marți, 14 septembrie 2010

DOROTEU DIN GAZA: DESPRE SFINȚENIE

Să presupunem că pe pământ există un cerc, adică o linie rotundă trasată cu un compas care se află în mijlocul cercului. Centru se cheamă tocmai punctul care se află în mijlocul cercului. Acum fiți atenți la ce vă spun. Gândiți că acest cerc este lumea, centrul cercului este Dumnezeu, iar liniile care pleacă de la cerc la centru sunt căile, adică stările de viață ale oamenilor. Pentru că așa cum sfinții avansează spre interior, doresc să se apropie de Dumnezeu și se apropie unii de alții, și cu cât se apropie mai mult unii de alții cu atât mai mult se apropie între ei. La fel, imaginați-vă și separarea. Atunci când se îndepărtează de Dumnezeu și se îndreaptă spre exterior, este clar că, cu cât iese și se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât mai mult se îndepărtează unii de alții, și cu atât mai mult se îndepărtează de Dumnezeu și de oameni. Iată, aceasta este natura iubirii. Cu cât ne aflăm în afară și nu-l iubim pe Dumnezeu, tot cu atât devenim mai distanți de aproapele; dacă, în schimb îl iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin iubirea față de El, cu atât ne unim iubirii aproapelui și, cu cât suntem mai uniți cu aproapele, cu atât suntem mai uniți cu Dumnezeu.

Un comentariu:

  1. Asemănătoare descrierii de mai sus este imaginea unei roţi cu spiţe. Centrul este Dumnezeu iar spiţele oamenii. (Mă bucur că am găsit acest blog)

    RăspundețiȘtergere

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial