caută adevărul. Biserica, noi toți, avem nevoie de virtutea criticii.
Voi povesti aici câteva exemple spuse de B. Häring, de preoți jandarmi, pentru ca să avem grijă să nu-i imităm, nici măcar de departe.
În Adventul anului 1945, în timpul primei mele misiuni parohiale, după ce mă întorsesem din Europa Orientală din război, nu am vrut să fac ca misionarii care indicau clar cine putea să se spovedească și cine nu, începând cu divorțații recăsătoriți până la cei excluși de la înmormântarea în biserică, dar am spus: sunteți invitați cu toții. Pentru toți cei care au bunăvoință avem un cuvânt de mângâiere. La masă, parohul mi-a manifestat dezacordul său, spunând că era necesar cumva să facem distincție între o categorie și alta. Dar lumea și-a făcut curaj și au venit și persoane care nici măcar n-ar fi visat niciodată să se spovedească la Pr. paroh. Am fost mișcat. Într-una din zile parohul a refuzat cu cuvinte urâte să împărtășească o femeie și, apoi, roșu la față mi-a spus la masă: Sfinția voastră distrugeți disciplina. Ați dat dezlegare unei femei divorțate și recăsătorite. Eu am tăcut, dar iată că cineva a sunat la ușă. Un om voia să vorbească cu parohul. Era bărbatul femeii căreia parohul îi refuzase împărtășania. Ea nici măcar nu era divorțată. Parohul greșise confundând-o cu o altă persoană și astfel a trebuit să soarbă o frumoasă ceartă de la acel bărbat care, printre altele, ia cerut să-și creară scuze în public. O grea pedeapsă pentru el, care a reușit să-și ceară iertare mai apoi în biserică și chiar de la mine.
O altă întâmplare. Într-o parohie din Baviera a trebuit odată să ascult de unul singur toate spovezile. Parohul era un om pios, dar mai mult un jandarm decât un păstor. Nimeni nu mergea să se spovedească la el. El m-a sfătuit să îi tratez dur pe pascalini, adică pe cei care se spovedeau numai cu ocazia Paștelui. Într-una din zile am văzut din scaunul de spovadă cum a luat la palme o femeie care schimbase două vorbe cu cea de lângă ea.: În biserică trebuie să domnească disciplina. Acesta era cuvântul lui de ordine. Depindea de caracterul lui sau de formarea la preoție pe care o primise?
Preotul jandarm este, uneori, un sărac scrupulos, care nici măcar nu se rușinează de scrupulozitatea lui și, mai rău încă, îi contagiază și pe alții. De cele mai multe ori el a interiorizat în mod rău pe jandarm, moralist și controlor și se află tot timpul sub presiune și controlul normelor interiorizate.
Săracul preot scrupulos, ar putea găsi așa numiți laici bine pregătiți și zeloși care l-ar putea elibera din închisoarea jandarmului său interior. Trebuie să o facă din iubire față de sine, față de vocația lui și față de cei pe care vrea să-i slujească. În arca mântuirii nu există loc pentru înlănțuirea la lungul lanț al normelor dușmane ale vieții.
Celibatarul care, conștient sau inconștient, vede întreaga viață creștină în mod principal ca un regim făcut din legi, sfârșește prin a se îmbolnăvii din cauza celibatului său, se simte ca paralizat și dominat de frică.
Nu puțini preoți, care se comportă și astăzi totdeauna după felul rece al jandarmului, ar fi putut dezvolta calități creative, dacă educația și teologia i-ar fi condus să înțeleagă și să guste legea eliberatoare a harului. Este necesar în mod absolut să fie vindecat sau făcut inocuu jandarmul dușman al libertății, fără a-l mai răni încă odată. El este în fond un rănit și unul din punct de vedere psihic castrat.
Ritualistul
Ritualistul tipic este o specie de animal care în arca lui Noe, astăzi, nu se mai întâlnește atât de frecvent. Dar în timpul primilor mei ani de preoție fantasma lui era prezentă peste tot, povestește același B. Häring. Îl vedeam agitându-se în jurul altarului pentru a îndeplini fiecare mișcare cu precizie. Îl auzeam șoptind cuvintele consacrării, pentru a fi sigur că liturghia era valabilă. Își mărturisea cu extremă precizie toate păcatele împotriva nerespectării rubricilor liturgice. Nu de multe ori îl întâlneam și pe drumul nostru în calitate de controlor, sclav al legii.
Într-una din zile l-am întrebat pe superiorul local al congregației mele religioase dacă în dimineața următoare puteam celebra în capelă înainte de a pleca, iar el mi-a răspuns: Desigur. Dar ai curaj cu adevărat? Nu l-am întrebat ce anume înțelegea să-mi spună cu acel răspuns. Dar în dimineața următoare, când mă grăbeam să prind trenul, un confrate mai în vârstă m-a oprit foarte agitat și excitat. Eu i-am spus că mă grăbeam, dar el mi-a zis: Este vorba de un lucru important. În timpul Sfintei Liturghii Sfinția voastră nu ați observat două rubrici, și mi le-a spus care erau. I-am spus că nu exista nici o lege în această privință, la care el m-a amenințat: Este scris în manualul nostru, și noi trebuie să respectăm cu toți aceleași reguli.
Odată, începând un curs de exerciții spirituale în fața a vreo sută de preoți buni, le-am spus acestora că nu trebuiau să se aștepte la nici o predică despre iad, pentru că eram convins că nici unul dintre ei nu era în stare de păcat de moarte. La aceste cuvinte, un bătrân și bun decan s-a ridicat: Dar, părinte, cum poți crede că putem evita toate păcatele de moarte? Și a înșirat pe degete o serie de rubrici care obligau sub păcat de moarte, ca de exemplu cea care spunea că se păcătuia mortal atunci când se consacra fără ca pixida sau potirul să fie în întregime pe corporal (eu însumi am fost atenționat la înmormântarea Pr. Donea pentru că nu pusesem bine toate potirele și pixidele pe corporal, pentru că nu încăpeau, iar un preot – ironia sorții – mi-a spus că în bucata de potir care nu era pe corporal nu se consacrase vinul). Cum este posibil să se evite toate aceste păcate?
În anul 1949 o instrucțiune aprobată de papa declara că femeile, chiar dacă ar fi surori, puteau pronunța numai stând departe de altar răspunsurile ministranților de la liturghie. Și adăuga că toți autorii erau de acord în a spune că o soră, care în timpul liturghiei se apropie prea mult de altar, comite un păcat grav. Ce imagine de Dumnezeu! Ce sclavie și ce nebunie! Din fericire mare parte din aceste lucruri sunt deja depășite. Dar intoleranța și o meschinăria ritualistă împiedică încă să se treacă la o liturgie creativă. În această lumină trebuie judecat fără îndoială comportamentul unui cardinal de curie, care la sinodul particular ținut în anul 1994 pentru Africa a spus episcopilor africani că, orice modificare pe care ei ar fi introdus-o în liturgia africană, nu puteau cu aceasta ataca ritul roman și că orice schimbare trebuia să se facă după linia acestui rit.
Timidul
În arcă se găsesc animale indulgente și timide care preferă să stea într-un colțișor. Aceștia sunt nesiguri și chiar fricoși. Cine v-a făcut să fiți așa timizi, cine va furat orice scânteie de siguranță interioară pentru a vă priva astfel de posibilitatea de a dezvolta energiile voastre creative? Nu ați primit și voi Duhul puterii, al sincerității și al încrederii? V-ați lăsat poate intimidați de autoritățile eclesiastice, care în mod nejustificat au încercuit puterea lor cu nimbul sacralității și aureola sfințeniei? Trebuie să-i demascăm pe dușmanii libertății și ai sincerității și să-i eliberăm și pe ei. Faceți-vă curaj! Aveți încredere în voi înșivă și în ceilalți, încredere că știți să faceți lucruri bune și frumoase!
Suntem autorizați să facem și greșeli. Aceasta face parte din condiția noastră de creaturi. Evident, nu planificăm erorile și, în măsura în care este posibil, încercăm să le corectăm deja aici pe pământ.
Pesimistul
Animalul cel mai puțin iubit din arcă este pesimistul, sconcsul (o specie de dihor). Pe unde trece poate să emită un asemenea miros urât încât impregnează pentru un anumit timp un ambient și pe cei care locuiesc acolo. Într-o zi, povestește B. Häring, când am mers în vizită la fratele meu în SUA, în jurul casei era un miros insuportabil, dar el mi-a explicat imediat: Acum câteva săptămâni a trecut pe aici un sconcs care, simțindu-se agresat, și-a golit glanda. Numai odată cu anotimpul ploios mirosul urât dispare.
Rugăciunea sconcsului sună mai mult sau mai puțin așa: Doamne, mi-ai dat o blană atât de frumoasă, și totuși nimeni nu mă suportă. Așa, atunci când rătăcesc, când rătăcesc prin pădure, mă întreb: de ce mi-ai dat o armă atât de respingătoare? Ea mă condamnă continuu la izolare. Și totdeauna când rătăcesc prin pădure mă întreb din nou: prin ce criză de identitate va trebui să trec, dacă în noul cer și în noul pământ va trebui să mă eliberez de această armă?
Pesimistul, chiar și pesimistul cel mai indiferent, este relativ inocuu, atunci când se poate ascunde. Dar dacă este preot, ghidul unei comunități, sau chiar un episcop, devine pericol public pentru că este contagios. Preotul, dacă este un pesimist incorijabil, face chiar scandal, pentru că prin pesimismul său, mai ales dacă este difuziv ca mirosul urât al sconcsului, contrazice radical propria misiune de a fi și de a predica vestea cea bună, de a iradia bucurie, de a invita pe toți la bucuria în Domnul și la lauda lui Dumnezeu. Bucuria sa în Domnul ar trebui să fie contagioasă. Foarte gravă devine situația atunci când cel pesimist nu se rușinează deloc, dar iese chiar în față conștient, ca un profet care poartă ghinion, o rasă de persoane acestea pe care papa Ioan al XXIII-lea le-a demascat în celebrul său discurs de la începutul conciliului Vatican al II-lea: Nouă ni se pare că trebuie să ne îndepărtăm de acești profeți ai veștilor rele, care vestesc totdeauna evenimente tragice.
În Biserică nu ar trebui să existe oare clinici speciale pentru preoții pesimiști, acizi și amari? Am fost tot timpul impresionat, ori de câte ori treceam prin piața Sf. Petru din Vatican, atunci când mergeam la școală, văzând preoți cu reverenda și cu fața plină de aciditate. Odată o femeie m-a întrebat: Dar de ce nu abandonați odată acest aer plin de aciditate? Cred că și pesimiștii cei mai acizi ar sfârși prin a se înmuia, dacă timp de câteva săptămâni ar putea trăi într-o casă de rugăciune împreună cu vreo zece persoane care iradiază de bucurie și cu toată ființa lor invită neîncetat să se bucure cu ei și să creadă în vestea cea bună.
Biserica ar trebui să fie pe tot pământul casa vindecării de orice pesimism și de aciditate. Bucuria, pacea interioară, libertatea la care Cristos ne-a chemat, ar trebui să fie în sens bun contagioase și foarte atrăgătoare.
Nu rareori pesimiștii au din natură un caracter melancolic. In circumstanțe favorabile și înconjurați de o comunitate plină de bucurie aceștia ar fi putut deveni contemplativi și ar fi făcut profunde experiențe mistice. Unii au devenit cu timpul mult încă, obiect de reproșuri și de critici din partea altora, mai ales din partea superiorilor lor. Noi toți, în special tipii melancolici, avem nevoie de un ambient sănătos și plin de bucurie. Biserica ca și casă de rugăciune, loc al laudei adusă lui Dumnezeu, sălașul bucuriei Domnului, a păcii interioare și a adevăratei libertăți a fiilor lui Dumnezeu ar trebui să fie un milieu divin, pentru a o spune cu Teilhard de Chardin.
De aici rezultă că trebuie să ne implicăm cu toții până la capăt, pentru a face ca Biserica să verifice cu atenție propriile relații interumane și hățișurile propriilor relații (structuri), pentru a vedea dacă acestea corespund în mod real idealului ambientului divin și dacă sunt sănătoase și însănătoșitoare.
Profeții
Cristos este venerat în evanghelii mai ales în calitate de profet. Biserica a spus dintotdeauna că toți creștinii participă la ministerul profetic al lui Cristos. Acest lucru ar trebui să fie și mai evident în cazul preoților. Ce anume înțelegem prin darul profeției și misiunea profetică?
Nu mă gândesc la cei care se definesc în mod zgomotos profeți, revendică o specie de monopol al adevărului sau prezic continuu nenorociri iminente. Am devenit foarte atenți față de cei care anunță tot timpul revelații ciudate și private.
Prin profeți înțeleg bărbați și femei care manifestă o profundă cunoaștere a misterului credinței și știu să identifice în mod convingător semnele timpului, nu numai prin cuvinte. Înțeleg bărbați și femei care ne precedă tot timpul cu două sau trei lungimi de undă în descifrarea istoriei mântuirii și în relativa mărturie a vieții. Aceștia nu ne dau impresia că se târăsc cu greutate în spatele nostru, dar sunt un stimul eliberator tocmai prin simplitatea lor spontană.
Profeții sunt cei care reușesc chiar în mod neașteptat să pună în mișcare veșnicii întârziați. Sunt creaturi umane care în virtutea păcii lor interioare reușesc să construiască centrale de operatori ai păcii.
Sunt bărbați și femei care nu numai prin cuvânt, ci cu întreaga lor viață ne învață să umblăm drept, care cu autenticitatea lor demască modele goale.
Prin programul lor de non violență neutralizează cu o naturalitate surprinzătoare abuzul de putere și de încredere.
În timp ce alții cad în panică și provoacă panică, aceștia ajută la descoperirea posibilităților și momentul harului.
Profetul ajută cu o simplitate dezarmantă să se distingă esențialul de ceea ce nu este esențial și secundar.
Profeții trăiesc din anticiparea harului lui Dumnezeu și știu să de-a și ei anticiparea de încredere necesară. Nu se lasă distrași de a crede că în binele prezent în om și îi ajută și pe alții să descopere în ei înșiși cele mai intime izvoare de energie. Numesc strâmb ceea ce este strâmb și drept ceea ce este drept, și fac să se aibă încredere că Dumnezeu știe să scrie drept și pe rânduri strâmbe. Dar nu stau cu mâinile în sân atunci când alții trasează în Biserică și în lume rânduri strâmbe.
Clovnul
Creștinul și în mod special preotul nu trebuie să fie bufoni. Dar uneori rolul de comic li se potrivește bine. Din copilărie am avut o specială predilecție pentru tipii comici și pentru filmele de comedie, pentru că ne fac să râdem si atunci când credem că nu este nimic de râs. Comicul este un adevărat artist, atunci când râsul și seninătatea sa sunt contagioase și înviorează sufletul.
Clovnul știe să râdă de propriile defecte și de propriile limite și are pentru noi, și pentru noi preoții, un mesaj important: Nu te lua prea în serios! Numai dacă suntem capabili să râdem liniștiți cu alții de noi, vom fi apoi capabili să fim serioși așa cum trebuie. Clovnul, atunci când ne contagiază cu umorul său uneori slobod, muncește cu noi pentru o lume mai bună. Adevăratul clovn nu îi pune niciodată pe alții în ridicol, dar atunci când demască laturi ridicole ale altora se include totdeauna și pe sine însuși.
El știe să ne spună mai bine decât Nietzsche: Mai mântuiți ar trebui să fie cei mântuiți! Dacă suntem relaxați din punct de vedere psihic, ne ușurăm drumul nostru de persoane mântuite.
Nu cu mult timp în urmă, povestește B. Häring, am mers în vizită la familia unui clovn celebru, o persoană în posesia unor titluri academice cu care ar fi putut avea o meserie mult mai calificată. Dar lui îi place rolul de clovn și crede că astfel îi ajută și pe alții să devină mai senini și veseli. Iar cei doi copii ai lui lasă deja să transpară câte o latură simpatică a comicului.
Acum câteva zile am citit un articol, după care grupuri de clovni se dau în spectacol în mod regulat în spitale pediatrice. Medicii și infirmierii sunt convinși că aceștia favorizează procesul de vindecare al copiilor.
Îmi urez mie însumi, episcopilor și papei să avem totdeauna lângă noi un inteligent bufon de curte, evident cu dreptul de a ne facă să râdem fără frică și cu naivitate de noi înșine și să ne spunem din când în când: Sus, Vasîle, nu te lua așa în serios!
Noi preoții și frații trebuie să fim cu siguranță serioși, dar nu pentru aceasta trebuie să evităm să cultivăm în noi și ceva umorism. Și trebuie să mulțumim confraților și celorlalți creștini atunci când ne ajută să descoperim și latura umorului în viața noastră și să o cultivăm.
Vindecătorul
În multe culturi și religii rolul preotului și cel al vraciului coincideau. În Africa această cultura supraviețuiește și astăzi și aceasta a favorizat nașterea și o surprinzătoare răspândire a bisericilor de vindecare.
Și în planul de mântuire personificat și predicat de către Isus cele două linii și vocații se întâlnesc. Isus a parcurs Palestina vestind evanghelia și vindecând și a încredințat celor Doisprezece dubla sarcină a vindecării și a iubirii. Predica vestea cea bună a împărăției și vindeca tot soiul de boli și infirmități în popor (Mt 4, 23). Le-a dat lor puterea de a alunga duhurile rele și să vindece orice fel de boală și de infirmitate (Mt 10, 1). Vindecarea bolilor era pentru Isus mai importantă și mai urgentă decât observarea precisă a legii sabatului.
Vindecarea și evanghelia predicată nu sunt două realități paralele, fără nici un raport între ele. Prezența discretă, apropierea caldă a Fiului omului, porunca realistă a iubirii vindecă relațiile umane și eliberează de multele boli care sunt rodul unor relații umane tulburate și de o greșită relație cu Dumnezeu.
El, Slujitorul non violent al lui Dumnezeu, personificarea iubirii reconciliatoare, eliberează din lanțurile solidarității infective și morbifere a pierderii și ne introduce în solidaritatea însănătoșitoare a mântuirii.
Una din sarcinile cele mai urgente ale teologiei și a pastoralei este cea de a arăta diferența abisală și contrastul dintre forme și practici religioase morboase și morbifere, pe de o parte, și credința care vindecă, pe de altă parte.
Preotul, dacă trăiește ca persoană și în comunitate o religiozitate sănătoasă și cultivă un sens sănătos de prietenie, dacă știe să-l imite pe Dumnezeu care dă anticipat încredere, știe apoi că cultive spiritul de gratitudine și de laudă față de Dumnezeu, coresponsabilitatea pentru un ambient sănătos și pentru conservarea creației. Toate acestea fac parte din indispensabila dimensiune vindecătoare a vocației creștine în general și a vocației prezbiterale în particular.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial