VIAȚA SLUJITOAREI LUI DUMNEZEU VERONICA ANTAL (mai pe larg)

INTRODUCERE

În broşura intitulată "Viaţă Sfintei Maria Goretti, în introducere sunt consemnate următoarele: "Maria Goretti a fost un înger pentru toţi cei care au cunoscut-o. Nu trebuia să trăiască mai mult pe acest pământ corupt. A venit, a învins duhul neruşinării care stăpânea sufletele tinere şi s-a înălţat la ceruri cu ramura de palmier în mână, ca să apere de sus crinul fraged al tinerilor de pretutindeni. Ea a murit ca să se poată dărui celor slabi, celor mici, celor care doresc să nu îmbătrânească niciodată în suflet, celor tineri".

Despre Veronica Antal, inspirată şi de viaţa acestei eroine a fecioriei, putem spune că, doritoare de viaţă sfântă şi de martiriu, a mers pe acelaşi drum ca şi Maria Goretti, jertfindu-şi viaţa pentru apărarea crinului fecioriei şi pentru dorinţa sfântă de a nu cădea în păcat.

În lucrarea de faţă voi încercă să prezint, profilul moral şi spiritual al acestei tinere de pe meleagurile moldave, folosindu-mă de materialul adunat de către Părintele Anton Demeter în volumul "Veronica Antal. Un model de trăire frumoasă", datând din anul 1991 şi care nu a fost publicat şi de cele 225 de declaraţii de la persoanele care au cunoscut-o şi apreciat-o pe această tânără, adunate de acelaşi Părinte Anton Demeter, de cartea "Veronica Antal, o măicuţă fără mănăstire" a Cezarinei Adamescu şi de alte materiale puse la dispoziţie de către Părintele Damian Pătraşcu, vice-postulator al Cauzei Sfinţilor din cadrul Provinciei din România a Fraţilor Minori Conventuali.

Mulţumesc, pe această cale şi celor care mi-au fost sprijin în redactarea lucrării de faţă şi credem că în curând Veronica Antal, acest crin însângerat, va fi ridicată la cinstea altarelor şi propusă de model pentru tinerii din timpurile noastre.

LOCUL NAŞTERII

 

Satul Nisiporeşti este aşezat în partea de nord a oraşului Roman, pe terasa dinspre Siret şi cursul inferior al Moldovei, pe drumul naţional ce duce spre Suceava, în apropiere de Hanul Ancuţei.

Din rapoartele către Sfânta Congregaţie De Propaganda Fide, după anul 1765, apare că: "satul Nisiporeşti este unul dintre satele de emigranţi români catolici din Transilvania, aşezaţi aici din cauza lipsei de alimente care era atunci în Ardeal, cât şi din cauza războaielor pe care le ducea atunci Imperiul Habsburgic; veneau mai ales tineri care trebuiau să fie înrolaţi în armată".

Prima menţiune a localităţii se face în raportul anonim despre starea catolicilor din Moldova cu data de 1776 sub denumirea LANCUZA, adică LA ANCUŢA şi avea împreună cu Fiumicino şi Bărgăoano un număr de şaizeci de suflete aparţinând parohiei Săbăoani.

Apoi s-a numit Tomeşti, Zăpodia, iar în ultima vreme NISIPOREŞTI, după numele unui răzeş local, numit NISPUR.

Mai târziu cu numai câţiva ani, în anul 1780 se înfiinţează Parohia Hălăuceşti, căreia îi este afiliat şi satul Nisiporeşti-Zăpodia cu un număr sporit de suflete şi familii.

Încă de la început satul s-a mai numit Zabodia (Zăpodia), probabil de la viroaga pe care era situat satul. "Zăpodie" în limba veche slavă înseamnă "vase".

Numele se foloseau fără nici un criteriu, chiar în cuprinsul aceluiaşi an: "Nisiporeşti" şi "Zabodia".

Statistica parohiei Hălăuceşti în anul 1806 consemnează la Nisiporeşti 82 de familii cu 439 de suflete, după ce - în 1780 - la înfiinţarea parohiei Hălăuceşti fuseseră 18 familii cu 98 suflete.

Conform Registrului botezaţilor Parohiei Hălăuceşti, în data de 1 noiembrie 1792, s-ar părea că Tomeşti avea deja o biserică.

Este sigur totuşi că în anul 1846, la Zăpodia s-a construit o biserică nouă, care în anul 1850 era închinată Inimii Neprihănite a Mariei, pentru că în anul 1884, hramul să fie mutat la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, aşa cum s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Biserică actuală a fost construită din cărămidă, pe temelie din beton, în anul 1900 pe locul vechii biserici care a fost demolată.

În anul 1957 satul Nisiporeşti a devenit parohie de sine stătătoare, având un număr de 535 de familii cu 2085 de suflete.

În prezent se lucrează la construirea unei noi biserici, cea veche devenind neîncăpătoare pentru numărul actual al credincioşilor.

În anul 1972 Nisiporeşti primeşte ca filială, de la parohia Bârgăoani, satul Tupilaţi cu 80 de familii şi un număr de 233 de credincioşi, iar în anul 1988 primeşte oraşul Târgu Neamţ cu 20 de familii şi un număr de 58 de credincioşi.

La 31 decembrie 1994, parohia Nisiporeşti avea 680 de familii cu un număr de 3606 suflete.

Locuitorii satului, toţi români catolici, cu dragoste de glie şi de neam, au luptat alături de întregul popor român, pentru neatârnare, întregirea şi eliberarea patriei lor dragi. Mărturie ne stau cele două monumente ale eroilor, acoperite de gloria şi numele nemuritoare ale acelora care şi-au vărsat sângele, căzând la datorie pe câmpul de luptă.

O frumoasă descriere a satului şi a casei în care s-a născut Veronica Antal o face Giurgi Ludovic într-o broşură intitulată: "O fată de la ţară sau Veronica Antal":

"Veche e Moldova noastră, vitează şi credincioasă. E credincioasă, e iubitoare de Dumnezeu. (...) Cam în centrul acestei provincii se găseşte un sat, Nisiporeşti. El e aşezat pe şoseaua naţională. (...) E lung cam de 2,5 km pe şosea. Casele sunt îndreptate toate spre soare răsare, deci majoritatea spre biserică. Sunt case nu prea înalte şi nici prea luxoase la exterior: învelite cu şindrilă, ţiglă, tablă sau paie.

Printr-o margine de sat, la picioarele bisericii se găseşte o vale pe care de obicei primăvara o inundă apa, ce necăjeşte pe cei ce vin să se închine Domnului. E Valea Gheţoaiei. Şi la câţiva paşi de această vale, în partea dinspre nord, vei vedea o casă, două, aproape la fel. Una cu faţa spre drum, cu un gard de sârmă şi o portiţă îngustă şi alta mai mare având în faţa casei un păr, o grădină cu flori şi zmeură.

Casa învechită de existenţă are o prispă joasă de lut, cu un prag mic, e acoperită cu şindrilă, dar s-a spart şi e peticită cu ce-a putut bunica. Nu e mare, are o cameră şi o sală, două gemuleţe. E casa bunicii în care copila a stat mult în braţele ei.

Puţin mai spre nord, doar numai despărţită de un gard de şipcă, se afla casa unde s-a născut Veronica. Are un gard de şipcă, o poartă puţin mai bună decât a bunicii. Dar casa cu privirea spre biserică nu e prea înaltă, cu prispe de lut muruite cu humă, cu uşa de brad, cu geamuri mici şi la ele flori vii ce zâmbesc trecătorilor. Între gard şi casă se află o grădiniţă în care creşteau flori, flori frumos mirositoare şi frumoase, crini - simbolul curăţiei.

În această casă trăiau doi soţi, Gheorghe şi Iova, care au avut cinci copii, dintre care primul a fost fată pe care au botezat-o cu numele de Veronica".

NAŞTEREA VERONICĂI

Este data de 7 decembrie 1935, ajun de duminică şi de mare sărbătoare. Natura înveşmântată în mantie albă de zăpadă este pregătită să o sărbătorească pe Maria, Neprihănit Zămislită.

"Aici, pe culmea unui deal, într-o căsuţă acoperită cu paie şi stuf, cu ferestre mici şi prispa joasă, de pământ, tânăra nevastă Iova, fiică văduvei Zarafina, căsătorită iarna trecută cu Gheorghe al lui Binu Antal din Nisiporeşti, aducea pe lume o fetiţă frumoasă şi durdulie, având chipul unui îngeraş desprins dintr-o icoană", consemnează Părintele Anton Demeter.

Fetiţa a fost botezată la Hălăuceşti în Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria de la 8 decembrie de către parohul de atunci Pr. Felix Rafaelli. La botez i s-a dat numele Veronica, pentru că aşa a voit tatăl ei care a avut o soră cu acest nume.

Să consemnăm faptul că numele de Veronica, tradus din grecescul Berenikê, înseamnă purtătoare, aducătoare de victorie (pherein = a aduce, a purta; nike = victorie). De asemenea, numele Veronica a fost pus în legătură şi cu expresia formată din cuvintele; vera = adevărată şi eikon = asemănare, imagine, icoană, atribuindu-se unei pânze pe care se află imaginea chipului lui Isus Cristos, pânză considerată a fi marama cu care o femeie din Ierusalim a şters faţa lui Isus din Nazaret, pe când îşi ducea crucea spre Calvar.

COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA

Părinţii Veronicăi, fiind ocupaţi mult cu muncile câmpului, au încredinţat creşterea şi educarea ei mai mult bunicii sale Zarafina, o femeie cu frică de Dumnezeu şi energică. Bunica este aceea care a învăţat-o şi primele rugăciuni. Sub protecţia acestei femei, cu mare credinţă în Dumnezeu, Veronica se simţea ocrotită şi astfel, aşa după cum relatează chiar mama ei, "fetiţa era veselă, zâmbitoare şi foarte hotărâtă. Deja la vârsta fragedă de 3-4 ani a fost obişnuită cu munca, începând să coase şi să toarcă. La vârsta de şapte ani a început şi munca la câmp".

Mama Iova declară următoarele: "De cum a început să umble pe picioare, Veronica se ducea zilnic, ba chiar şi de mai multe ori pe zi la bunica ei Viroana, care locuia lângă noi; ba chiar uneori şi dormea la ea.

Veronica era zglobie, voioasă şi drăgăstoasă mai cu seamă cu mine şi cu bunica ei.

De pe la 3-4 ani a început să meargă duminica la biserică, mai ales cu bunica ei şi a început să spună primele rugăciuni mai uşoare şi mai scurte.

După ce se întorcea de la biserică se juca prin ogradă sau prin vecini, însă în drum nu-i dădeam voie să stea.

La patru ani s-a îmbolnăvit de tifos.

Când avea şase ani a căzut de pe un gard, pe care se suise, să ia pere din copac şi şi-a sucit picioarele care, apoi, i-au fost trase la loc şi, de atunci, ea nu s-a mai urcat în copaci sau pe garduri.

Încă de mici eu i-am deprins pe copiii mei cu munca, aşa încât pe la 4-6 ani, Veronica începuse să pună mâna pe ac şi pe fus, iar pe la 7-8 ani, pe sapă.

N-am auzit-o să mintă sau să vorbească urât cu alţi copii.

Nu obişnuia să se joace cu băieţi, ci numai cu fetiţe cam de seama ei.

Uneori se mai certa cu fratele şi cu sora ei şi soţul o mai atingea cu nuieluşa. Eu o băteam foarte rar.

Fiind cea mai mare, ea mă ajuta la treburile gospodăreşti şi avea grijă de frăţiorii ei.

Îi plăcea să umble curată, îngrijită. Vara umbla îmbrăcată cu catrinţă, cămaşă şi cu picioarele goale. Iarna purta cojoc, catrinţă şi opinci.

O mare înrâurire în educaţia Veronicăi a avut-o bunică ei Viroana.

Ana Tălmăcel, care a cunoscut-o foarte bine pe Viroana, spune despre ea:

"În faţa casei lor locuiau cândva bunicii după mamă ai Veronicăi. Bunicul Gheorghe a căzut la datorie în primul război mondial, iar bunica Viroana a murit în anul 1985, la vârsta de 80 de ani.

Bunica Viroana a trăit o văduvie frumoasă şi plină de credinţă până la sfârşitul zilelor. Ea ţinea foarte mult la cei morţi, pe care îi ajuta cu liturghii, rugăciuni şi cu tot felul de fapte bune. Ea nu lipsea niciodată de la Sf. Liturghie, pe care o asculta de la început până la sfârşit în genunchi, nemişcată şi cu multă reculegere.

Se îngrijea cu multă dragoste de monumentul eroilor care îi amintea de soţul ei şi de fiul ei Gheorghe, mort şi el pe front, în al doilea război mondial.

Despre ea se zice că a fost bătută şi a stat două zile şi două nopţi flămândă, închisă la jandarmerie, pentru că ţinuse morţiş ca acest monument să fie ridicat în satul ei şi nu în altă parte, cum pretindeau unii.

Lelea Viroana era o femeie nu numai credincioasă, ci şi dârză, hotărâtă şi demnă, ca nimeni altul"

Cu privire la evlavia bunicii Viroana pentru cei răposaţi avem declaraţia Terezei Pal, tot din Nisiporeşti. Iată ce spune această femeie: "În fiecare an ea aduna bani de la femei, pentru ca să plătească slujbă pentru sufletul eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale".

Acest portret moral al bunicii Viroana, întregit cu multă bunăvoinţă de mai multe declaraţii ale sătenilor, demonstrează faptul că educaţia religioasă primită în familie este de cea mai mare importanţă şi că, un exemplu edificator în acest sens în familie, poate influenţa religiozitatea copiilor în chip deosebit.

Iată şi mărturia lui Gheorghe Antal, fratele Veronicăi, cu privire la anii de copilărie trăită în cadrul familiei:

"Tatăl meu Gheorghe s-a născut la data de 2 septembrie 1911, iar mama mea Iova, la 29 septembrie 1912 în satul Zăpodia (Nisiporeşti).

Am fost cinci copii la părinţi: patru fete şi eu, singurul băiat.

Veronica era cea mai mare şi s-a născut în anul 1935; după ea a urmat Angela

( 1937); eu, născut în 1943; Maria (1945), care a murit de mică şi o altă soră Maria (1953), moartă şi ea cu câţiva ani în urmă (menţionăm că Gheorghe Antal a dat această declaraţie la data de 21 iunie 1988), iar sora sa Maria a trăit până la vârsta de 28 de ani.

Tatăl meu era un om nervos, însă beţiv nu era şi mergea la biserică frecvent. La fel şi mama mergea frecvent la biserică.

Cu sora mea Veronica mă mai certam şi ne mai băteam din când în când, ca şi copii.

Eu ştiu că Veronica asculta de părinţi".

Însăşi sora Veronicăi, Angela Albert, ne dă anumite amănunte cu privire la familia lor:

"Părinţii mei erau oameni necăjiţi. Ei nu aveau decât două hectare de pământ: un hectar de pădure; jumătate de hectar pe Buzdugan, vreo şaisprezece prăjini la grădină şi vreo 5-6 prăjini acasă. Ei mai ţineau şi câte 5-6 oi şi o vacă, până după moartea Veronicăi. Cal cu căruţă nu am avut decât un an.

Pământul îl cultivam cu porumb, grâu, cartofi, ovăz. Şi pentru că nu reuşeam să facem faţă nevoilor numai cu pământul nostru, luam în parte de la cei cu pământ mai mult. Uneori lucram cu ziua la alţii. La boieri nu am lucrat niciodată.

Pe timpul foametei (1947) am pierdut o vacă şi a fost foarte greu cu de-ale gurii, căci nu se găsea pâine deloc.

Iarna ne strângeam cu toţii la gura sobei. Mama torcea de zor, tata mai cârpea la cojoace, iar noi copiii ne jucam şi făceam treburi mai uşoare. Tata era cam iute şi ne mai dojenea. În august 1954 el a murit într-un accident de CFR.

Ca şi copii, Veronica cu mine şi cu fraţii mai mici, ne jucăm prin curte, pe la vecini şi prin drum, mai cu seamă cu Elisabeta Barticel, vecină cu noi. Pe vale nu ne jucam niciodată. Ne jucam de-a ascunsul, de-a păiuţul şi cu mingi de cârpă şi de păr.

Când eram mai mărişoare, cam spre 9-10 ani, de cum venea primăvara, mergeam cu mieii pe zoana drumului, pe şanţuri, pe deal pe la Zarzam sau pe vale, pe la Moriţ. Eu mai mergeam cu vaca pe izlaz sau pe câmp.

La Moldova nu ne lăsau părinţii decât la spălat, la ghilit şi când duceam cânepa la murat.

Mai făceam uneori câte un scrânciob din funie, iar la bâlci ne trăgeam în scaune.

Ca fetişcane de 14-15 ani torceam cu furca plină, mai cu seamă lână, pe timpul iernii.

Părinţii ne-au deprins de mici cu munca.

Îmbrăcămintea noastră era aceea de la ţară, cu catrinţă, opinci, cămăşi şi păr cu codiţe. Niciodată nu ne tăiam părul.

Veronica o singură dată s-a îmbolnăvit. A făcut apă la plămâni, din cauză că a băut apă rece, fiind înfierbântată, cum fugise de o furtună.

Ea adunase multe iconiţe şi ţinea mult la ele".

Tot despre primii ani ai copilăriei Veronicăi ne vorbeşte şi vecina ei, Eleonora Barticel: "Veronica era tare vorbăreaţă şi gălăgioasă; parcă le văd cum treceau spre biserică, ea cu sora ei mai mică şi cu bunică lor; de cum ieşea pe poartă şi până ajungea la uşa bisericii nu mai tăcea: Era mică şi grasă, încât la noi în casă se zicea: trec bondoacele Iovei; era veselă, zâmbitoare şi foarte hotărâtă".

Anii trec şi Veronica ajunge la vârsta la care trebuie să se pregătească să primească Prima Sfântă Împărtăşanie.

Tot mama Veronicăi ne informează şi cu privire la acest eveniment din viaţa fiicei sale: "În vara anului 1943, Veronica a primit Prima Sfântă Împărtăşanie şi la scurt timp după aceea a primit şi Sf. Mir".

Cum s-a pregătit Veronica pentru acest eveniment din viaţa ei, ne este elocventă mărturia bunicii sale Viroana Pal. Iată ce mărturiseşte ea: "Când a început să facă cruce mă întreba: eşti creştin? Sau răspundea la întrebări. La vârsta de cinci ani ştia tot ceea ce ştiam eu. La Prima Sfântă Împărtăşanie era nerăbdătoare să ia ţidula (biletul de admitere pentru primirea Primei Sfinte Împărtăşanii).

Pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie se cere starea de har. La copii această stare a harului este mai sigură, deoarece au trăit în nevinovăţie. Euharistia este pâinea celor vii. Însuşi Isus o spune: "Eu sunt pâinea vieţii. Nici unuia care vine la mine nu-i va mai fi foame. Iar cei ce cred în mine nu vor mai înseta niciodată" (In 6, 35). Şi despre comuniunea cu Isus din Sfânta Euharistie: "Oricine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu este în mine şi eu în el" (In 6, 56).

Iată două feluri de vieţi: viaţa divină a lui Isus în suflet şi viaţa sufletului în Isus. Aceste lucruri le-a urmat Veronica în viaţa sa. Chiar din momentul în care Isus a intrat în sufletul ei, Veronica a simţit această viaţă divină. Îi spunea bunicii: "Îmi dau seama că sunt mai mare ca până acum, pentru că m-am împărtăşit".

Isus a fost în inima ei şi ea în Inima lui Isus. Isus ne primeşte la masa sa şi ne hrăneşte cu însuşi trupul său. El este hrana şi băutura noastră. Atunci când îl primim cu sufletul curat, Isus trăieşte în noi în linişte, ne înflăcărează inima, ne trezeşte voinţa, ne luminează spiritul şi intră în intimitatea inimii noastre. Sufletul nostru capătă, astfel, o delicateţe aparte: el nu face nimic decât ceea ce voieşte Isus şi împreună cu Isus.

Până aici Veronica nu se deosebeşte cu nimic aproape de ceilalţi copii: se ceartă, se bate, se supără, se enervează, dar îi trece repede şi începe să râdă. Stări inerente vârstei copilăriei. Deşi striga uneori la fraţii ei, nu ţine mânie. Este cam neascultătoare şi răspunde uneori părinţilor înapoi, nu atât din cauza obrăzniciei cât din cauza forţei interioare, forţă care, mai târziu, îi va contura personalitatea. O caracteristică specială pentru Veronica, la această vârstă, este sinceritatea ei: nu minte, nu vorbeşte urât cu alţi copii, este supusă, evlavioasă, veselă, zâmbitoare şi foarte hotărâtă.

LA ŞCOALĂ

În toamna anului 1943 Veronica se pregăteşte pentru a merge la şcoală. Ea va începe să străbată ţinuturile pline de farmec ale cunoaşterii. Ne putem închipui starea ei sufletească cu această ocazie. Iată cum ne-o descrie o colegă a ei, pe nume Tereza:

"Am intrat împreună în clasa I-a. Mi-o amintesc şi astăzi. Avea un păr frumos, codiţe groase pe spate, de culoare blond-închisă, spre castaniu. Era un pic pistruiată. La învăţătură era harnică. În recreaţie se juca frumos, însă cu băieţii nu am văzut-o niciodată.

Joia venea un preot din Hălăuceşti şi făcea învăţătură cu noi. De câte ori se dădeau serbări la şcoală, Veronica recita şi ea o poezie, pentru că avea o voce puternică şi frumoasă.

Mama Veronicăi, la rândul ei, a declarat în legătură cu această perioadă: "Ca şcolăriţă, Veronica era silitoare şi nu am avut plângeri din partea învăţătorilor decât o singură dată, când a spart un geam la şcoală. Pe timpul şcolii nu a fost bolnavă. La şcoală o purtam îmbrăcată, pe timp de vară, cu catrinţă sau cu rochii lungi şi desculţă. Iarna cu cojoc, catrinţă şi opinci.

Pe parcursul anilor de şcoală şi chiar după aceea, Veronica se spovedea şi se împărtăşea deseori, atunci când venea părintele la noi, dar se ducea uneori şi la Hălăuceşti pentru a se spovedi.

Uneori, primăvara, se ducea cu bunică la Făgăt sau "În Cioate" că să culeagă flori, ghiocei şi viorele.

La Moldova (este vorba de apa Moldovei) nu o luam decât rareori la pus cânepa sau la clătitul rufelor.

De felul ei nu era prea distractivă cum sunt alte fete de vârsta ei. Ca elevă ştiu că a dansat o singură dată la o nuntă cu verişorul ei Carmil Pascal, poreclit Colac. În schimb, încă din anii de şcoală a început să citească cu mare plăcere reviste şi cărţi religioase. Noi eram abonaţi la revista "Viaţa" care venea o dată pe lună.

Printre prietenele ei apropiate erau Maria lui Iezus şi o fată din vecini.

La terminarea şcolii a intrat în corul bisericii. Acum ea mă ajuta la toate treburile în gospodărie şi la câmp.

Vara o trimiteam uneori cu vaca în lunca Moldovei, sau cu mieii pe marginea drumului din sat.

Iubea foarte mult florile de care se ocupa personal. Iubea, mai cu seamă, lalelele, narcisele şi bujorii, pe care avea grijă să le ducă la biserică pentru împodobirea altarului şi a icoanei Maicii Domnului. (...).

În anii de după terminarea şcolii nu a ieşit decât foarte rar din sat, poate cu ocazia vreunui hram prin satele vecine". Chiar şi colegele Veronicăi îşi amintesc cu plăcere despre anii de şcoală petrecuţi împreună.

Una dintre colege, pe nume Tereza, declară: "Primăvara ne duceam cu şcoala la Făgăt, acolo culegeam ghiocei şi viorele... La Moldova nu ne lăsau părinţii... În recreaţie ne jucam diferite jocuri, cum era pe atunci: "chimiţa", "para focului" şi altele".

O vecină a ei Maria, declară şi ea: "Veronica nu suferea glume, atingeri sau gesturi necuviincioase din partea băieţilor. Îi plesnea cât ai clipi!".

Colega ei Elena mărturiseşte: "Făceam, uneori, de serviciu la şcoală împreună cu Veronica şi cu o altă colegă şi mă supăram pe ele că veneau prea târziu şi lăsau toată greutatea pe mine... Era o fată bărbătoasă şi dezgheţată, însă prietenoasă şi nu vorbea urât. Uneori însă se mai enerva şi ne repezea. Pe băieţii care vorbeau necuviincios îi plesnea şi le dădea pumni".

Prietena Veronicăi Ana Pal (Mâţu) declară şi ea: "Eu am cunoscut-o pe Veronica într-o împrejurare puţin mai neobişnuită. Se dădea o serbare la şcoală şi între alte cântece era şi cântecul "Hai leliţă-n deal la vie". La un moment dat, am observat că una dintre elevele mai mari, atunci când se ajungea la anumite cuvinte, închidea gura şi sărea peste ele, pentru că nu-i plăceau. Urmând exemplul ei, făceam şi eu la fel. Ori de câte ori o vedeam venind la biserică împreună cu bunică ei, îmi aminteam că ea era fata aceea de la serbare, în vârsta de vreo 10-12 ani. În curând aveam să o cunosc mai bine".

Colega ei Tereza susţine că: "Veronica era o elevă de mijloc, o fată liniştită, dar trebuia să rămână întotdeauna cum zicea ea. Cu băieţii era foarte serioasă şi nu-i lăsa să se apropie de locul unde erau fetele; ba uneori chiar îi dojenea. De aceea, băieţii, necăjiţi, o porecleau "Vironoi", pentru că era voinică. Pe vremea aceea la şcoală se învăţa religia. În fiecare joi, Părintele Herciu ne ţinea ora de religie şi ne spunea multe pilde frumoase".

Terminând şcoala primară, Veronica, fiind cea mai mare dintre copii, a rămas în familie, pentru a ajuta pe părinţi la treburile gospodăreşti.

Veronica creştea şi de acum participa şi ea la unele ceremonii religioase sau laice păstrate în tradiţia satului. Printre aceste obiceiuri erau şi procesiunile pentru ploaie în anii de secetă.

Eleonora Ciucheş ne-a descris unele lucruri în această privinţă: "Eram o copilă de 8-9 ani, atunci când într-o vară era foarte mare nevoie de ploaie. La îndemnul bunicilor şi al părinţilor ne-am sfătuit mai multe fetiţe, cam de o seamă, să facem o procesiune la Moldova cu rugăciuni ca Dumnezeu să se îndure şi să ne dăruiască ploaie.

Am făcut deci o păpuşă mai mare, am pus-o pe o masă în casă la noi, i-am pus numele Maria, după numele Maicii Domnului, ne-am rugat, am cântat un cântec de biserică, am plâns cât am plâns, pentru ca Dumnezeu să ierte păcatele oamenilor şi să le dea ploaie, am bocit păpuşa pe care trebuia să o dăm pe apă, am ieşit în ogradă, am luat nişte beţe, de care legasem tulpane şi baticuri în loc de icoane, ne-am înşirat şi am pornit în procesiune cu rugăciuni şi cântece jalnice de biserică precum: "Stătea Maică-ndurerată" şi altele.

Ajungând la Moldova, ne-am rugat puţin pe mal pentru ploaie şi iar am plâns şi am bocit păpuşa, apoi am dat drumul păpuşii pe apă la vale, convinse că Dumnezeu ne-a primit rugăciunea şi că în curând va veni ploaia.

Ne-am scăldat, pentru a ne curăţa şi mai bine de păcate, apoi, tot în procesiune, ne-am întors spre casă obosite şi flămânde. Între timp, mama făcuse o mămăliga mare, iar tata tăiase felii de caş, peste care a presărat puţină sare. Mama a întins pe iarbă, în livadă, o mescioară lungă şi noi ne-am aşezat de o parte şi de cealaltă. Şi, venind mama cu mămăliga pe un fund, tăiată frumos felii cu aţa, iar tata ajungând din urmă cu caşul, l-am auzit zicând:

- Iaca, acu să vă facă tata un praznic pe iarba verde...

- Căci numai aşa e primit, a adăugat mama.

Ne punea în faţă la fiecare, mămăligă şi brânză, pe saturate. După masă făceam o scurtă rugăciune şi ne împrăştiam fiecare pe la casele noastre.

Pe băieţi nu-i primeam niciodată să vină cu noi în procesiune, căci aşa era obiceiul de la moşi strămoşi ca numai fetiţele să facă lucrul acesta. Cei bătrâni ziceau că sunt plini de păcate, de aceea ne trimiteau pe noi, copiii cu sufletele curate, ca să cerem ajutorul şi mila lui Dumnezeu asupra oamenilor".

Tereza Pal îşi aminteşte şi ea: "Pe timpul secetei celei mari ne uneam câte 3-4 fetiţe şi rugându-ne Tatăl nostru şi Bucură-te Marie, plecam pe drumul spre locul numit "La Cioate". Ajunse acolo, îngropam păpuşile şi apoi reveneam în sat rugându-ne. Aşa era obiceiul şi o vorbă din bătrâni!"

Maria Mazilu, născută în anul 1935 în Nisiporeşti, ne spune şi ea: „Eram copii de 10-11 ani şi fiind secetă, ne asociam 10-20 de copii, fetiţe şi câte 2-3 băieţi şi porneam în procesiune la Moldova. În loc de icoane legam nişte baticuri pe beţe. Luam cu noi o păpuşă din cârpe de 20-30 cm, şi , ajunşi la Moldova, o aruncăm în apă. Apoi tot în procesiune, ne întorceam în sat, rugându-ne. Făceam acest lucru în timpul secetei din anul 1946, pentru ca Dumnezeu să ne dea ploaie. Băieţii mai mari ne băteau, ne împrăştiau, ne stricau steagurile şi noi le făceam înapoi".

În anul 1947 Veronica a terminat cele patru clase primare care erau obligatorii pe atunci, obţinând premii în clasele a II-a şi a IV-a. Poate că şi în clasa I-a ar fi fost premiantă, dacă nu ar fi luat nota opt la purtare, din cauză că spărsese, fără să vrea, un geam de la şcoală.

Veronica avea un citit foarte frumos şi citea multe reviste şi cărţi religioase. Setea de Dumnezeu o atrăgea la picioarele altarului şi aceasta cu preţul multor osteneli".

ADOLESCENŢA
HOTĂRÂRI PENTRU VIAŢĂ

Veronica a terminat cei patru ani de şcoală primară. Avea 11 ani şi jumătate, însă, fiind bine legată şi voinică, părea a fi o adolescentă de 14-15 ani.

Fiind la vârsta când trebuia să meargă la horă, pentru a face pe placul părinţilor, a făcut-o mai mult împinsă de la spate, fără plăcere, fără tragere de inimă. Însăşi bunică ei ne relatează că Veronica după ce a pus pentru prima dată piciorul în horă s-a şi hotărât de a nu mai merge, hotărâre pe care şi-a ţinut-o toată viaţa.

În această privinţă, bunică ei ne spune: "Nu voia să meargă la horă. Mergea la biserică în acest timp şi când o întrebam de ce nu merge la horă, spunea: -Nu-mi place să merg. Tata este de acord cu mine, dar mama nu.". Şi mama ei confirmă acest lucru: "Într-adevăr ea nu era fată de lume, ci mai degrabă de mănăstire, căci iubea viaţa retrasă, de rugăciune şi jertfă".

Şi sora ei Angela Albert dă mărturie că: "Veronica, pe la 16 ani începuse să danseze şi deodată s-a retras".

Un obicei foarte frumos în satele noastre era acea ca fetele să se adune la diferite case, pentru a lucra împreună obiecte de vestimentaţie pentru zestrea fetelor de măritat. Gazda primeşte musafirele şi începe o clacă, adică o muncă în colectivitate, benevolă, prestată de ţărani, la câmp sau în casă, pentru a se ajuta unii pe alţii şi care adesea este însoţită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri, de unde vine şi expresia: vorbe de clacă, adică vorbe neserioase, flecăreli.

Desigur că şi la mama Iova, fetele se adunau să lucreze la tors lâna, împletit flanele, croşetat şi alte lucruri de mână pe care fetele se întreceau să le adune şi să le lucreze cât mai frumos, pentru că ele constituiau zestrea viitoarei mirese.

Iată ce spune mama Iova în această privinţă: "Eu începusem să-i fac lucruri frumoase, ba chiar şi ea începuse să facă astfel de lucruri, mai ales cusături, cum se purta pe vremea aceea la ţară".

Chiar şi fratele Veronicăi îşi aminteşte de lucrurile de mână care se făceau la ei în casă: "Mama ştia să ţese cusături frumoase. Şi acum, la 76 de ani ai ei (declaraţie din anul 1988 n.n.), ea coase ştergare foarte măiestrit lucrate".

Prietena Veronicăi, pe nume Maria, declară şi ea: "În ajunul hramului bisericii şi mai cu seamă în Postul Mare, noi coseam împreună şi aveam câte 7-8 cămăşi ca şi ea. Ba aveam şi catrinţe cusute într-o pânză". Iarna făceam şezători la ea: torceam, împleteam şi coseam amândouă la fel”. „Într-o vreme, spune prietena ei Maria, pe la Lăsatul Secului, începuse şi ea să danseze, dar curând s-a lăsat".

O altă prietenă, pe nume Ana, relatează: "O vedeam în unele sărbători mai mari îmbrăcată cu haine frumoase: nu era îngâmfată, dimpotrivă, părea a fi mulţumită în acele zile. De la bunica mea şi de la soţia moşului meu am aflat că nu-i plăcea găteala, nici nu voia să meargă la horă, însă mama ei era de altă părere. Soţia moşului meu mi-a spus că într-un an, la Lăsatul Secului, mama ei o gătise ca pe o fată mare, dar Veronica s-a dus într-o casă cu copii mulţi şi a rămas acolo până la vecernie". "Crescând mai mărişoară, îi plăcea să umble curat îmbrăcată şi cât mai simplu", ne informează Eleonora.

O altă prietenă adaugă: "Pe la 12-13 ani începusem şi noi la Lăsatul Secului să ţopăim pe marginea horei, însă Veronica îi ţinea la distanţă pe băieţi. Am văzut chiar eu cum într-o seară de iarnă, la o şezătoare, l-a bătut pe Mihai al Păunei şi l-a dat pe uşă afară, pentru că vorbise obraznic".

"Pe la 13-14 ani, adaugă prietena ei Eleonora, începuse şi Veronica să intre câte puţin în horă, dar pe urmă a început să renunţe complet, aşa că eu nu prea mai stăteam de vorbă cu ea".

Maria lui Dughenaru ne relatează următoarele: "Într-o zi, pe când avea 14-15 ani, Veronica a venit la mine şi a dat cu ochii de o iconiţă. Ea avea în deget un inel şi mi-a zis:

-"Îţi dau inelul şi tu îmi dai mie iconiţa.

Pe loc am şi făcut târgul. Am întrebat-o de la cine avea acel inel şi mi-a spus că i-l dăduse Mihai al Păunei la fântână".

Cu privire la legăturile Veronicăi cu Mihai al Păunei, fratele ei Gheorghe declară: "Între Mihai al Păunei şi Veronica a existat o prietenie frumoasă, că între vecini, fără alte scopuri".

Mama Veronicăi ne declară şi următoarele: "În anii de după terminarea şcolii, Veronica nu a părăsit satul decât foarte rar, poate cu ocazia vreunui hram prin satele vecine. Era cam fricoasă şi nu pleca de una singură la depărtări mai mari. Nu purta prietenie cu nici un băiat şi era cât se poate de controlată în purtări şi în vorbe. Între timp a început să prindă tot mai mare dragoste pentru biserică şi se ducea tot mai des să asculte Sfânta Liturghie la Hălăuceşti. Deşi era ascultătoare, ea nu voia cu nici un preţ să renunţe la Sfânta Liturghie şi la viaţa retrasă".

Prin urmare, din cele relatate până acum, reiese că Veronica se străduia să fie retrasă şi, cu siguranţă, în inima ei se iscase acel dor de viaţă mănăstirească, însă care nu putea fi satisfăcut pe vremea aceea. Ştim bine că mănăstirile au fost închise şi călugăriţele au fost trimise pe la casele lor. Dar, poate, în Providenţa divină şi acest lucru a fost astfel rânduit că multe suflete să poată profita de prezenţa acestor persoane în lume. În ceea ce o priveşte pe Veronica, ea, venind în contact cu surori alungate din mănăstire, a învăţat de la ele multe lucruri care au întărit-o în aspiraţiile ei. Aşa a cunoscut-o sora Rozina pe Veronica şi iată ce declară despre ea: "Nu-mi vorbea nimic, cum că ar voi să rămână şi ea necăsătorită, că ar vrea să ducă o viaţă retrasă, însă se deosebea de celelalte colege ale sale, fiind mai retrasă. Se vedea că ceva se petrecuse în inima ei, dar, probabil, nu îndrăznea să-mi spună, eu fiind mai în vârstă decât ea".

Chiar şi prietena ei, Eleonora, a observat această atitudine la Veronica. Iată ce mărturiseşte ea: "Avea cam 16 ani atunci când la o nuntă se afla în fruntea horei cu un verişor de al ei. Era în horă, dar pe faţa ei se citea ceva deosebit, ca şi cum ar fi fost cu gândul în altă parte. A fost pentru prima şi ultima oară când am văzut-o în anturaj cu tineretul din lume".

Hotărârea de a părăsi lumea şi de a urma călea mănăstirii avea să o mărturisească mamei sale mult mai târziu: "Despre planurile ei de viitor nu mi-a vorbit niciodată. Numai când avea 18 ani mi-a spus că nu avea de gând să se căsătorească şi că aştepta să se redeschidă mănăstirea măicuţelor de la Hălăuceşti, pentru a merge acolo".

Această înclinaţie nu o făcea pe Veronica posacă, fără gust de viaţă, morocănoasă, ci din contra ea era foarte veselă, bine dispusă, îi plăcea să cânte, mai cu seamă cântece euharistice şi mariane.

Ştim că a făcut parte mai întâi din corul şcolii, apoi din cel al bisericii. Avea o voce plăcută şi puternică.

Dascălul Mateiaş Anton a declarat următoarele: "Subsemnatul Anton Mateiaş am fost slujitor-cântăreţ la biserică „Adormirea Maicii Domnului" din satul Nisiporeşti, comuna Boteşti, jud. Neamţ, din octombrie 1949 până la 19 noiembrie 1952. Cu mare umilinţă răspund dorinţei Sfinţiei Voastre, Părinte Anton Demeter şi scriu cele ce îmi amintesc despre martira şi fecioara Veronica Antal din parohia Nisiporeşti. A participat la corul bisericii, simplă şi smerită ţărancă, binevoitoare întotdeauna; jertfindu-se venea cu bucurie zilnic la repetiţie cu tot frigul mai ales din lunile ianuarie şi februarie. Învăţa cu deosebită atenţie să-şi modeleze vocea, să pronunţe cuvintele textelor latineşti. Ascultarea ei mă uimea. Vorbea cu multă judecată, nu rostea nici o vorbă în plus. Prezenţa ei ne bucura pe toţi. Figura sa iluminată de un interior tainic, ne inspira mare curaj de unire tainică şi misterioasă cu voinţa lui Dumnezeu, de statornică slujire creştinească.

Venea frecvent la Sfânta Liturghie, duminică, în sărbători şi în zilele de lucru, la ora sfântă ce se ţinea în fiecare joi seara spre vinerea I-a din lună. Frecvent primea şi Sfintele Taine.

Înţelepciunea ei trezea în credincioşii parohiei o bucurie tainică interioară, de înălţare la toate cele plăcute bunului Dumnezeu, de renunţare la cele lumeşti şi nefolositoare.

Mama ei, femeie liniştită, era foarte bucuroasă de purtarea retrasă de lume a fiicei sale Veronica, în toate ascultătoare, supusă, foarte binevoitoare în împlinirea tuturor treburilor casnice şi agricole.

Mama îi spunea: - "Îmbracă-te cu hainele cutare şi cutare şi mai du-te la horă!"

Iar Veronica îi răspundea: - "Mă îmbrac, mamă, dar pentru a merge în vizită la Sfântul Sacrament. Cele ale lumii le las pentru mai târziu".

În faţa prezenţei lui Isus, stătea îndelung, cu mare smerenie, uitând cu totul de cele de afară. Astfel mama nu găsea cuvinte să arate ce bucurie îi făcea fiica sa Veronica, prin purtarea ei creştinească, absorbită cu totul numai în cele plăcute bunului Dumnezeu; Lui îi mulţumea mereu pentru darul ce i s-a dat".

Iată ce mărturisesc şi colegele ei de la cor: "Pe Veronica, spune prietena ei Agneza, o cunoşteam foarte bine, căci amândouă eram coriste în corul bisericii, eu la vocea I-a, ea la vocea a II-a şi asta încă de pe când aveam 12 ani. Ea avea o voce frumoasă şi puternică şi cânta cu multă dragoste. Lipsă ei se cunoştea numaidecât". "A intrat în cor, susţine Eleonora, la vocea a II-a încă din primii ani de şcoală şi le spunea fetelor că numai atunci cântarea este frumoasă când nu se aude nici o voce aparte".

Sora Rozina mărturiseşte că Veronica "cânta din toata inima".

"Răsuna biserică de cântarea ei", declară Ana. Celina adaugă şi ea: "Veronica avea o voce frumoasă şi îi plăcea mult să cânte cântece mariane şi euharistice".

Tot Eleonora, mai adaugă: "Veronicăi îi plăcea cântarea "Glas de clopot cunoscut" şi repeta adesea acele versuri: "Înainte de-a muri a-şi dori să-l mai ascult, Şi-ncă să te mai salut, Marie".

Interesantă este şi declaraţia dată de către Ana Pal (Mâţu): "În privinţa cântului... nouă ne spunea un dascăl: "Cine cântă bine, se roagă de două ori!" Deci, Veronica s-a rugat mult de tot! Am auzit-o cântând toate cântecele cunoscute în acel timp, însă unele pe care le fredona mai des, îmi răsună încă în urechi şi mai ales în inimă, ca de pildă aceasta:

"Dă-mi, Isuse, darul tău,

Să mă pot feri de rău.

Căci păcatul îl urăsc

Vreau mereu să te slujesc.

Vino, blând Mântuitor,

Vino-n pieptu-mi plin de dor;

Doamne, nu mă mai lăsă,

Ia-mă-n veci sub paza ta!"

Poate că mai mult decât lucrând şi rugându-se, am auzit-o cântând. Cânta şi pe ogor şi în grădină şi în curte, şi pe drumul dintre Nisiporeşti şi Hălăuceşti. Cel mai mult îndrăgea cântările la Sfânta Euharistie, pe care le repeta deseori, spre a le cânta mai bine. Le cam dădea de lucru dascălilor cu repetiţiile! Important este că ea, de fapt, trăia ceea ce cânta şi, deşi avea o voce plăcută şi puternică, nu-i plăcea să cânte fără pregătire".

"Din această cauză, spune Eleonora, uneori le mai făcea necaz dascălilor, pe care îi aducea de acasă la repetiţie".

Dascălul Iosif Blaj ne mărturiseşte: "Trebuia să mă port frumos cu Veronica, ca nu cumva să o pierd din cor. Ea şi cu Ana lui Mâţu erau baza la vocea a II-a. Dacă le aveam pe ele, vocea a doua mergea strună".

Maria îşi aminteşte cum: "Veronica venea să mă ceară de la mama să mă lase să merg la repetiţie: - "Las-o cu mine, că noi suntem amândouă la vocea a II-a".

Acolo, la cor, ea mă aşeza în faţa ei şi îmi cânta la ureche, pentru ca să învăţ să cânt şi eu ca şi ea... Glasul ei parcă era o trâmbiţă, un clopot!"

Emilia Frent îşi aminteşte că Veronica îndrăgea următoarele cântece: "Cerul e dorul meu", „Cât de părăsit eşti, Doamne!", „Iertare, o, Isuse!" Iar Tereza Pal, colegă de şcoală a Veronicăi, declara că ea iubea cântecele: "Fecioara la munte" şi "Voi merge într-o zi". De asemenea cânta frecvent cântecul euharistic "Vino Isuse în inima mea", după cum declară Ana Pal.

"Am spus că ea cânta şi pe drum. Într-o joi seara spre prima vineri din lună, ajungând mai devreme la biserică pentru Ora Sfântă, am plecat împreună înaintea celorlalte fete pe care le aşteptam şi pe drum cântam încetişor. Badea Ghiţă, actualul clopotar ne-a certat, iar pe mine, chiar în seara aceea m-a spus tatălui meu, pentru care mi-am luat porţia de bătaie. I-am spus Veronicăi şi ea m-a privit calmă şi din ziua aceea nu am mai cântat pe drum prin sat. De altfel nici până atunci nu mai cântasem. Cântecul era către Sfânta Taină, avea o melodie frumoasă, dar cuvintele ne mişcau şi mai mult. Îl auzisem de câteva ori şi noi îl repetam ca să ni-l aducem aminte şi să ni-l însuşim. Iată-l:

Când te cobori Isuse din tronu-ţi de mărire,

Şi-aduci pe-altarul nostru comori de fericire,

Nu vrei potir de aur să ai drept locuinţă,

Ci inimile noastre le-alegi de preferinţă.

Ref. Eu sunt creştin prieten fidel Euharistiei

Amicul tău, Isuse, copil drag al Mariei.

Iubirea-ţi fără margini, prizonier te ţine!

În Sfântul Tabernacol sub chip smerit de pâine,

Dar mulţi nu vor să ştie de Tine şi-n orbire

Te necinstesc, Isuse, în Taina-ţi de mărire.

Şi inima ta bună suspină de durere!

Uitat în Tabernacol pe-altarele stinghere.

Vom repara, Isuse, pe cât ne-o sta-n putere

Mâhnirea ta adâncă, nespusa ta durere!".

DRAGOSTEA PENTRU LECTURĂ

"Încă din anii de şcoală, spune mama Veronicăi, a început să citească reviste şi cărţi religioase cu mare plăcere. Noi eram abonaţi la revista "Viaţa", revistă care ne venea o dată pe lună".

Aceeaşi Eleonora, spune şi în această privinţă: "Simţea o deosebită plăcere, atunci când în revistă găsea articole despre Maica Domnului. Aşa, de pildă, ştiu că ţinea mult la un articol despre "Buna Vestire", publicat în almanahul revistei "Viaţa" din anul 1946, la pagina 39 şi care era o traducere făcută de părintele Gh. Dumitraş". "Se străduia să pună în practică cele citite acolo, nelăsând niciodată rugăciunea "Îngerul Domnului" fără să o spună.

Tot mama Veronicăi ne spune şi că "în timpul liber, iarna şi mai ales duminică, citea tot felul de cărţi evlavioase şi vieţi de sfinţi, ca de exemplu: "Istoria Vechiului şi Noului Testament", Suferinţele lui Isus Cristos şi ale Maicii sale", "Viaţa Sfintei Agneza", "Viaţa Sfintei Gema Galgani", "Maria Goretti", s. a.".

Rozina, una dintre prietenele Veronicăi, ne mărturiseşte următoarele: "Cu câtva timp înainte de moartea ei, veneam împreună de la hram de la Iugani... şi ea mi-a spus ce mult îi plăcea viaţa Mariei Goretti pe care o citise tocmai în acele zile. Nu voi uita niciodată întrebarea pe care mi-a pus-o atunci şi anume, ce gândesc şi cum explic eu aceste cuvinte. "Mă tem de Dumnezeu care trece pe lângă mine, nu pentru că trece, ci pentru că trecând, s-ar putea ca eu să nu-l aud şi ca el să nu se mai întoarcă". Ne-am întreţinut gândul, reflectând asupra acestor cuvinte pline de adânci înţelesuri. O mai auzisem şi altădată rostind aceste cuvinte".

Iată şi o mărturie a surorii sale Angela: "În timpul liber, mai cu seamă iarna şi primăvara, Veronica citea cărţi, citea, citea...

Se mai păstrează şi acum la noi acasă unele din cărţile şi revistele citite de ea. Iată câteva din aceste cărţi: "Colecţia de cântece bisericeşti", ediţia 1946; "Medalia miraculoasă a Armatei Maicii Domnului"; "Cultul Prea Sfintei Inimi a lui Isus"; "Sfânta Tereza a Pruncului Isus" (Tipografia Presă Bună, 1927); "Minunile şi învăţăturile Mântuitorului" apărută la Cluj în 1946; "Fericita Maria Goretti" (Ed. Sf. Bonaventura); "Rozariul Prea Sfintei Fecioare Maria" (Ed. Serafică, 1941); "Câteva clipe trăite în faţa Prea Sfintei Inimi", apărută la Beiuş; "Culegere de rugăciuni în cinstea Sfintei Tereza", (Ed. Presă Buna); "Înfrânarea său mortificaţia creştinească" (după Cardinalul Mercier); "O vorbă la ureche. „De ce înjuri?", a preotului Iosif Tălmăcel; "Almanahul revistei "Viaţa" pe anul 1944; Un carneţel cu diferite rugăciuni; Un mic carnet scris de ea, cu misterele din Coroana franciscană şi altele".

"Pe la începutul lunii august a anului 1958, - îşi aminteşte Eleonora, - m-am dus la ea să o rog să mă ajute la o anumită treabă... Am intrat în casă... ea avea în mâini cartea "Bucură-te Regină". Am întrebat-o ce face şi ea mi-a răspuns: -"Citesc din cartea aceasta şi plâng!".

Din cele relatate până acum apare faptul că Veronica era însetată de cunoaştere. Ea împărtăşea şi altora din cele citite şi, mai mult decât atât, se străduia să pună în practică învăţăturile desprinse din lecturile pe care le făcea.

MAREA ALEGERE

Oricare părinte îşi doreşte să-şi vadă copiii căsătoriţi, la casa lor şi fericiţi. Dumnezeu, însă, a lăsat şi copiilor libertatea de alegere pentru căsătorie şi viaţa de feciorie sau celibat. Veronica, ajunsă la vârsta alegerii între căsătorie şi starea feciorelnică, şi-a manifestat dorinţa de a rămâne fecioară şi de a intra în mănăstire, atunci când i se va ivi ocazia. Acest lucru nu era pe placul părinţilor săi, ei voind ca Veronica să se căsătorească şi să fie gospodină la casa ei.
"În acel timp, declară Ana, erau multe fete care se consfinţiseră lui Dumnezeu prin vot de feciorie, printre care era şi Veronica. Mama sa, voia ca Veronica să se căsătorească, lucru de care Veronica nici nu voia să audă. Din acest motiv se iscau neînţelegeri şi mama sa se plângea că Veronica este neascultătoare şi că îi întoarce vorbele".
"Nu este adevărat totuşi că Veronica nu era ascultătoare, din moment ce ea făcea tot ceea ce i se cerea, atât doar că nu voia să se mărite şi din acest motiv mama ei o acuza de neascultare", consemnează Părintele Anton Demeter.
Veronica nu era supărată pe mama ei, dar nu voia să renunţe nici la gândul ei de a se oferi total lui Dumnezeu în starea de feciorie.
Viroana Balint, o văduvă din Hălăuceşti, care a cunoscut-o bine pe Veronica spune că ea i-a spus odată foarte hotărâtă: "Nu-mi place să mă căsătoresc, lele Viroana, pentru nimic în lume!".
Aceeaşi Eleonora ne spune că "trecând într-o zi pe la mama Veronicăi şi stând de vorbă cu ea, am întrebat-o: - De ce nu te prea înţelegi mata cu Veronica? - Ei de, voiam şi eu să o văd în rând cu lumea, adică să se căsătorească. Le făcusem haine la fel la amândouă".
Elena declară şi ea în acest sens: "Îmi amintesc cum într-o zi cineva îi spunea tatălui Veronicăi: -"mărit-o, mai! Ce, vrei să faci schit? Vrei să o ţii bătrână?"
Una dintre prietenele Veronicăi, pe nume Maria, declară cu amărăciune: "Astăzi, persoanele evlavioase sunt cele mai dispreţuite; nu sunt luate în seamă, aşa cum nu a fost nici Veronica. Dar, Bunul Dumnezeu îşi culege florile care îi plac şi le lasă să le dea toţi cu piciorul; le-a scos din lume şi le lasă tot în lume, aşa cum suntem noi".
Isus le spusese ucenicilor săi: "Lumea v-ar iubi dacă aţi fi ai ei, dar nu sunteţi, fiindcă eu v-am ales să ieşiţi din această lume şi astfel ea vă urăşte. (...) Oamenii din lume vă vor persecuta, fiindcă sunteţi ai mei, căci ei nu-l cunosc pe Dumnezeu, care m-a trimis." (In 16, 19. 21)
De fapt, oamenii au tendinţa de a respinge ceea ce nu pot înţelege pe deplin. Viaţa lăuntrică a persoanelor evlavioase este descoperită numai acelora care simt această chemare deosebită spre consacrare. Văzută din afară, această viaţă pare de neînţeles.
Tot Eleonora declară că Veronica nici nu voia să audă de căsătorie, ei i-a plăcut să umble simplu şi să ducă o viaţă retrasă şi acest lucru chiar din anii de şcoală".
Prietenei sale Carolina, Veronica i-a declarat: "Nu mă voi căsători niciodată, pentru că mie îmi place să fiu mireasa lui Cristos".
Şi ce frumos gândea Veronica cu privire la alegerea ei: "Îmi amintesc, spune prietena ei Maria, că, odată, era o nuntă în sat şi ascultând cum cânta fanfara, mi-a zis: -"Ce veselă şi fericită trebuie să fie mireasă în ziua nunţii! Dar, ce fericite vom fi noi, miresele lui Isus şi ce bucurie vom simţi noi, atunci când ne vom întâlni cu Mirele nostru Isus în Cer!". "Ferice de acele suflete care înţeleg, preţuiesc şi se străduiesc să ducă o viaţă curată şi feciorelnică. Ele se aseamănă cu îngerii din cer.
Prin anii 1945-1946, un grup de tinere îndrăgostite de mirele ceresc şi-au părăsit familiile şi satele lor şi au cerut să fie primite în Mănăstirea Surorilor Franciscane din Hălăuceşti. Printre ele se aflau şi câteva tinere din Nisiporeşti.
Surorile Franciscane din Moldova erau cunoscute în mod deosebit pentru dragostea şi devotamentul cu care se îngrijiseră de răniţii de pe front şi de copiii orfani din cele două orfelinate ale lor de la Huşi şi Hălăuceşti. Dar iată că în anul 1948, aceste măicuţe au fost nevoite să-şi părăsească mănăstirea şi să se întoarcă în sânul familiilor lor". "Purtarea lor frumoasă şi delicată, îmbrăcămintea lor modestă şi, în mod deosebit, participarea frecventă la Sfânta Liturghie, la Sfânta Împărtăşanie, vizitele şi adoraţia la Sfânta Taină Euharistică, au făcut ca foarte multe tinere să se adune în jurul lor. (...). Iar ele ne copleşeau cu sfaturile şi îndemnurile lor", evocă Ana acea perioadă.
"Într-adevăr, venirea noastră acasă de la mănăstire a fost o sămânţă bună care a căzut în inima tinerelor de pe atunci", declară sora Rozina.
Sora Electa ne informează că: "Între tinerele evlavioase de prin anii 1950 era o adevărată întrecere în privinţa vieţii spirituale. Fiecare dintre ele îşi avea parfumul ei sufletesc, prin virtuţile şi silinţa lor.
Veronica intrase de curând în Ordinul al III-lea al Sfântului Francisc şi Părintele Alois Herciu o conducea pe drumul pocăinţei, al dezlipirii de cele pământeşti, al ascultării şi al curăţiei. El i-a primit profesiunea ca terţiară".
Cât priveşte poziţia familiei faţă de această alegere a Veronicăi, ne dă mărturie verişoara ei Maria: "Mama ei nu prea era de acord cu viaţa pe care o începuse Veronica, dar a zis în cele din urmă: "O las pe calea Domnului!"
Tereza, o prietena a Veronicăi din Barticeşti, spune:
"Îmi amintesc cum odată mergeam amândouă peste câmp la hram la Mirceşti. La un moment dat a văzut o sălcie bătută de vânt şi mi-a zis: "Vezi, Tereza, cum se leagănă sălcia aceea? Uite aşa se leagănă şi lumea nestatornică!"O altă prietenă, Ecaterina îşi aminteşte că: "unii oameni mai râdeau de ea, neluând-o în serios: "Ei, dacă eşti măicuţă!..." sau, "Măicuţa s-a măicit!", însă ea nu-i lua în seamă şi îşi vedea de drumul pe care pornise".
O altă mărturie despre comportarea Veronicăi ne este furnizată de către prietena sa Maria: "Cu un an său doi înainte să moară, am invitat-o la hram la mine acasă. Cum era ea desculţă şi cu o cruce mare la gât, mama îi zicea "sora" şi ea tare se mai bucura".
Chiar şi articolul din revista "Pentru Patrie" din martie 1973, consemnează: "Era catolică, foarte religioasă, era îmbrăcată lung, voia să se călugărească".
Totuşi, Veronica nu a avut fericirea de a intra în mănăstire, aşa cum a visat şi a dorit din tot sufletul. Însă, ea şi-a construit o chilioară în inima ei. Aici se retrăgea adesea şi stătea de vorbă cu prietenul ei drag, Isus, pe care şi-l alesese drept Mire şi la care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume. Ea a trăit în lume ca o adevărată călugăriţă, fiind pentru toţi un model de virtute, de râvnă creştinească. Viaţa de renunţare totală la cele lumeşti şi de consfinţire lui Dumnezeu prin vot de feciorie, pe care a dus-o Veronica, a inspirat pe foarte multe tinere cu suflet generos să-i urmeze exemplul de dăruire curată şi sfântă.
Din cele relatate până în prezent putem conchide că Veronica a fost o "măicuţă fără mănăstire", după expresia Părintelui Anton Demeter.
Tot conform celor relatate de Părintele Anton Demeter, "O vrednică slujitoare a Sfântului Francisc din Assisi, consacrată în numerosul şi nu mai puţin prestigiosul Ordin al III-lea, Franciscan, adică al acelora care nu părăsesc starea lor de viaţă, ci acţionează în lume.
Veronica a intrat clandestin în acest ordin, interzis de regimul comunist. Mănăstirile erau şi ele închise, aşa că Veronica era, pe drept cuvânt, o măicuţă fără mănăstire.
Viaţa ei exemplară, virtuţile creştineşti practicate încă din copilărie, o aşează cu cinste în rândul acelor flori care fac cinste oricărei mănăstiri.
Sfârşitul este adesea încununarea vieţii unui om. El dă măreţie şi îmbracă în strălucire faptele, aparent mărunte şi neînsemnate din viaţa omului. El poate căpăta valoare de simbol şi poate transforma pe cineva care nu s-a distins în ochii lumii, într-o persoană a cărei valoare morală rămâne un exemplu de trăire autentic creştinească.
În vremuri de prigoană pentru Biserică, iată un grup de tinere fecioare care hotărăsc să ducă o viaţă creştinească, în ciuda greutăţilor pe care le întâmpinau din partea unui regim ateu şi unele chiar din partea familiilor lor, a cunoştinţelor şi prietenilor.
Exemplele lor de jertfire şi renunţare la plăcerile acestei lumi şi trăirea unei vieţi aproape ascetice cu mortificaţii, post, rugăciuni, fapte de caritate, smerenie, ascultare şi iubire faţă de aproapele rămân ca un luminiş în mijlocul unei păduri întunecoase, pline de hăţişuri şi umbre. O adevărată candelă care luminează drumul pelerinilor obosiţi şi rătăciţi pe cale.
Prin ele, viaţa Bisericii creştine, indiferent de spaţiu şi perioada istorică, s-a continuat în tăcere pioasă, cu nimic mai prejos decât în perioadele de înflorire şi glorie ale creştinismului.
Fără aceste jertfe ale preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, cu sau fără îmbrăcăminte religioasă, cu sau fără mănăstire, viaţa creştină s-ar fi transformat într-o viaţă searbădă, tulbure, neliniştită, nefericită, o viaţă de căutări fără răspunsuri, viaţă pierdută definitiv în hăurile viciilor şi sortită osândei veşnice.
Dumnezeu, însă, are grijă de copiii săi în orice împrejurare. Le trimite îngeri păzitori şi suflete luminoase menite să răspândească raze de lumină în jurul lor, făcând, prin exemplul lor personal, prin învăţătura lor simplă şi clară, să atragă numeroase alte suflete, câştigându-le pentru Cer.
Un astfel de suflet ales de Dumnezeu a fost şi Veronica Antal, fecioara care şi după moartea ei eroică, continuă să atragă la Dumnezeu suflete evlavioase.

VENIŢI PE URMELE MELE

"Veniţi pe urmele mele!" spunea Veronica grupului de persoane care mergeau din Zăpodia la Hălăuceşti, pentru a participa la Sfânta Liturghie. "Şi ea o lua înainte, iar noi după ea", mărturiseşte clopotarul din Zăpodia, Gheorghe Antal.
Şi oamenii o urmau şi la propriu şi la figurat, "călcând pe urmele ei", prin zăpadă, prin praf, noroi, pe uliţe, pe cărări, dar şi prin viaţă, pe unicul drum care duce spre desăvârşire, drumul spre Cer, drum pe care Veronica l-a străbătut neînfricată, plină de curaj, cu smerenie şi simplitate, dar ferm, cu mers apăsat şi vioi, mânată de acea dragoste arzătoare care este dragostea creştină.
Şi paşii ei, fie în opinci, fie desculţi, de cele mai multe ori, au lăsat urme vii, aşa încât, sătenii glumeau spunând că, pe drumul cunoscut care duce de la Nisiporeşti la Hălăuceşti, nu a rămas nici un milimetru necălcat de picioarele sale.
La fel, atunci când se întâlneau cu lupii, Veronica păşea în frunte cu temeritate, "ieşea la înaintare" ca un "tanc", glumind cu fetele pentru a le inspira curaj: "Lasă să mă mănânce pe mine prima şi aşa o să se sature, iar pe voi o să vă lase în pace".
Interesant de remarcat este faptul că, de la moartea Veronicăi, ca şi în scurta ei viaţă, această tânără a avut ucenice care i-au imitat virtuţile, au mers pe urmele vieţii sale curate, dorind să ajungă şi ele cât mai aproape de perfecţiunea creştină.
Sămânţa de har a fost aruncată de către această semănătoare şi, acolo unde a întâlnit pământ bun, a încolţit, a crescut, a dat roade.
Roadele acestei seminţe sunt astăzi, după eliberarea de sub comunism, surori şi măicuţe, persoane consacrate în diverse ordine, congregaţii, asociaţii religioase sau pur şi simplu trăind o viaţă de familie autentic creştină, semn că sângele vărsat de ea a avut un rol semnificativ pentru aceste meleaguri moldave în planul mântuirii divine.
Dacă astăzi sunt atâtea vocaţii pentru viaţă consacrată, acest lucru este şi o urmare a jertfei totale a acestei tinere cu suflet mare şi generos.
Trebuie consemnat faptul că Veronica, prin jertfa ei, a reuşit să se identifice cu Sfânta Maria Goretti a cărei viaţă o admira şi pe urmele căreia dorea să păşească.
Un lucru pe care îl putem desprinde din viaţa acestei eroine constă în faptul că sfinţenia nu este o stare de neatins, ci este o cale pe care oricare dintre noi poate să o străbată, pentru că la Dumnezeu totul este posibil.
În continuare să luăm seama la câteva mărturii ale acelor tinere care, în secret sau chiar făţiş, o admirau pe Veronica şi încercau să o imite:..
Ana Pal din Nisiporeşti declară următoarele:
"Cam prin acei ani plecaseră din sat mai multe tinere la mănăstire la Hălăuceşti şi se aprinsese în mai multe suflete această dorinţă. Unele dintre ele, chiar dacă părinţii erau de acord cu aceasta, nu aveau anii împliniţi, deci nu îndeplineau condiţiile. La altele, le erau părinţii împotrivă. Îmi închipui că Veronica făcea parte dintre acestea din urmă".
Este de notat faptul că mănăstirile au fost desfiinţate şi măicuţele au fost trimise acasă.
Tot Ana Pal ne spune că: "îndată am observat-o şi pe Veronica în acest grup. Pe cât era de docilă şi dornică de a pune în practică cele necesare pentru sfinţenie, pe atât era de rezervată. Cred că din cauza situaţiei de acasă".
Ana Ilieş, tot din Nisiporeşti, spune la rândul ei că: "Veronica era o fată modestă, se purta ca o măicuţă, îmbrăcată simplu, cu rochie neagră sau maro".
Genoveva Barticel, deşi era mai mică decât Veronica, declară şi ea: "Mi-o amintesc bine pe Veronica, deşi eram mult mai mică decât ea. Era şi ea una dintre fetele evlavioase care umblau zilnic la biserică. Era veselă şi prietenoasă. Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu ca ea şi ca celelalte fetele evlavioase; să fiu în rândul lor, dar era cam prea mare diferenţa de vârstă dintre noi. Totuşi, uneori mă apropiam foarte mult de acele fete, ca să pot asculta lucrurile frumoase pe care le discutau între ele. Mi-ar fi plăcut şi mie să mă păstrez curată la suflet ca ele, dar împrejurările vieţii au fost altele..."
Ana Bursuc mărturiseşte: "Între tinerele evlavioase de la Hălăuceşti, cele de la Nisiporeşti şi cele de la Mogoşeşti se legase o sfântă prietenie, având-o la mijloc pe sora Electa, de la care primeam multe îndemnuri şi sfaturi bune. Se întâmpla uneori ca una sau alta dintre noi să fie tristă. Veronica ne înveselea cu prezenţa şi veselia ei: - "Ei, de ce să fim triste, că doar suntem miresele lui Isus". Când auzeam că vreuna dintre noi are de gând să se mărite, ne întristam şi plângeam că mai pleacă o mlădiţă dintre noi şi ziceam: -Măi, de ce vă duceţi dintre noi? Ce găsiţi voi în lume?
Exemplul de jertfă şi râvna sufletească pe care ni-l dă Veronica şi fetele din Nisiporeşti care veneau să participe la Sfânta Liturghie la noi, ne era de mare ajutor sufletesc nouă celor din Hălăuceşti".
Aceeaşi Ana Pal îşi aminteşte:
"Deşi sunt mai mică decât "măicuţa Viroana", cu vreo 10-11 ani, îmi amintesc bine de ea, căci era foarte prietenoasă şi de aceea ne-am ataşat de ea noi copiii. Ea mergea uneori cu noi în cimitir şi ne rugam împreună Sfântul Rozariu pentru cei morţi. Noi copiii, fete şi băieţi, ne adunam duminică pe tăpşanul din groapa Gheţoaiei şi acolo ne jucam tot felul de jocuri, după ce mai întâi participam la Sfânta Liturghie. O vedeam adesea şi pe Veronica trecând prin groapa Gheţoaiei spre biserică.(...) Îmi amintesc cum Veronica ne învăţa să fim modeste în îmbrăcăminte, în priviri şi în toată comportarea noastră, mai ales în biserică".
Tot Ana Pal, mai declară:"Noi ne simţeam ocrotite de Veronica. Ne-am împrietenit, şi această prietenie a durat până la moarte". Anton Iozefina spune despre Veronica că "era o fată cuminte, un fel de măicuţă".
Veroana P. Butnaru, născută în Nisiporeşti şi căsătorită la Muncel, declară: "Am cunoscut-o pe Veronica Antal la Zăpodia, unde mergeam uneori vara la sora mea, care se căsătorise acolo cu Emil Tălmăcel. Ne-am întâlnit şi împrietenit la biserică, pe când aveam 14-15 ani. Eram de-o seamă şi ne jucam în curtea bisericii. Ea era o fată voinică şi spunea că vrea să se facă maică şi încercă să mă atragă şi pe mine de partea gândului ei. Era foarte evlavioasă şi nu discuta decât despre cele sfinte. În biserică stătea tot timpul cu mâinile împreunate şi se ruga cu mare evlavie".
Fostul dascăl la Nisiporeşti, timp de 28 de ani, Iosif Blaj, declară: "Veronica era modestă în priviri, serioasă şi nu suporta vorbe urâte".
Veronica Oprea, mai mare decât Veronica, a declarat şi ea: "Eu am rămas orfană de mamă la numai cinci a nişori şi sunt mai mare decât Veronica. Nu m-am căsătorit şi pot spune că Veronica a fost aceea care m-a îndemnat la viaţa asta".Sunt şi mărturii ale mamelor care le-au dat fiicelor lor, drept exemplu pe Veronica.
Iată mărturia unei mame: "Le povestesc celor două fete ale mele de acasă, una de 15 ani şi alta mai mică, despre ce a îndurat Veronica şi le spun: Să vă păstraţi cinstea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, aşa cum şi-a păstrat-o Veronica!".
Iată cum pilda acestei tinere evlavioase este transmisă prin mame şi bunici, generaţiilor tinere, constituind un exemplu de virtute şi model de curăţie.
Prin urmare, jertfa Veronicăi nu a fost zadarnică.
Exemplul tinerelor evlavioase din Nisiporeşti şi Hălăuceşti impunea respect şi simpatie. Comportamentul lor, evlavia lor, virtuţile practicate de ele, atrăgeau atenţia celor din jur care le admirau şi care încercau să le imite.

DORUL DUPĂ CER

 

Sfântul Augustin spunea: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine".
Veronica avea o dorinţă arzătoare după cer.
Prietena ei Veroana, declară şi ea: "Dornică de cele spirituale, râvnică şi plină de voinţa, ea nu avea decât o singură ambiţie: sfinţenia!". "Deseori o vedeam privind cerul şi zâmbind. Dacă o întrebam ce se întâmplă cu ea, ea mişcă din umeri şi zâmbea. Nu exagera nimic şi nu pot să spun decât că a fost un suflet aparte...", declară, la rândul ei, o altă prietenă, Cătălina.
Eleonora Barticel spune că, Veronica "nu ţinea cont de respectul omenesc", adică, ea nu se ruşina să-şi mărturisească credinţa şi să o practice în faţa oamenilor, ea nu se ascundea.
Ana Purcaru, moartă ulterior într-un accident de circulaţie la Iaşi, îi povestea prietenei sale Maria Ghercă din Izvoare-Răchiteni: "Cu ocazia unui hram, am stat la masă cu mai multe fete, printre care era şi Veronica. La ridicarea mesei, ea a spus Tatăl nostru şi, apoi, a intonat cântecul "Voi merge într-o zi". La întrebarea celorlalte fete, de ce a cântat tocmai acest cântec, ea a spus cu bucurie în glas: -"Păi să ştiţi că eu am să merg în Cer!" - De unde ştii?, au întrebat-o fetele. - Cum să nu merg în Cer dacă eu sunt a lui Isus? a răspuns ea".
Veronica era şi plină de umilinţă. Iată ce mărturiseşte prietena ei Maria: "Ca şi copii ne jucăm "de-a păiuţul". Şi s-a întâmplat ca de mai multe ori să-i cadă Veronicăi paiul cel mare iar noi îi spuneam: - Tu ai să ajungi sfântă mai repede că noi! Ea răspundea cu umilinţă: - Dintr-o păcătoasă ca mine!?".
Printre alte aspiraţii şi rugăciuni scrise de însăşi Veronica, găsim şi aceste cuvinte frumoase, care dau mărturie cu privire la aspiraţiile sale şi la starea sufletului ei nobil: "Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ: eu sunt a lui Isus şi Isus este al meu". Şi tot dintr-un carneţel rămas de la Veronica şi scris de ea, găsim aceste cuvinte: "Primeşte-mă Isuse la şcoala sfinţilor ca să fiu vrednică de tine!"
Agneza, o altă prietenă declară că "îmi amintesc cum odată, în timp ce urcam în curtea bisericii, Veronica m-a întâmpinat voioasă cu aceste cuvinte dintr-un cântec de Paşti: "Isuse, fii tu partea mea!"
"O vedeam pe Veronica uneori în curtea bisericii, stând parcă visătoare, cu mintea şi privirea concentrate asupra unui gând, din care tresărea şi continua, apoi, discuţia cu cei din jurul ei", mărturiseşte Tereza.
Eleonora Barticel mărturiseşte şi următorul lucru: "Veronica se străduia să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu... I se părea că celelalte fete sunt mai înaintate în viaţa spirituală şi se frământa ce să facă şi cum să facă pentru a nu pierde timpul".
Lucia, o altă prietenă o descrie astfel: "Veronica era o fire bărbătoasă, avea mult curaj şi o credinţă tare. Ea nu se abătea de la drumul cel bun. Se vedea că are o mare chemare".
Părintele Alois Herciu, conducătorul sufletesc al Veronicăi, ne-a mărturisit cu privire la ea: "Un suflet hotărât cum rar, sau mai bine zis niciodată, nu am mai întâlnit. Era în stare să treacă prin foc, dacă i-ai fi zis. Nu a avut niciodată materie de dezlegat la spovadă".
În ceea ce priveşte aspectul fizic al Veronicăi, prietena să Veroana o descrie astfel: "Ca înfăţişare, nu era prea frumoasă... în schimb avea o mare frumuseţe sufletească".
O altă prietenă, Cătălina, ne mărturiseşte: "Aveam cred 17-18 ani, atunci când, într-o zi de vară, ne-am dus mai multe fete împreună cu sora Rozina în pădure la Făgăt. Aici, sora ne-a citit din viaţă Bartolomeei Căpitanio şi noi o ascultam cu foarte mare atenţie. Apoi, sora, venind ca pe vremea copilăriei, cu câteva paie de grâu în mână, ne-a zis: - Hai! trageţi fiecare câte un pai! Care va avea paiul cel mai mare, aceea va ajunge mai repede în Cer!
Măsurându-le, apoi, pe toate, ce să vezi? Tot paiul Veronicăi era cel mai mare. A tras un râs de vuia pădurea. Şi era nespus de bucuroasă!..."
Maria Ciobanu din Mogoşeşti - Iaşi declară şi ea următoarele: -"Veronica avea un caracter vesel. Probabil că sufletul ei, fiind în harul sfinţitor, o făcea veselă şi neînfricată. Atunci când am auzit, a doua zi, ce s-a întâmplat cu ea, un fior de bucurie mi-a cuprins inima, gândindu-mă la fericirea ei veşnică: "O, dacă a rămas neatinsă, poate fi considerată ca o a treia sfântă Agneză!"
Menţionam faptul că Veronica a stat de vorbă cu Maria Ciobanu în curtea bisericii din Hălăuceşti, în seara morţii ei.
Părintele Anton Demeter, care a adunat foarte multe mărturii cu privire la Veronica Antal, consemnează următoarele: "Şi, iată, că povestea cu paiul norocos, care nimerise întotdeauna la Veronica, avea să devină, într-o zi, o minunată realitate, iar dorul ei după Cer s-a împlinit.
Cum a fost oare cu putinţă că numai în câţiva ani, fetiţa aceea nervoasă, bătăuşă, neascultătoare, certăreaţă, supărăcioasă şi încăpăţânată, să realizeze un astfel de progres în viaţa spirituală?"
"Nu i-a fost uşor, declară sora Electa, dar a avut o voinţă fermă de a învinge! A făcut mii de jertfe, indiferent în ce direcţie, chiar dacă uneori nu reuşea, aşa cum ar fi dorit". Ea a năzuit mult să ajungă sfântă. S-a dăruit cu totul lui Isus, rugându-l să o primească la şcoala sfinţilor. A căutat adevărata fericire numai în Dumnezeu. Ea a voit şi a reuşit! De ce nu vom reuşi şi noi?...".

SPIRIT DE RUGĂCIUNE

 

Ştim cu toţii că rugăciunea este o convorbire a sufletului nostru cu Dumnezeu. Este o înălţare a minţii şi inimii noastre către Stăpânul Cerului şi al pământului, cu scopul de a-l cunoaşte, a-l adora, a-i mulţumi, a-i cere iertare şi ajutorul de trebuinţă la timpul potrivit. Pentru a fi plăcută lui Dumnezeu, rugăciunea trebuie făcută cu evlavie, cu umilinţă, cu credinţă, cu încredere, cu statornicie şi cu supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Isus ne-a învăţat cu exemplul şi cuvântul său cum să ne rugăm. Veronica s-a străduit şi ea, pe cât i-a fost cu putinţă, să urmeze exemplul lui Isus şi al sfinţilor, iubind şi preţuind rugăciunea.
Rugăciunea este folositoare tuturor, deoarece prin recurgerea la Dumnezeu ne inspira zel pentru a-l slăvi pe Dumnezeu şi a câştiga merite nenumărate şi preţioase.
Sf. Augustin remarcă faptul că: acela învaţă să trăiască bine care învaţă să se roage bine. Aşa cum este pâinea şi carnea pentru trup, tot aşa este rugăciunea pentru suflet".
Şi tocmai că Veronica iubea mult rugăciunea!
Aceeaşi Veroana, menţionată mai sus, ne spune: "Veronica iubea mult rugăciunea pe care o continua adesea şi în timpul muncii şi atunci când călătorea".
Şi, ce frumos se ruga Veronica!
Celina, una dintre prietene, mărturiseşte că "Veronica se ruga aşa cum ar fi vorbit cu cineva drag şi i-ar zâmbi!"
Aceeaşi sora Rozina spune că: "la rugăciune, pe Veronica o vedeam totdeauna cu mâinile împreunate, fie că se ruga singură sau în biserică, împreună cu toată lumea".
"Se ruga încet, fără grabă. Odată, îşi aminteşte Eleonora, ne aflam amândouă în biserică. Eu am început Calea Crucii şi ea a început să recite Coroniţa Maicii Domnului; eu am terminat Calea Crucii şi ea nu-şi terminase Coroniţa".
O altă prietenă, Elena, a remarcat faptul că "Veronica avea pielea îngroşată şi bătătorită pe genunchi, datorită faptului că stătea mult în genunchi la rugăciune".
"Preţuia mult novenele, spune Eleonora, mai cu seamă cele către Sfântul Duh, către Neprihănita Zămislire, către Inima Preasfântă a lui Isus. Nedespărţită era, apoi, de novena către Inima Neprihănită a Mariei şi de cea de la 11 februarie".
"Veronica se ruga foarte mult, spune Maria. Numai o femeie din sat mai cunoşteam care se ruga la fel că ea, cu multă credinţă, plecată până la pământ şi cu lacrimi în ochi. Era mama Părintelui Gheorghe Dumitraş".
Prietena ei Ana spune că "Veronica nu vorbea nimănui despre evlavia sa particulară, ca de pildă: Calea Sfintei Cruci, Adoraţia îndelungată în faţa Sfântului Sacrament, iar rugăciunile vocale se cunoşteau numai după mişcarea buzelor... Repeta şi trăia aceste cuvinte ale Mântuitorului: "Tatăl tău care vede în ascuns, te va răsplăti pe faţă" (Mt 6, 4).
Din cele relatate până acum reiese spiritul de rugăciune de care a dat dovadă Veronica. Era pătrunsă de credinţă, iubire şi speranţă. Ştia să îmbine munca cu spiritul de rugăciune cu o statornicie remarcabilă. Nimic nu putea să-i stea în cale, atunci când trebuia să se roage şi să se roage bine. Toată viaţă ei era o continuă rugăciune şi o aspiraţie arzătoare după Cer.
Sora Rozina este cea care ne vorbeşte despre eroina noastră tocmai în termenii pe care i-am enunţat mai înainte: "De multe ori vara ne întovărăşeam la prăşit; venea ea o zi la noi şi a doua zi sora mea Ana mergea la ea. Prăşeam de dimineaţă până seara împreună, cântam şi povesteam din vieţile sfinţilor. Seara, la întoarcere acasă, făceam o scurtă vizită la Sfântul Sacrament, apoi mergeam acasă, unde mama ne pregătea de mâncare. A doua zi plecam iar, dis-de-dimineaţă la Hălăuceşti, pentru a participa la Sfânta Liturghie şi la întoarcere ne opream la ogor unde tata avea grijă să ne aducă sapele. Ne simţeam atât de bine, încât seara, Veronica mai totdeauna zicea: Rămâi cu noi, Doamne, căci se face seară!"
Veronica toate le făcea în mod temeinic, cu judecată şi chibzuinţă, fără grabă, fără nervozitate, fiind convinsă că orice lucru trebuie făcut aşa cum se cuvine, pentru preamărirea lui Dumnezeu, consemnează Părintele Anton Demeter.
Tot în această privinţă, iată ce declară Emilia Frenţ din Nisiporeşti: "Chiar cu o săptămână înainte de moartea ei, a venit la mine să mă roage să-i dau o jumătate de pâine ca să aibă de drum până la Huşi. Eu am invitat-o la masă şi ea şi-a suflecat mânecile, s-a rugat, s-a aşezat la masă, spunându-mi: - Uite aşa se mănâncă Emilie, nu cum mănânci tu! Căci cine mănâncă bine, munceşte bine, se roagă bine şi se luptă bine!".
Astfel se purta Veronica şi astfel, fără să ştie, s-a pregătit pentru momentul cel mare al încercării.

DRAGOSTEA FAŢĂ DE ISUS EUHARISTICUL

Tot Părintele Demeter Anton consemnează: "Ani în şir, începând de prin anul 1949 şi până în anul 1957, vara sau iarna, pe ploaie său pe ninsoare, cu o oră sau două înainte de răsăritul soarelui, un grup de tinere din Zăpodia, în frunte cu Veronica, puteau fi văzute în fiecare zi, afară de joia sau duminică, ieşind din satul lor şi străbătând câmpul, cale de 7-8 km până la biserica din Hălăuceşti, pentru a participa la Sfânta Liturghie şi pentru a se împărtăşi".
Iată, în continuare şi mărturiile câtorva săteni:
Maria Pal din Nisiporeşti ne mărturiseşte: "Şi acum stau şi mă gândesc cum mergeam noi iarna, cu noaptea în cap, prin troienele de zăpadă, pentru ca la ora şase dimineaţa, la liturghiile de Rorate, să fim la Hălăuceşti. Şi nu ne era teamă!
Însăşi mama Veronicăi îşi aminteşte: "Prietenele ei, între 13-16 ani erau: Maria lui Iezus, Clementina Petrişor, Rozina Antal, sora ei Ana, Eleonora Barticel.
Între timp începuse să prindă o tot mai mare dragoste pentru biserică şi se ducea mai des să asculte Sfânta Liturghie la Hălăuceşti. Deşi era ascultătoare, nu voia să renunţe în nici un chip la Sfânta Liturghie şi la viaţa ei retrasă. Uneori îi făceam observaţii, de ce trebuie să meargă atât de des la biserică, tocmai când eu aveam atât de mare trebuinţă de ajutorul ei acasă şi la câmp. Ea tăcea şi se scuza, spunând că se va strădui ca treaba să nu rămână niciodată nefăcută. Şi într-adevăr era harnică şi conştiincioasă la treabă".
Iată şi mărturia Angelei Albert, sora Veronicăi: "Când trăia tata, Veronica îl ruga să o trezească devreme dimineaţa, pentru că să poată ajunge la liturghie la Hălăuceşti".
"Vara sau iarna, când începea să se lumineze de ziuă, mama ne ghiontea. Era semnul că trebuie să plecăm la Hălăuceşti. Ceilalţi din casă îşi continuau somnul", declară şi Angela, sora Veronicăi.
Badea Gheorghe, clopotarul, îşi aminteşte: "Pe ploaie, pe viscol, indiferent cum era vremea, noi ne duceam să participăm la Sfânta Liturghie la Hălăuceşti. Părintele Herciu Alois tare se mai bucura când ne vedea şi ne zicea: zăpodenii mei!"
Nu era atât de uşor să străbaţi calea până la Hălăuceşti şi mai ales pe timp nepotrivit. Iată ce-şi aminteşte acelaşi badea Gheorghe, clopotarul: "Iarna, în Advent, când mai erau două ore până la ziuă, numai ce o auzeam pe Veronica strigând la gard: -Bădie Ghiţă! Hai scoală-te! Mă sculam, mă îmbrăcam în grabă şi ieşeam în drum unde mă aştepta Veronica şi celelalte prietene ale ei şi o porneam peste câmp la Hălăuceşti, pentru a participa la Sfânta Liturghie". Tot badea Gheorghe relatează şi următorul fapt puţin hazliu: "Îmi amintesc cum într-o iarnă am intrat în biserică la Hălăuceşti tocmai când moş Jufă trăgea prima, pentru Liturghia de Rorate. Când a coborât din turn, bătrânul nu ne-a observat pe noi cei care stăteam în genunchi lângă agheasmatar, s-a împiedicat şi avea să cadă. - Cine-i aici? A întrebat bâjbâind pe întuneric. - Noi fetele de la Zăpodia! A spus una. - Ptiu!... Cine boala v-a mai adus pe vremea asta aici? Umblaţi ca nişte nebune noaptea pe câmp!...".
Maria Iacob spune că: "Veronica, atunci când era vorba de Sfânta Liturghie uita de toate, nu se temea de nimic, nu ţinea cont de nimic...".
Aceeaşi Eleonora, spune că "unii văzând-o că merge aşa des la biserică ziceau că nu are ce face acasă. Dar, biserica era bucuria ei!"
Sora Rozina spune şi ea: "Pe drum, când ne întorceam de la Hălăuceşti spre casă, ne întâlneam cu anumite persoane care râdeau de noi şi ziceau: - Ce înseamnă acest lucru? Că, nu este fir de praf necălcat de picioarele voastre. E pierdere de vreme şi scurtare de viaţă! Însă, Veronica râdea şi spunea: - Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce zic!".
"Dorea mult Sfânta Împărtăşanie, declară o altă prietenă a ei din Hălăuceşti. Îmi amintesc, cum într-o zi geroasă de iarnă a venit la mine îmbrăcată cu un suman notin de casă, acoperită de promoroacă şi pe jumătate îngheţată. În timp ce eu o compătimeam, ea mi-a zis: - Nu-i nimic, lele Viroana, nu-i nimic, bine că am primit Sfânta Împărtăşanie!".
Cecilia declară că: "Veronica era un exemplu pentru toţi, chiar şi pentru cei din Hălăuceşti care spuneau: -Cum, ea poate veni de la Nisiporeşti ca să participe la Sfânta Liturghie şi noi, de aici, să nu venim?".
Maria Antal din Nisiporeşti spune că: "ei aveau un ogor lângă noi, aproape de fântâna lui Vangheauă. Îmi amintesc cum o dată, venind de la biserică de la Hălăuceşti, s-a oprit pe ogor la treabă şi îi spunea surorii ei, Angela: - Ehei! Tu n-ai căpătat ce am căpătat eu azi, căci l-am primit pe Isus în sufletul meu!"
Carolina Gherghelaş, tot din Nisiporeşti, ne mărturiseşte şi ea: "La Sfânta Liturghie mergeam atât duminică cât şi în zilele de lucru. Ascultând predicile, uneori plângeam şi spuneam: - Ce minunat lucru este ca sufletul nostru să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus cât mai bine!
În fiecare joi spre vineri, în biserica de la noi se ţinea o oră de adoraţie, oră la care lua parte şi Veronica şi atunci ea cânta, că tare îi mai plăcea să cânte! Adesea o auzeam cântând, cu vocea ei puternică: Te ador Isuse!
Noi, fetele mai glumeam şi ne mai hârjoneam uneori între noi.
Odată, mergând cu ea spre Barticeşti şi discutând de-ale noastre, ea mi-a spus că nu se va căsători niciodată, pentru că îi place să fie mireasa lui Isus".
Agneza Ciucheş, o altă prietenă îşi aminteşte: "Odată, urcând în curtea bisericii, Veronica m-a întâmpinat cu aceste cuvinte dintr-un cântec de Paşti: Isuse, fii tu partea mea!"
"Veronica făcea, după Sfânta Liturghie, adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament mai mult timp. Ieşea ultima din biserică. Spunea deseori: "Ce folos i-ar fi omului de ar câştiga lumea întreagă şi sufletul şi l-ar pierde!", spune Ana Pal.
Giurgi Ludovic, consătean care a cunoscut-o bine pe Veronica, consemnează şi el: "Aceasta este legătura mistică dintre Isus şi sufletele evlavioase. Nectarul acestei iubiri mistice ne apare şi în dezlipirea de lume, în adâncă meditaţie.
În tăcere, omul se cufundă mai mult în sine, pentru a cunoaşte nimicnicia sa, pentru a-şi verifica mai bine conştiinţa. În tăcere, conştiinţa ne vorbeşte. Mai mult, în tăcere sufletul se cufundă în Dumnezeu şi acolo se complace în bucuriile şi harurile lui. Astfel, sufletul cufundat în Dumnezeu, mai uşor îl ascultă, îl iubeşte şi arde tot ceea ce este rău şi îl purifică. În tăcere, sufletul îi pregăteşte lui Dumnezeu un lăcaş mai plăcut, mai curat, mai delicat. Deşi Veronica nu cunoştea prea multe, nu ştia prea multă carte, totuşi era văzută deseori cufundată în tăcere. Adesea, mergând pe drum cu alte persoane, la un moment dat spunea: "Acum să tăcem puţin, să nu mai vorbim deloc". Şi acest lucru îl făcea pentru a se putea gândi mai mult la Isus şi să-i vorbească numai lui".
Şi din aceste mărturii apare clar că Veronica îl iubea nespus de mult pe Mântuitorul, jertfa Sfântului Altar şi Pâinea Cerească a Sfintei Euharistii. Pentru ea nu era o pierdere de vreme trăirea cu intensitate a credinţei.

IUBIREA DĂ TĂRIE ÎN PRIMEJDII

Iubirea autentică nu ştie ce este frica. Încrederea în Dumnezeu dă tăria necesară pentru a înfrunta primejdii de orice natură. S-a verificat acest lucru în viaţa Veronicăi.
Uneori, iarna, pe la răsăritul soarelui, atunci când grupul de tinere din Nisiporeşti se întorceau acasă, după ce participaseră la Sfânta Liturghie de Rorate, le tăiau calea lupii.
Oricât de curajoase ar fi fost, simţeau totuşi, în acele momente, trecându-le un fior rece prin trup. După ce trecea primejdia, făceau haz de situaţia în care fuseseră de a fi mâncate de lupi.
Una dintre aceste tinere povesteşte: "Într-o iarnă ne întorceam de la Hălăuceşti unde participaserăm la Sfânta Liturghie de Rorate, când, iată, că vedem venind spre noi un lup, dar care, apoi, s-a îndreptat spre Barticeşti şi ne-a lăsat în pace. După ce a trecut primejdia, îi spuneam Veronicăi: - Dacă lupul venea până la noi, te împingeam pe tine înainte, pentru ca să te lupţi cu el, pentru că tu eşti mai voinică. Plină de voioşie, râzând, Veronica replică: - Da! Cred că lupul se sătura cu mine şi aţi fi scăpat cu zile!".
Tot în această privinţă ne mărturiseşte şi o altă tânără, Cătălina: "Odată, venind iarna de la Hălăuceşti, iată că un lup venea dinspre Barticeşti şi s-a oprit chiar în mijlocul drumului. Atunci când ne-am apropiat mai mult de el, s-a ridicat şi a pornit-o spre Luncaşi, dar frica noastră nu a fost mică. După ce a trecut primejdia, Veronica, făcând-o pe viteaza a zis: - Ei, şi dacă ne mânca, ce era?"
Eleonora Barticel, povesteşte la rândul ei: "Atunci când plecam la Hălăuceşti pe timp de pâclă, de ceaţă sau întuneric, Veronica făcea ca trenul şi ne îndemna şi pe noi să facem gălăgie, ca, în cazul în care ar fi prin apropiere vreun lup, el să fugă. La întoarcere, ea mergea la anumite tufe şi aducea în palmă zăpadă cu "laba lupului" întipărită pe ea. Când auzeam câte ceva sau ni se părea că auzim, ea ne întreba: - Ei! Vă este frică !, De ce să vă fie frică".
Vecina ei, Maria, declară şi ea că: "Veronica începuse să meargă din ce în ce mai des la Hălăuceşti, vara, iarna, pentru a participa la Sfânta Liturghie. Odată i-am zis: - Dacă o să te mănânce vreun lup? - O să-mi mănânce trupul, mi-a răspuns ea, dar sufletul nu!".
Aceeaşi Eleonora îşi aminteşte următorul fapt: "Într-o dimineaţă, în iarna anului 1957, am plecat împreună cu Veronica, numai noi două, la Hălăuceşti. La întoarcere spre casă, la un moment dat ea se opreşte şi-mi spune: - Când l-am văzut pe primul nu ţi-am spus nimic, dar acum a venit şi al doilea... Erau într-adevăr doi lupi mari care făceau tumbe chiar pe locul unde, mai târziu, avea să moară Veronica. Eu i-am spus să ne întoarcem înapoi, însă ea mi-a zis: - Nu! Mergem înainte! Şi ne-am prins amândouă de mână şi mergeam înainte, însă, pe măsură ce ne apropiam de ei, în mine creştea frica şi în ea curajul. Lupii au pornit-o spre Barticeşti, noi am trecut de ei, dar înapoi nu ne-am mai uitat!... Din sat venea o sanie... Oamenii ne-au spus că lupii veneau în urma noastră tocmai de la jumătatea drumului. Ei ne-au observat de la marginea satului şi s-au oprit să vadă ce vor face lupii cu noi. Dar noi, noi nici când vorbeam cu oamenii aceia nu ne-am mai uitat în urmă...".
"Noi, spune Ana, îi povesteam Părintelui Alois Herciu aceste întâmplări, însă el ne spunea că sunt nişte simple întâmplări, şi numai atunci va crede când ne vom prezenta în faţa lui cu un lup legat de gât cu bârneaţa".
Şi, pentru că noi susţineam sus şi tare că într-adevăr ne întâlneam cu lupul, Părintele Herciu, ca să termine vorba, spunea: - Ei, era un lup bătrân şi prost!".
Alta dată, Părintele Herciu le spunea: - Voi o să fiţi martirele lupului!
Amintind de aceste întâmplări, Părintele Anton Demeter concluzionează: "De fapt, fiarele sălbatice nu au îndrăznit să se atingă de acele fete, dar un om, mai crud decât o fiară, a încercat acest lucru, fără a reuşi însă să-şi ducă la îndeplinire planurile josnice, deoarece Veronica spusese deja mai demult: - O să-mi mănânce trupul, dar sufletul nu!"

FIICĂ A MAICII PREACURATE

Părintele Anton Demeter consemnează: "Cei care au cunoscut-o bine pe Veronica spun că ea ardea de dragoste faţă de Maica Domnului. Rozariul nu-i lipsea dintre degete decât doar atunci când avea mâinile ocupate cu treaba. Zilnic, dimineaţa, la amiază şi seara, o saluta pe Preasfânta Fecioară Maria cu rugăciunea "Îngerul Domnului...". Înscrisă la Scapular şi la asociaţia pioasă "Armata Maicii Domnului", a dorit mult să facă şi actul de dăruire totală în mâinile neprihănite ale Mariei, în calitatea de roabă.
Eleonora Barticel afirmă şi ceea ce urmează: "Veronicăi, de mică îi plăcea rugăciunea şi unele lucruri frumoase precum cele din revista "Viaţa", la care era abonat tatăl ei. Plăcerea sa mai mare era când în revistă găsea articole despre Maica Domnului. Acasă, de exemplu, ştiu că ţinea mult la un articol despre Buna Vestire, publicat în Almanahul revistei "Viaţa", care era o traducere a Părintelui Gheorghe Dumitraş şi se străduia să pună în practică cele citite acolo, şi nu lăsa niciodată rugăciunea "Îngerul Domnului..." nespusă. Chiar de se întâmpla vreodată să nu o poată spune ziua, o recita seara, în pat, căci, spunea că aşa o sfătuise cândva un preot. Dintre reproducerile prezentate în revista "Viaţa" îi plăcea mult aceea care îl reprezenta pe Isus răstignit care îşi desprindea mâna de pe cruce pentru a-l îmbrăţişa pe Sfântul Francisc. (...) Avea o predilecţie deosebită faţă de ora de adoraţie, mai ales în joile ce urmează după Paşti, până la sărbătoarea Trupului Domnului; o numea ea: novena de ore de adoraţie. Joia Verde era, pentru ea, sărbătoarea sărbătorilor. (...) Îi plăcea mult să cânte imnul "Măreşte suflete al meu pe Domnul...".
Aceeaşi Emilia Frent din Nisiporeşti îşi aminteşte: "Duminica, după amiaza, la trasul al doilea, ne rugam împreună Sfântul Rozariu pentru întoarcerea păcătoşilor. Uneori, vara, mergeam toate fetele la Făgăt la iarbă verde şi acolo culegeam flori, făceam coroniţe şi le aşezam pe capul statuii Preasfintei Fecioare, ne rugam rozariul şi cântam cât ne ţinea gura: Fecioara la munte... şi alte cântece frumoase".
Sora Maria spune că Veronica "cât a stat la parohie la Hălăuceşti, zilnic îmi cerea voie să o las să se ducă în biserică, pentru a recita rozariul. Era foarte statornică în devoţiunea rozariului. Lăsa totul şi se ducea în biserică să-l spună".
"Alteori şi mai ales în timp de ispita, repeta:
"O Marie, cu-al tău nume
Şi cu cel al lui Isus
Vreau să trec din astă lume,
Şi să merg în ceruri sus!"

Întrebată de ce repeta aceste versuri, ea răspundea: - Mă încearcă neruşinatul" (adică, diavolul).
Elena Anton din Nisiporeşti îşi aminteşte că "s-a nimerit să merg odată cu Veronica la Boteşti. Ducând mâna la buzunar, ea a scos rozariul şi mi-a spus: - Arma aceasta eu nu pot să o las niciodată când pornesc la drum. Când nu am cu cine vorbi, mă rog rozariul".
Elena Ciucheş, cu cinci ani mai tânără decât Veronica, ne relatează cum a învăţat de la ea să se roage rozariul: "Apoi ne arăta cum să ţinem rozariul între degete, aşa ca nici să nu ştie lumea că avem ceva în mâna. Atunci când a murit, chiar aşa ţinea rozariul în mână, cum ne învăţase pe noi".
Sora Rozina confirma acest lucru: "La plecare şi la întoarcere din Hălăuceşti, mai totdeauna se ruga rozariul, pe care îl ţinea între degete că nici nu-l zăreai. Aşa l-am găsit şi în ziua morţii, între degete, înroşit de sânge şi plin de noroi, încât îi rămăseseră în palmă semnele mărgelelor, deoarece a stat o noapte şi o zi în arşiţa soarelui de august".
Într-adevăr, declară Tereza Purcaru din Luncaşi, după moartea Veronicăi, la câtva timp, Părintele Eugen Ghiuzan a celebrat Sfânta Liturghie la noi într-o duminică. În timpul predicii, Părintele Eugen dând-o pe Veronica Antal de exemplu de virtute şi jertfă, a scos din buzunar rozariul plin de sânge al Veronicăi şi, cu ochii plini de lacrimi, le-a spus credincioşilor: - Cu rozariul acesta a putut suporta atâtea lovituri!".
Cătălina Mihăieş, prietenă a Veronicăi, face următoarea declaraţie emoţionantă: "Într-o duminică de vară, spre seară, am făcut o vizită în cimitirul din Hălăuceşti împreună cu sora Electa şi cu un grup de fetiţe. Acolo, printre altele, sora Electa a povestit o istorioară frumoasă despre o fetiţă cu numele de Lucia, fetiţa care, neavând cu cine se juca, a rugat-o pe Maica Preasfânta să-i lase pe Pruncuşorul Isus să se joace cu ea şi Preasfânta Fecioara Maria i-a împlinit dorinţa şi l-a lăsat pe pruncul ceresc timp de trei zile cu Lucia. În acest timp, Maica Domnului a rămas cu braţele goale în icoana din biserică.Veronica auzind această istorioară a rămas îngândurată şi parcă îi părea rău că nu a fost ea în locul acelei fetiţe norocoase.De altfel, Veronica o iubea mult pe Fecioara Maria şi pe Pruncuşorul Isus. Ea recita cu mare evlavie Sfântul Rozariu şi Coroniţa Maicii Domnului şi ştiu că îi cerea Părintelui Alois Donea să o primească să facă şi ea consfinţirea de roabă a Mariei şi, în acelaşi timp, să-i fie soră spirituală Părintelui Alois. Nu ştiu dacă Părintele i-a împlinit dorinţa sau nu, deoarece era de părere că prea multe devoţiuni obosesc sufletele evlavioase şi că nu este bine să le dai mai mult decât pot ele să facă.În luna mai, după vecernie, făceam împreună cu Veronica o vizită în cimitir pentru a ne ruga pentru sufletele din Purgator: 6 Tatăl nostru... 6 Bucură-te Marie,... şi 6 Slavă Tatălui..., după care mai rămâneam câteva minute şi admiram cerul înstelat, pe care Veronica nu se mai sătura să-l privească".
Iată concluzia trasă de Părintele Anton Demeter: "Da, Veronica a iubit-o mult pe Maica Domnului, deoarece ştia că toate harurile ne vin de la Dumnezeu prin mâinile ei. Ştia, de asemenea că drumul cel mai scurt, mai uşor şi mai sigur, pentru a ajunge la Cer, se numeşte Maria. Ea auzise de atâtea ori că "fiii Mariei sunt fiii Paradisului" şi că "cine o iubeşte pe Maica Preasfântă este atât de sigur de Paradis, ca şi cum ar fi ajuns deja în el". Şi, apoi, cum să nu iubeşti o inimă de mamă atât de iubitoare! "Totul prin Maria, cu Maria, în Maria şi pentru Maria, spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu. Aceasta era deviza, dorinţa fierbinte şi ţelul statornic al Veronicăi. Ea a iubit-o pe Maica Domnului cu dragoste fiască, gingaşă, senină şi statornică. Acum se bucură cu Ea în patria cerească!".

BISERICA ŞI SFÂNTUL ALTAR

Veronica a iubit foarte mult biserica şi altarul pe care le îngrijea şi le împodobea cu cele mai frumoase flori cultivate de mama ei şi de bunica ei, tocmai pentru acest scop.Cu multă emoţie, mama Veronicăi ne spune că: "ea iubea foarte mult florile şi se ocupa personal de ele: lalelele, narcisele şi bujorii, pe care avea grijă să le ducă la biserică pentru a împodobi altarul şi icoana Maicii Domnului.Peste ani, mama Iova, avea să declare acelaşi lucru Părintelui Anton Demeter: "Veronica iubea mult florile. Şi acum, după aproape treizeci de ani, se mai păstrează în parcul din faţa casei tufele de bujori, de lalele plantate de Veronica".

"Aveam o deosebită bucurie, mărturiseşte Ana, să merg la bunici, pentru că trecând prin faţa casei lor, vedeam tot felul de flori pe care Veronica le îngrijea împreună cu bunica ei pentru împodobirea altarului". Agneza ne mărturiseşte că "Veronica împreună cu sora Rozina se îngrijeau de Sfântul Altar, ca să fie împodobit cât mai frumos şi ne explica şi nouă cum se aşează florile pe altar. Odată am venit cu o mână de liliac şi le-am aşezat într-o vază de pe altar. Veronica văzând ce făcusem eu, s-a apropiat de mine şi mi-a spus în şoaptă: -Nu aşa se aranjează florile pe altar, ci numai câte trei, patru crenguţe într-o vază".

"Era foarte săritoare la treabă, spune Ana, îi plăcea curăţenia, mai cu seama în sfânta biserică, certându-l uneori pe dascălul de atunci, deoarece nu se îngrijea cum se cuvine de altar". Giurgi Ludovic consemnează la rândul său: "Veronica se străduia să practice ceea ce învăţa şi spune: - Munca mea este la biserică, acasă voi face cât voi putea. Este lucrul cel mai înţelept de a-l căuta mai întâi pe Dumnezeu. Însă, acest lucru nu însemna că Veronica îşi neglija îndatoririle sale. Nu rareori mergea pe la porţile oamenilor pentru a cerşi câţiva bani sau altceva pentru biserică. Deseori era întâmpinată cu prea puţină simpatie de către unii oameni mai puţin evlavioşi, însă ea nu se descuraja niciodată. Şi pentru ca munca ei să dea mai multe roade, trebuia ca mai întâi ea să fie exemplu. Bunica ei Veroana spune că atunci când era vorba ca să ofere ceva pentru biserică, Veronica dădea tot ce avea. Uneori trebuia să facă multe jertfe pentru aceasta".

SPIRITUL DE ADORAŢIE

"Veronica, subliniază Eleonora, avea o predilecţie deosebită faţă de ora de adoraţie. (...) La Joia Verde din anul 1958, am întrebat-o: - Tu ce faci la procesiune, arunci flori? Şi ea, plină de bucurie, mi-a spus: - Nu, eu voi cânta:
"S-aşternem inimile noastre
Covor din ele Lui făcând...".

Bădia Ghiţă, clopotarul, spune că: "Ne adunam 20-30 de persoane la biserică pentru a face Ora de adoraţie în fiecare noapte joia spre vineri. Parcă o aud şi acum pe Veronica cântând cu vocea ei frumoasă şi puternică la aceste ore:

"În Taina Sfânta zi şi noapte,
Tu stai, Isuse, veşnic treaz,
Şi-aştepţi pe oameni ca să vină,
Să-i scapi de chin şi de necaz!"

"Odată, povesteşte Agneza, se terminase tocmai Ora de adoraţie şi fetele ieşiseră afară din biserică, în timp ce eu rămăsesem să cânt ultima strofă din cântecul "Noaptea pe pământ coboară". Când am ieşit din biserică, Veronica şi celelalte fete au început să râdă de mine zicând că m-am trezit din somn cântând".
"Lua parte, spune Ana, la adoraţie, la recitarea rozariului, la vizitele la Preasfântul Sacrament, cu tot sufletul, răspunzând la rugăciune şi la cânt".
"În vara anului 1956, relatează Eleonora, în luna iunie, atunci când altarul era împodobit cu crini şi uşile erau mereu închise..., aproape spre sfârşitul orei de adoraţie am prins a nu mai vedea şi pierdusem orice putere de a mă ridica din genunchi. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi Veronicăi, însă, ea fiind mai tare, s-a ridicat şi m-a scos şi pe mine afară din biserică".
"Uitasem să vă spun, completează Eleonora, că de la ea a prins şi tatăl meu dragoste faţă de ora de adoraţie. Şi iată cum s-a întâmplat: tata era un om foarte sever şi de cele mai multe ori trebuia să vorbim în casă în şoaptă, pentru ca să nu-l supăram. Veronica venea mereu, fie iarna, fie vara, în serile de joi, să mă cheme să mergem la biserică pentru adoraţie. Într-una din seri, atunci când ea striga la gard, tata a ieşit afară şi a chemat-o în casă, zicându-i: Ce faceţi voi la biserică, nu puteţi face şi în casă? Veronica, râzând, îi răspunse: -Ba da, pentru că suntem astfel şi mai mulţi! Apoi şi-a dat haina jos, s-a aşezat pe marginea patului şi a început să stea de vorbă cu tata. Timpul trecea şi se făcu ora unsprezece fără zece. - Ei! Acum începem Ora de adoraţie! Şi, fără a se sfii câtuşi de puţin de severitatea tatei, Veronica dădu drumul la glas şi cânta, fără nici o emoţie, ca şi cum ar fi fost ea singură. La sfârşitul Orei de adoraţie, i-a spus tatălui meu: - Ei, naşule! Ai văzut ce facem noi la biserică?
După aceea, am mai făcut şi cu alte ocazii Ora Sfânta acasă şi atât de mult l-a impresionat pe tatăl meu curajul Veronicăi, încât , înainte de a muri, mi-a spus să nu las niciodată hotărârea cea bună de a mă consfinţi lui Dumnezeu şi nici Ora Sfântă".Veronica trăia rugăciunea şi se străduia să fie cât mai atentă atunci când se ruga. "Atunci când făcea vizita la Preasfântul Sacrament, declară Maria Pal, mai întâi îl chema în ajutor pe Sfântul Duh: "Vini Duhule Creator şi cercetează minţile alor tăi"... şi mă îndemna şi pe mine să fac la fel, zicându-mi: - Să vezi, Marie, ce bine ai să te rogi şi ai să te simţi, dacă îl vei chema în ajutor pe Sfântul Duh!"
Acest obicei este practicat în mistică răsăriteană în rugăciunea numită a inimii sau a Numelui lui Isus, iar asceţii şi misticii care ajung la această performanţă, se bucură de privilegiul de a nu se mai ruga ei înşişi, ci Sfântul Duh se roagă pentru ei cu suspine negrăite, aşa cum ne învaţă Filocalia.
Aceeaşi Maria Pal ne relatează şi următoarele: "Am avut ocazia să o găsesc pe Veronica de mai multe ori în biserică în timpul reculegerii lunare. O vedeam cum se concentra şi faţa parcă îi strălucea în timpul meditaţiei şi se cunoştea că, după aceea, era mai bine dispusă şi mai voioasă".
Părintele Anton Demeter remarcă următoarele: "Aşa a ştiut această fată să răspundă la invitaţiile adresate de Isus sufletelor chinuite şi împovărate de griji şi de nevoi. Ea îl vizita pe Mântuitorul şi rămânea uneori ore întregi în convorbire cu El din Sfântul Sacrament al altarului. Îl preamărea cu cele mai frumoase cântări şi rugăciuni, voind ca prin aceasta să repare uitarea, nepăsarea şi batjocurile aduse Tainei Sfinte din Altar".

DRAGOSTEA FAŢĂ DE COPII

Este un lucru constatat de toată lumea că oamenii buni la suflet iubesc pe copii. La rândul lor, copiii se simt atraşi de către oamenii buni cu care se împrietenesc foarte uşor. Încă din fragedă copilărie, Veronica a fost atrasă de copii. Prietena ei Ana declară: "Veronica iubea mult copiii mici. Atunci când mamele ajungeau obosite cu micuţii în braţe la biserică, Veronica se apropia de ele şi le lua copiii în braţele ei robuste, pentru a le mai uşura un pic. Îi dezmierda, le vorbea şi îi ridica deasupra capului, zicându-le: Cuculeana! Chiar şi în biserică se oferea să le uşureze pe mamele cu copiii mici, încercând să aibă grijă de ei".
Veroana, adaugă şi ea: "Pe strada noastră erau foarte mulţi copii. Aproape fiecare familie avea câte 6-7 copii. Seara, atunci când ne adunam cu toţii acasă, ne strângeam la un loc şi ne jucam, ţipam, alergam şi făceam o gălăgie nemaipomenită. Veronica venea la noi şi ne zicea: - În loc să faceţi atâta gălăgie nu ar fi mai bine să învăţaţi rugăciunile pentru Prima Împărtăşanie şi pentru Sfântul Mir? Noi ne apropiam cu încredere de ea şi o numeam "sora".
Tot Veroana relatează şi următoarele: "Dacă, uneori, când trăgea clopotul pe înserate, noi mai era încă în drum, Veronica ne aduna grămadă şi spunea cu noi rugăciunea "Îngerul Domnului". Ba, în unele rânduri, ne rugam cu ea chiar Rozariul. Deşi eram ştrengari şi obraznici, ea nu se supăra pe noi şi nu ne ocăra, ci zicea: - Aşa sunt copiii!"
Tereza, o alta consăteancă, declară la rândul ei: "Îmi amintesc bine că sora Rozina şi Veronica ne-au pregătit pentru Prima Sfânta Împărtăşanie. Atunci când ne-am spovedit pentru prima dată, ele ne conduceau frumos la scaunul de spovadă şi la locul unde trebuia să facem pocăinţa, spunându-ne şi ce trebuia să facem".
Antoneta Barticel, croitoreasă din Nisiporeşti îşi aminteşte: "Eram mică pe atunci. Să fi avut 6-7 ani când a murit Veronica. Îmi amintesc că o visam îmbrăcată în alb şi înconjurată de flori multe.
Eleonora Barticel, tot din Nisiporeşti, ne relatează: "De la Părintele Matei Ghiuzan, pe care Veronica avusese ocazia să-l cunoască odinioară, ea a înţeles cât este de importantă cunoaşterea catehismului pentru mântuirea sufletului şi s-a străduit să-l înveţe cât mai bine. Dar nu se mulţumea numai să-l cunoască, ci ajuta şi pe alţii să o facă. Îmi amintesc cum Veronica începuse să facă, la un moment dat, cateheza cu o fată de 18 ani, pe nume Albert Eleonora, care voia să ducă şi ea o viaţă evlavioasă".
"Uneori, dă mărturie Angela, o alta consăteancă, Părintele sau dascălul ne lăsau să învăţam rugăciunile şi catehismul împreună cu Veronica. Dacă nu eram cuminţi, ne mai plesnea. Nu o cruţa nici chiar pe nepoată ei care era cam ştrengăriţă şi nu stătea cuminte în biserică".
Mama Iova relatează faptul că: "Moarta, Veronica a fost aşezata pe o laviţă joasă, pentru a o putea vedea toţi copiii satului, deoarece tare mult ţinea la dânşii".
Părintele Anton Demeter consemnează următoarele: "Veronica îi iubea mult pe copii, pentru că ea însăşi avea un suflet senin şi curat de copil. Ea îi dezmierda, se juca împreună cu ei, îi învăţa catehismul, cânta şi se ruga sau îi pregătea pentru primirea Primei Sfinte Împărtăşanii. Deşi era înţelegătoare şi îngăduitoare cu toţi copiii, pe cei care se întreceau cu obrăzniciile şi perturbau liniştea în biserică, îi mai trăgea de urechi, în spirit pedagogic, făcându-i atenţi la Sfânta Liturghie.
Copiii, la rândul lor, o iubeau mult pe Veronica şi continuă să o iubească şi astăzi. Ei vizitează adesea mormântul din cimitirul satului, precum şi monumentul înălţat la locul martiriului ei. Cei care au cunoscut-o, nu o vor uita niciodată, pe Veronica, "măicuţa şi sora", dar, în chip deosebit, prietena lor cea mai bună".

FRUMUSEŢE SUFLETEASCĂ

Veroana Balint, o văduvă din Hălăuceşti, scoate în evidenţă contrastul dintre aspectul fizic şi frumuseţea sufletească pe care o degaja Veronica: "Înfăţişarea ei nu era prea frumoasă. Avea ochi albaştri-verzui, o faţă lată, nasul mic şi gura mică, obraji presăraţi cu câţiva pistrui şi ceva coşuri, iar părul de culoare blond-închis. În schimb avea o mare frumuseţe sufletească.
Deşi era îmbrăcată cu haine simple şi sărăcăcioase, era cât se poate de curată şi ordonată. (...) Amatoare de cele spirituale, plină de râvnă şi plină de voinţă, ea avea o singură ambiţie: sfinţenia".
Aceeaşi Veronica Balint, într-o declaraţie făcută în anul 1983, la 25 de ani de la moartea Veronicăi, spune: "Veronica era o fată simplă şi săracă; se îmbrăca simplu. Dar, pe cât era de săracă, pe atât era şi dezlipită de cele materiale, pentru că, spunea ea, nu are nevoie de doua flanele.
"Sărăcia a fost totdeauna mama mea şi eu am fost totdeauna fiul ei", se citeşte în Imitaţiunea lui Isus, cartea a doua, capitolul 6.
Părintele Anton Demeter consemnează: "Veronica avea o frumuseţe lăuntrică aparte, izvorând şi revărsându-se peste semeni, iluminând ca o aură chipul său blond, oarecum spălăcit, şters, cu trăsături aspre. Această frumuseţe însă, te inunda şi te reconforta, făcând să fie tuturor dragă".
Genoveva Barticel spune: "Mi-o amintesc pe Veronica Antal în grupul celorlalte fete evlavioase, vorbind şi râzând voioase în curtea bisericii. De asemenea mi-o amintesc stând duminica între copii şi păstrând liniştea şi ordinea în timpul Sfintei Liturghii.
Aşa cum stătea ea în genunchi, cu ochii plecaţi şi cu mâinile împreunate şi cum se ruga ea cu reculegere, parcă era o sfântă dintr-o icoană".
Acelaşi Părinte Anton Demeter face o consemnare demnă de luat în seamă: "Fetele evlavioase din aceste părţi ale Moldovei au fost ca şi ciocârliile Sfântului Francisc, cărora Seraficul Părinte le predica Evanghelia lui Isus.
Deşi modeste la înfăţişare, cântecul lor în mijlocul neamului păsăresc răsuna distinct şi era de o frumuseţe neasemuită atunci când îi aduceau laude Domnului şi Creatorului lor şi al tuturor celorlalte lucruri şi fiinţe din întreaga natură. Surioarele păsărele ciripeau vesele şi înălţau cântări măiestre Dumnezeului a toata făptura din Cer, de sub Cer şi de pe pământ. Şi care nu se sfiiau să asculte cu glas amuţit Vestea cea Bună predicată de apostolii lui Isus Cristos pretutindeni pe pământ. Care, chiar dacă pleacă în ţări însorite, se întorc totdeauna acasă, smerite, supuse, gata oricând să înveselească cerul cu cântările lor.
Harul lui Dumnezeu le susţinea pe fiecare şi iubirea pentru Isus Cristos şi pentru Maria, "roaba, Domnului", le înflăcăra inimile, astfel încât, nici un obstacol nu le putea pune stavilă dorinţei de a participa la Sfânta Liturghie şi la devoţiunile pioase - adoraţia la Sfântul Sacrament, devoţiunile din luna mai în cinstea Fecioarei Maria, diferite alte practici de pietate, astfel că erau susţinute în orice lucrare, aşa cum i-a mărturisit Veronica numitei Iacob Maria din Târgu Trotuş: - "Soră, atunci când vin la liturghie aici la Hălăuceşti, parcă simt că merg pe sus".
"Mersul pe aripi" îl învăţase Veronica în drumurile sale lungi dintre cele două sate, având ca însoţitor de drum Sfântul Rozariu, aşa cum ea însăşi mărturisise şi întovărăşită de alte câteva femei pline de fervoare. De aceea, nici frigul nu mai era frig, nici foamea, foame, nici primejdiile de orice fel, în stare să le înspăimânte şi să le facă să se întoarcă din drumul lor.
Şi dacă cineva ar putea spune în mod ironic sau sceptic, că acest lucru nu este posibil la oameni, faptele o dovedesc că a fost posibil să înfrunte lupi şi zăpezi, ger şi crivăţ, ploaie şi lapoviţă şi alte feluri de primejdii, susţinute de harul divin. Acest lucru ar fi suficient să ne convingă pe deplin că ele erau susţinute şi prin ele lucra Duhul Sfânt şi îşi desăvârşea opera Mântuitorul însuşi".
Iată şi o altă mărturie a Iuliei Vasiliu, fiică dascălului Matieş vrednică de luat în seamă: "Am cunoscut-o pe Veronica Antal în perioada anilor 1950-1955, atunci când tatăl meu era dascăl la biserica din Nisiporeşti-Zăpodia.Eram aproape ca vârstă. Cred că tatăl meu ne-a făcut cunoştinţă, Veronica făcând parte din corul bisericii.Avea o fire deosebit de blândă şi prietenoasă. Era generoasă, simţea nevoia să apere pe cineva. Duminică ne plimbam împreuna şi îmi amintesc că ea ne apăra de băieţii obraznici. (...) Curios, prin negura anilor, portretul ei fizic nu-mi apare foarte clar, dar simt tot mai clar portretul ei moral, bunătatea ei.
Dorea să vina la mine la Iaşi pentru a studia. Eu mă căsătorisem în anul 1955 şi ea dorea să mă ajute în gospodărie şi totodată să înveţe în particular, pentru a deveni călugăriţă, adică să rămână mereu fecioară.În anul 1958, atunci când eu aşteptam un copil, tare aş fi dorit să o am lângă mine pentru un timp.Vestea morţii ei năprasnice, în ziua din 8 septembrie, atunci am aflat eu, m-a afectat profund.Eroarea judiciară făcută atunci m-a cuprins de mâhnire. Dar, Dumnezeu a făcut lumină în toate".
O altă mărturie vrednică de luat în seamă este şi cea a Luciei Gurgu din Hălăuceşti: "Veronica era o fată ca toate celelalte fete evlavioase şi, totuşi, avea ea ceva în felul ei de a vorbi şi de a se purta, încât nu-ţi venea să te mai desparţi de ea. (...)Avea mereu cuvinte înălţătoare de îmbărbătare, de mângâiere şi nu te plictiseai niciodată să o asculţi vorbind.Era o fire bărbătoasă, avea mult curaj şi credinţă puternică. Se vedea că are o mare chemare".
O altă trăsătură a caracterului Veronicăi este sinceritatea. Ea nu minţea niciodată. Prefera să spună adevărul sau să tacă. Nu suporta să se vorbească urât în preajma ei. Atunci când tinerii cântau cântece de dragoste, ea refuza să rostească unele cuvinte mai deocheate. Nu mergea la horă, nu glumea necuviincios.
Ana Pal spune că Veronica: "vorbea îndurerată despre păcate şi nu a auzit-o niciodată să pomenească pe nume pe cei care greşiseră cu ceva. În schimb, scotea în evidenţă şi cel mai mic bine făcut de cineva şi era oricând gata să apere numele bun al cuiva şi, în chip deosebit, pe acela al persoanelor consacrate, al preotului. (...) Nu trecea cu vederea pe cel care, în prezenţa ei, l-ar fi jignit pe Dumnezeu. Îi făcea atenţi şi pe tinerii care, uneori, seara, pe drum, vorbeau necuviincios. În acelaşi timp era iertătoare faţă de cei care greşeau şi chiar mijlocea pentru ei. (...) Cred că păcatul era singurul ei duşman, cu care nu a făcut niciodată prietenie. O vedeam cum muncea din răsputeri pentru a dobândi virtutea. Era foarte îndurerată de jignirile aduse lui Dumnezeu, iar în ultimii ani ai vieţii a suferit şi mai mult din această cauză. Departe de a discuta despre cineva, înţelegeam că o durea mult decăderea unor tineri din sat. (...) În ziua înmormântării, atunci când i se pregătea catafalcul, unii din popor spuneau: "să pregătim frumos, deoarece merită acest lucru. Cu sângele şi moartea ei a plătit toate destrăbălările tineretului din sat. (...) Nu ţinea cont oricât ar fi suferit din cauza cuiva. Îmi amintesc cât de îndurerate am fost atunci când Veronica se angajase la parohie la Hălăuceşti. Însă, cineva a intervenit luându-i locul de muncă, loc în care se simţea foarte bine, în orice caz, mai bine ca acasă. Veronica, totuşi, s-a purtat cu acea persoană la fel de prieteneşte ca şi mai înainte, cu toate că a suferit mult. Multă vreme am văzut-o plânsă din acest motiv. (...) Întrebând-o, într-o zi, cu cine a fost la Hălăuceşti, ea mi-a răspuns spontan: - "Cu Rozariul!"
Rozariul i-a fost însoţitor de drum, armă de apărare, sprijin în rugăciune, tovarăş, prieten nelipsit şi lipit de mâna ei încă din primii ani ai vieţii".
O altă trăsătură a caracterului Veronicăi, trăsătură demnă de admirat, era curajul ei, spiritul de jertfă pentru apărarea celor sfinte.
Ana Antal declară în acest sens: "Nu o vedeam mânioasă decât atunci când era insultat Dumnezeu cu înjurături şi vorbe urâte. Celor vinovaţi le atrăgea atenţia asupra păcatului lor, chiar cu riscul de a fi lovită. O dată, am sfătuit-o să-l lase în pace pe un om care înjura, pentru ca nu cumva să o bată. Ea mi-a replicat senin: - "Să văd dacă are curajul să mă lovească!". Dar, iată, acel om nervos s-a năpustit asupra ei şi a lovit-o de i-a dat sângele pe nas. Veronica a suportat cu stoicism această lovitură".
Veronica considera că orice lucru, oricât de mărunt, dacă era făcut cu vrednicie şi cu bună credinţă, poate ajuta un suflet să înainteze pe calea sfinţeniei.
În această privinţă, Ciucheş Ana din Zăpodia ne dă următoarea informaţie: "Mama Veronicăi nu prea era de părere să o lase să meargă la biserică atât de des. Atunci Veronica scotea baticul de pe cap şi arătându-l mamei sale, îi zicea: - "Uite! Îl vezi? Cu aista mă mântuiesc! Nu am nevoie de mai mult"".
Aceeaşi Ana îşi aduce aminte că: "în ziua mirului la Hălăuceşti, aflându-se în sacristie, la invitaţia sorei Electa, ajutând la împăturit hainele întrebuinţate pentru sărbătoare, Veronica rula brâie, spunându-i Angelei Pal: - "şi asta ajută la sfinţenie!"".
Eleonora Barticel ne relatează că: "Veronicăi îi plăcea mult viaţă ascunsă şi retrasă. Se străduia mult să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu.
I se părea că celelalte fete sunt mai înaintate în viaţa spirituală decât ea şi se frământa cam ce poate să facă pentru a nu pierde timpul.
Atunci când recita Rozariul, obişnuia să zică: -"Şi binecuvântat este rodul trupului tău Isus, care... să întărească în noi credinţa, să sporească în noi nădejdea şi să desăvârşească în noi iubirea!"".
În lumina celor relatate mai sus, Părintele Anton Demeter, trage următoarea concluzie: "Putem spune că Veronica întrunea toate calităţile unui suflet adevărat creştin. Era veselă, vorbăreaţă, serioasă, atunci când era vorba de lucruri sfinte. Nu iubea luxul, se purta simplu şi decent. Era o gospodină curată şi harnică. Accepta jertfe ca: postul, somn puţin, statul în poziţie nemişcată în spirit de pocăinţă. Se ruga pentru întoarcerea păcătoşilor, pentru răposaţi şi pentru sufletele din Purgator. Avea o voce frumoasă şi îşi folosea bine darurile primite de la Dumnezeu. Cânta în corul bisericii, făcea curăţenie în biserică şi împodobea altarul cu flori. (...) Nu era mândră sau încrezută, ci inteligentă, respectuoasă, vorbea cu oricine şi ştia să glumească frumos. (...) Manifesta un spirit de evlavie deosebit. Iubea rugăciunea. Avea mereu rozariul între degete, stătea în genunchi, cu capul plecat, ochii închişi, în reculegere şi adoraţie pioasă. Participa la Sfânta Liturghie aproape zilnic. Se spovedea săptămânal, se împărtăşea aproape zilnic. Făcea des Împărtăşănii spirituale. Spunea multe rugăciuni de consfinţire: "O, Marie, ia-mă sub ocrotirea ta!", o avea cusută pe o batistă. Alte rugăciuni, ca: "Vino, Isuse în inima mea!", "O, Marie, mă dau ţie, trup şi suflet pe vecie!". Îndemna mult pe copii să recite aceste scurte invocaţii. Recita cu multă evlavie Coroniţa Maicii Domnului. Participa la procesiunile pentru ploaie, la hramuri şi alte sărbători tradiţionale, religioase sau laice ale satului, împreună cu alte fete din sat. Ulterior, aveau să se facă procesiuni pentru ploaie pe locul unde a căzut martiră. (...) Nutrea o evlavie deosebită faţă de Preasfânta Fecioară Maria, căreia i se consacrase şi în ale cărei asociaţii intrase.
La o sută de ani de la inaugurarea Societăţii Neprihănitei şi 40 de ani de la fondarea Armatei Maicii Domnului, Veronica avea să se înroleze voluntar ca soldat credincios în marea mişcare spirituală adunate în jurul Fecioarei Neprihănite şi să-şi consacre în chip total şi perfect viaţa Fecioarei Neprihănite, pentru a coopera, sub călăuza ei, la evanghelizarea şi sfinţirea tuturor oamenilor, în unica Biserică. Mijloacele simple prin care Veronica realiza această operă erau mai ales rugăciunea, o viaţă creştinească exemplară, unirea cu Isus Euharisticul, oferirea zilnică a acţiunilor proprii şi prin orice acţiune validă, prin purtarea şi răspândirea Medaliei miraculoase, sprijinul cu adevărat gingaş şi matern faţă de cei slabi, bolnavi, bătrâni, neajutoraţi şi singuri. (...) Practica şi alte devoţiuni în particular, ca: Adoraţia în faţa Preasfântului Sacrament, Calea Crucii, Rozariul. (...) Era respectuoasă şi iubitoare de aproapele.

BUNĂ LA INIMĂ, GENEROASĂ ŞI MĂRINIMOASĂ

 

Expresia românească "bun la inimă" este atribuită unui om milos, omenos, înţelegător, blând, îngăduitor, iertător şi darnic faţă de semeni. Veronica a manifestat aceste calităţi cu multă delicateţe şi dragoste faţă de aproapele.Verişoara ei Maria spune despre Veronica: "Avea o inimă tare bună. Ori de câte ori venea la mine după ce m-am căsătorit, ea îmi aducea lapte, ouă şi ce mai aveau ei acasă. Odată mi-a dat un rozariu şi mă întreba uneori: - "Mai ai rozariul acela" Te rogi pe el? Să te rogi, deoarece mult ajută rugăciunea!".
"Era foarte darnică, spune Cecilia. Odată i-am cerut un anumit lucru şi ea a uitat să mi-l aducă. Şi nu ştiu de câte ori m-a rugat să o iert".Ana Pal mărturiseşte următoarele fapte: "La colţul casei lor era un păr mare şi în fiecare an făcea pere multe, din care mâncau mulţi oameni şi mai ales copiii. Veronica le ducea în poala sorţului şi le împărţea la toţi. Chiar dacă apucam să trec de casa lor, ea mă striga, dădea fuga după mine şi mă încânta fie cu pere, fie cu flori, dar mai cu seamă cu gestul ei". (...) "Întotdeauna o vedeam alături de cel care avea cea mai mare nevoie de ajutor, fie la prăşit, fie la secerat, fia la alte munci; fie la drum cu una sau alta dintre noi, fie stând cu un bolnav sau cu cineva care era singur". (...) În săptămânile dinaintea morţii, stătea noaptea cu o bolnavă chinuită atât trupeşte cât şi sufleteşte, căreia i-a fost de mare uşurare până în seara zilei de 24 august 1958".Tot în această privinţă, Bernadeta Ilieş din Nisiporeşti, adaugă: "Veronica iubea mult pe cei bolnavi. Era pe vremea aceea la noi o fată bolnavă, noi o numeam Ileana lui Ciurcică. Veronica se ducea la ea, o ajuta, o încuraja, ba chiar şi dormea cu ea. Mai pe urmă fata s-a însănătoşit, dar nu s-a mai măritat".Şi Maria Pal din Nisiporeşti declară: "Iubea şi vizita bolnavii, ca, de exemplu, pe sora Clementina şi pe Emilia. Am avut ocazia să o aud cum îi încuraja, cum îi îmbărbăta şi cum îi îndemna să se resemneze la voinţa lui Dumnezeu, spunându-le că dacă suportă cu răbdare, ei au un mare merit în faţa lui Dumnezeu şi că tocmai de aceea Isus îi încearcă, pentru că îi iubeşte. (...) Am auzit-o pe Veronica declarând: "O, de ce nu sunt şi eu bolnavă! Se vede că eu nu merit aşa ceva, de aceea Isus nu mi-a dat suferinţe trupeşti, în schimb mi-a dat altele sufleteşti şi noi trebuie să îndurăm cu curaj şi voie bună tot ceea ce ne vine din mâna Domnului!"".Din declaraţiile date, de multe persoane care au cunoscut-o, reiese faptul că Veronica era gata oricând să sufere în locul altcuiva mai slab decât dânsa.Veronica, o tânără înaltă, voinică, bine legată, semăna tatălui său care şi el era un om voinic. Nimeni nu-şi putea închipui că, de fapt, era şi ea suferindă. Numai mama ei şi, poate, încă două-trei prietene ştiau câte ceva despre starea şubredă a sănătăţii ei, deoarece nu obişnuia să se plângă nimănui cu privire la suferinţele sale.

ZEL PENTRU SUFLETE

"Ai salvat un suflet, ţi l-ai predestinat pe al tău", spune sfântul Augustin.Veronica a înţeles acest lucru şi s-a străduit să-l pună în aplicare.Iată ce mărturiseşte Eleonora Barticel: "Fiind pe câmp la muncă, o auzeam cântând uneori Psalmul 50 şi repetând de mai multe ori versetul:
"Învaţă-voi pe cei fărădelege căile Tale
şi cei nelegiuiţi la Tine se vor întoarce"".

Tot Eleonora declară şi următoarele: "Odată mergeam la biserică; plouase şi pietrele drumului, spălate de praf şi de noroi, erau parcă mai aspre. Am întrebat-o pe Veronica dacă nu o înţeapă pietricelele la picioare. Ea mi-a răspuns: "Lasă să mă înţepe; câte pietricele mă înţeapă, atâţia păcătoşi să se întoarcă"".
Dacă se întâmpla să observe momente de descurajare la prietenele ei, ea le încuraja, îndemnându-le să meargă mai departe pe drumul care au pornit, care este cel mai frumos, deoarece sunt miresele lui Isus.
Veronica avea o preocupare deosebită şi pentru sufletele celor răposaţi. Se ruga mult pentru cei trecuţi la cele veşnice şi îndemna şi pe alţii să o facă.
Iată, ce mărturiseşte Emilia Frenţ din Nisiporeşti: "O vedeam pe Veronica uneori făcând vizite în cimitir şi stând pe iarba între crucile copiilor şi se ruga pentru sufletele din Purgator".
Cea care a învăţat-o să se roage pentru sufletele din Purgator şi pentru întoarcerea păcătoşilor a fost bunică ei Zarafina.
Maria, una dintre prietenele Veronicăi mărturiseşte că: "la fel ca şi ceilalţi copii, ne plăcea să ne rugăm în cimitir. Ne jucam cât ne jucam... apoi alegeam fiecare câte un rând de cruci şi, trecând prin faţa lor, ne rugam pentru cei răposaţi".
Eleonora dă şi această mărturie: "Veronica de cum se aşeza în pat nu mai făcea nici o mişcare. Când am întrebat-o de ce stă astfel, mi-a răspuns: -"Nici în Purgator nu este nici o mişcare!". Că în Purgator este sau nu mişcare, asta nu am putea şti. Este posibil ca Veronica să fi auzit acest lucru la vreo predică. Dar, a rămâne în pat într-o poziţie incomodă şi imobilă, este, cu siguranţă, un mic Purgator pe care ea şi-l impunea singură, în spirit de pocăinţă, fie pentru ispăşirea greşelilor proprii, fie pentru a veni în ajutorul sufletelor din Purgator la care ţinea foarte mult".

SPINI ŞI LACRIMI PENTRU CER

 

Din mărturiile date despre Veronica apare că ea obişnuia să-şi impună anumite penitenţe pentru diferite cauze, ca: întoarcerea păcătoşilor, pacea şi bunăstarea în familii, în sat, vindecarea vreunui bolnav, pentru construirea bisericii noi, fiind convinsă că aici pe pământ trebuie să ne străduim să depăşim orice încercare, aşa cum o spusese Isus: "Aici pe pământ veţi trece prin multe necazuri şi încercări, dar aveţi curaj: Eu am învins lumea!" (In 16,33).O deosebită suferinţă pe care a suportat-o Veronica este cea pricinuită de hotărârea ei de a renunţa la căsătorie şi la lume.Aceeaşi Ana Pal ne declară: "Ştiu că de acasă nu-i era învoit să ducă o viaţă retrasă. De multe ori o găseam plângând şi repetând cuvintele Sfântului Francisc:

"Să râdă lumea cea stricată,
Să râdă chiar părinţii;
Căci mie Domnul îmi e Tată
Şi rude îmi sunt sfinţii".

Într-o zi am întrebat-o:

- De ce nu te-ai împărtăşit?
- Pentru că nu m-am spovedit!
- Şi de ce nu te-ai spovedit?

Şi ea nu mi-a răspuns decât cu ochii care îi jucau în lacrimi.
Ştiindu-i necazurile de acasă, i-am spus că ar fi bine să se încredinţeze conducerii unui preot... După un timp am observat la ea o schimbare: nu mai lipsea de la Sfânta Împărtăşanie".Unele prietene ale Veronicăi ne vorbesc despre starea ei sufletească.Iată ce mărturiseşte Verona: "Avea uneori ispite grele împotriva curăţiei, dar lupta cu statornicie împotriva lor".Iar Eleonora mărturiseşte că: "Deseori şi mai ales în timp de ispită repeta aceste cuvinte:

"O Marie, cu-al tău nume
Şi cu-al dulcelui Isus,
Sper să trec din astă lume
Şi să merg în ceruri sus!"

O altă mărturie în acest sens este şi cea a Cătălinei: "În iarna anului 1953-1954..., la un moment dat, văzând-o tristă şi cu obrajii aprinşi, am întrebat-o: Ce-i cu tine? Ce ai? Şi ea mi-a răspuns că suferea o secetă sufletească şi că nu se putea ruga".O altă prietenă, pe nume Maria, declară şi ea: "Când era uneori amărâtă, o vedeam cum strânge crucea de la Rozariu în mână şi privea lung la ea".
Şi sora Electa spune că Veronica: "Avea unele momente de descurajare şi era tare necăjită din cauza mamei ei care voia cu orice preţ să o căsătorească".Părintele Alois Donea dă următoarea mărturie: "Veronica a fost numai de două ori la Huşi..., pentru a mă întreba unele probleme sufleteşti. S-a întors acasă plângând, pentru că i-am cerut să o întrebe pe mama sa, când o fi liniştită, nu când e supărată, dacă e bine să se căsătorească sau nu... Ea ţinea morţiş la votul ei şi răspunsul meu a făcut-o să plângă mult. Dumnezeu o pregătea astfel pentru ceasul cel mare care a rezolvat necazul sufletesc în care ea se afla".O declaraţie edificatoare despre felul cum înţelegea Veronica să se jertfească şi să-şi mortifice trupul şi voinţa pentru intenţii bune, ne-o oferă sora Electa Bâlha într-o scrisoare din 14.I. 1984, trimisă Părintelui Anton Demeter: "Părinte, am dat peste o iconiţă simplă, cum era pe atunci, primită de la Veronica Antal, pe spatele căreia este buchetul spiritual pe care mi l-a oferit dânsa în anul 1954, ziua de 8 septembrie. Îl transcriu aici:

"Dar sufletesc.

Prin micile mele jertfe am reuşit să fac un dar mic sufletesc de ziua matale, prin Maria:
Liturghii 20
Împărtăşanii 15
Împărtăşanii spirituale 60
Ore de adoraţie 5
Rozarii 10
Vizite 30
Calea Crucii 7
Mortificaţii 15
Rozariul Sfintelor Răni 20
Ore de lucru 70
Jertfe 2000
Diferite rugăciuni 150

Şi adaugă pe iconiţă:

"Acum îl dau Mariei ca ea să culeagă ce-i uscat şi apoi să-l dea lui Isus şi El să vă dea prin el răsplata pentru apostolat, un colţişor de rai. LA MULŢI ANI! Veronica".
Ce vreau să spun prin aceasta? - continuă sora Electa. Să arăt bogăţia vieţii ei spirituale, a vieţii lăuntrice a Veronicăi. Să vii de la Zăpodia la Hălăuceşti pe jos să asculţi o sfânta Liturghie sau două, nu i-a fost uşor!
2000 de jertfe, arată că dânsa avea de luptat, indiferent în ce direcţie, deci se învingea pe sine, chiar dacă uneori nu reuşea aşa cum ar fi dorit. Asta arată însă voinţa ei fermă de a se învinge".

PRACTICAREA VIRTUŢILOR

 

Părintele Anton Demeter consemnează următoarele: "Creştinii buni, adevăraţii creştini, ştiu să-şi apere cu demnitate şi curaj credinţa lor. Ei nu se lasă impresionaţi de batjocurile şi ameninţările celor răi şi nu rămân indiferenţi în faţa păcatelor ce se săvârşesc în jurul lor, ci, cu bunătate, cu răbdare, cu tact şi hotărâre, caută să le împiedice, să le combată, să le stârpească. Cei care au cunoscut-o pe Veronica spun că a fost o fată dintr-o bucată, hotărâtă, neînfricată, bărbătoasă, curajoasă şi neabătută de la calea cea bună".Sora Rozina declară că: "Veronica avea o energie de necrezut atunci când era în joc slava lui Dumnezeu; din blândă cum era, devenea ca un leu".Chiar şi mama Veronicăi mărturiseşte că: "într-adevăr fiica ei era harnică şi conştiincioasă la treabă". (...) "O las să meargă la biserică, poate se mai roagă şi pentru mine! Când vine acasă, îmi face toate treburile, iar apoi vine să mă ajute la ogor".Mătuşa Ileana, clopotăriţa, o descrie astfel: "Nu era nici ambiţioasă, nici fudulă, era o fiinţă retrasă".Tot Părintele Anton Demeter spune că: "Cei care au cunoscut-o pe Veronica spun că vorbele, privirile, râsul, mersul şi îmbrăcămintea ei, emanau un aer plăcut şi sănătos de modestie, simplitate şi curăţenie. Toate acestea nu erau altceva decât un reflex misteric al trăirii lăuntrice şi al unirii cu Dumnezeu prin practicarea virtuţilor: "Modestia voastră, spune sf. apostol Paul, să fie cunoscută tuturor oamenilor" (Fil 4,5)".Cecilia, prietena Veronicăi din Hălăuceşti, mărturiseşte că: "Dintre toate fetele care veneau la Hălăuceşti, cel mai mult îmi plăcea de ea... Era veselă, naturală, deschisă, fără pretenţii, fără suceli şi strâmbături".O altă mărturie, în aceasta privinţă, o dă şi prietena ei Maria care spune: "Era o fată modestă, prudentă, discretă şi ştia să păstreze secretul... Dacă te întreba ceva şi nu-i răspundeai, a doua oară nu te mai întreba".
"Unora, constata Părintele Anton Demeter, slujirea lui Dumnezeu li se pare un lucru trist, plictisitor şi insuportabil. Explicaţia constă în faptul că ei nu cunosc decât exteriorul virtuţii, nu şi bucuria lăuntrică pe care o simt prietenii lui Dumnezeu.Această bucurie se răsfrânge de foarte multe ori pe chipul şi în viaţa sufletelor alese, exercitând o putere de atracţie magnetică a oamenilor către Dumnezeu. Având o asemenea bucurie lăuntrică, sufletul învinge cu mai multă uşurinţă piedicile din calea vieţii spirituale şi înaintează cu mai mare spor de calea desăvârşirii.Rugăciunea statornică, viaţa euharistică, lăsarea cu totul în braţele lui Dumnezeu, păstrarea prieteniei neîntrerupte cu Mântuitorul prin harul sfinţitor, erau pentru Veronica tot atâtea izvoare de bucurie, veselie, de seninătate, de pace şi încredere".Veronica mai şi glumea, dar, aşa cum mărturiseşte aceeaşi prietenă a ei Verona, "făcea unele glume..., dar niciodată nu jignea pe cineva cu acele glume".
Eleonora, amintită mai sus, ne povesteşte, în această privinţă, următoarele: "Îmi amintesc, cum într-o zi, când începusem să turnăm temelia bisericii noi, ea s-a culcat în şanţul cofrajului, spunându-le oamenilor să toarne ciment peste ea, pentru ca biserica, potrivit unei legende populare, să fie cât mai trainică.
- Ieşi afară de acolo, i-au strigat oamenii, căci lucrul acesta nu se face ziua în văzul tuturor, ci în mare taină.(...) Era un suflet bun, prietenoasă şi saluta de departe pe oricine. O vedeam mereu cu zâmbetul pe buze, de parcă ar fi voit să cânte".
O mărturie, cu privire la comportamentul Veronicăi Antal, ne oferă şi Părintele Iosif Pal. Cu ocazia sărbătorii Crăciunului din anul 1994, din Luizi-Călugăra, unde era paroh, scrie următoarele: "M-am hotărât în cele din urmă să vă scriu ce am văzut şi auzit despre viaţa tinerei Veronica Antal. Nu mă interesează atât de mult datele personale, ci viaţa ei spirituală, dragostea ei înflăcărată faţă de Isus din Sfânta Euharistie şi faţă de Sfânta Fecioară Maria. Cum pot dovedi acest lucru? În fiecare dimineaţă, atunci când nu se celebra Sfânta Liturghie la Nisiporeşti, mergea însoţită de alte persoane, când la Hălăuceşti, când la Barticeşti, pentru a participa la Sfânta Liturghie şi a se putea împărtăşi.
Pe drum, recitam împreună Sfântul Rozariu şi alte rugăciuni în cinstea Preasfintei Fecioare Maria, toamna ca şi iarna înotând prin noroi şi zăpadă.
Cât de mare era atunci dragostea ei faţă de Sfânta Euharistie, pe care o primea cu atâta curăţie de conştiinţă şi iubire!Dispunând de o mare forţă fizică era numită de lume "tancul".
A fost o persoană foarte hotărâtă, fidelă promisiunilor sale, statornică în toate bunele sale hotărâri, mare amatoare a Sfintei Euharistii, amatoare a Sfintei Euharistii aproape zilnic.Lucrând în învăţământ, am avut adesea ocazia să o văd îngenunchind înaintea Sfintei Euharistii, cu faţa iradiind de bucurie şi de respect faţă de Sfânta Taină şi nu rareori am văzut-o la altarul Preasfintei Fecioare Maria, unde se ruga cu atâta încredere şi fervoare.A fost o tânără foarte serioasă şi din întreaga ei fiinţă transpira o nespusă candoare.
Avea curajul răspunderii şi-n toată atitudinea ei dădea dovadă de umilinţă şi trăire profundă a credinţei, fiind atât de aproape de persoanele care o puteau conduce la Isus şi la practicarea virtuţilor sale.
În concluzie: în memoria mea a rămas ca un veritabil model de bunătate, de iubire atât de mare a castităţii, a lui Isus din Sf. Euharistie şi a Preasfintei Fecioare Maria.
Prin viaţă ei curată şi atât de înflăcărată faţă de Sf. Euharistie şi Sf. Fecioara Maria, a rămas în memoria şi viaţa mea, un model de sfinţenie şi de stăruinţă în dăruirea totală lui Isus şi nu mă tem că greşesc, dacă alerg la mijlocirea ei înaintea lui Isus pentru harul statorniciei în bine şi-n iubirea sinceră a lui Isus şi a Preacuratei".Iată şi o altă mărturie care aparţine sorei Electa Bâlha din Hălăuceşti:
"Veronica era evlavioasă şi foarte modestă în toate. Se spovedea săptămânal. Purta la piept o cruce şi rozariul nu-i lipsea. Uneori îl purta la cordon.
Desigur e greu de descris discuţiile mele cu fetele, fiindcă toate erau o încurajare spre optimism, spre "mai sus" prin "Consumatum est".
Cred că aici se cuprinde totul. Veronica a fost prima care a fost hărăzită să ajungă la "consumatum est".
Noi ceilalţi aşteptam planul şi voinţa Domnului ca să se împlinească în noi.
Da, eu mă rog să-şi ajungă Veronica cinstea pe care Sfânta Maică Biserică va voi să i-o dea pentru cea mai mare slavă a bunului Dumnezeu şi spre edificarea şi încurajarea sufletelor dornice de mai mult".
Sora Rozina adaugă şi ea următoarele: "Este adevărat că uneori mergeam cu fetele la Făgăt şi că le citeam Viaţa Bartolomeei Capitanio sau cea a Florentinei Bartic sau cea a Mariei Augustin de la Răducăneni. Despre jocul cu paiele de grâu nu-mi mai amintesc.
Este posibil ca Veronica să fi dorit să-şi facă o chilioară la capătul şurii, pentru ca acolo să poată împlini cu mai multă linişte şi reculegere programul ei spiritual, fără a fi forţată de mama ei să facă acest lucru.

Florile albastre despre care spune mama Veronicăi că au crescut de la sine pe locul unde a fost vărsat ligheanul cu apa şi sângele de la autopsie, le-am văzut şi eu: sunt toporaşi.

"MĂ DUC ÎNAINTE CU DUMNEZEU"

"Mă duc înainte cu Dumnezeu!" Aşa s-a exprimat Veronica faţă de soţii Angheluş care mergeau cu căruţa spre Hălăuceşti.Părintele Anton Demeter comentează astfel cuvintele Veronicăi: ""Înainte cu Dumnezeu" înseamnă spre casă, în Zăpodia unde fata, cu pasul zorit, se îndrepta, dar unde nu a mai ajuns niciodată.
"Înainte cu Dumnezeu" mai înseamnă spre Casa comună din Ceruri, spre care mergem cu toţii, unii în pas mai lent, alţii grăbit, ferm sau şovăitor, apăsat sau numai pe vârfuri.
Casa atât de încăpătoare a fericirii veşnice, către care unii oameni merg ţintă, iar alţii se apropie cu spatele, făcând pasul decisiv şi întorcându-se atunci când Dumnezeu îi atinge cu harul său.
"Mergi înainte cu Dumnezeu!" - sună o vorbă cunoscută. "Du-te cu Dumnezeu!" - adică însoţit de har, păzit de primejdii, fără frică, doar eşti cu Cel mai puternic însoţitor de drum, care te apără.
"Vaia con Dios!" - spune latino-americanul. Mergi cu Dumnezeu! În paza dreaptă, este o urare pe care oamenii şi-o fac unii altora înainte de a pleca la un drum lung.Şi călătoria în care plecase deja Veronica, încă de când părăsise portiţa bisericii din Hălăuceşti, unde mai zăbovise, aşa ca spre aducere aminte, călătoria la care pornise cu Dumnezeu, avea să fie marele drum fără întoarcere, marea călătorie spre Tatăl din Ceruri, spre Mirele său adorat, spre Maica Fecioară pe care o venerase clipă de clipă şi căreia i se consacrase ca roabă. Spre fericirea cerească alături de îngeri şi sfinţi, învăluită tandru de Sfântul Duh care avea să o ocrotească.
Îl purta cu sine pe Isus Euharistic. Fără să ştie de ce (şi acest lucru aveau să-l întrebe toată viaţa) tovarăşele ei de călătorie o lăsaseră în urmă.Veronica avea să se îndrepte spre Staţia Ultimă, Suprema Destinaţie, la care cu toţii ajungem azi, mâine, poimâine, dar cu nici un minut măcar întârziere, ci exact atunci când trebuie.Şi chiar dacă plecarea nu a fost liniştită, ci sângeroasă, ca orice ultimă bătălie pentru câştigarea trofeului, ea a plecat - ne place să credem - surâzând şi iertându-şi din inimă agresorul.Trăise în simplitate şi umilinţă după idealul franciscan, trăise în lume, dar fără să aparţină acestei lumi, cu inima dezlipită de bunurile sortite "ruginii şi moliilor", adunându-şi comori de virtute, movile de comori în ceruri, mii de mărgăritare.Şi, în cele din urmă, şi-a încununat trecerea cu coroana de lauri a învingătorilor.Se spune că, atunci când pleci în călătorie, trebuie să-ti pregăteşti din timp lucrurile. Îţi faci valiza, aşezi cu grijă cele trebuincioase în ea, te primeneşti, apoi aştepţi cu febrilitate ora plecării. Când porneşti, faci o cruce sau chiar mai multe şi îl rogi pe bunul Dumnezeu să te ajute să ajungi cu bine la destinaţie.Veronica era pregătită de drum. Mai mult, îl avea în sine pe Isus euharisticul, venea de la Sfânta Liturghie solemnă în care coborâse Duhul Sfânt asupra copiilor şi tinerilor din Hălăuceşti, pecete care avea să-i însemne pentru toata viaţă.Era îmbogăţită cu cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, spovedită, cu rugăciunile proaspete în inimă şi pe buze. Putea aşadar să plece liniştită la drum. Şi chiar dacă nu a ajuns la destinaţia pământească, destinaţia vremelnică a călătorilor "pe cale", este sigur că nu şi-a greşit destinaţia cerească, acolo unde era aşteptată de Tatăl.Poate că nu aşa îşi închipuise Veronica marea călătorie. Acest ultim drum pe care l-a străbătut fără oameni, ci cu "Rozariul". Îşi însuşise perfect cuvintele lui Isus: "Curaj, eu am învins lumea!"
Acum, fără doar şi poate, de la înălţimea la care se află, ne priveşte triumfătoare, dar şi duios protectoare, pe noi cei rămaşi să luptăm mai departe în această vale de lacrimi.
Ana Bursuc din Hălăuceşti îşi aminteşte cu nostalgie: "În ziua mirului, spre seară, am stat de vorbă cu Veronica la monument. Era veselă ca de obicei; Am vorbit mai multe de toate cu ea, dar nişte vorbe nu le pot uita: "Am să fac o nuntă frumoasă cum nu a mai fost!" Apoi, că niciodată, a dat mâna cu noi, ne-a sărutat, ne-a salutat şi a plecat la Mirele ei ceresc! (...) Cineva mi-a spus că ea, ca orice mireasă care se îngrijeşte de propria-i zestre, îşi cumpărase de mai înainte linguri şi străchini care să fie date de pomană la moartea ei".

ORA ÎNCERCĂRII

Acelaşi Părinte Anton Demeter consemnează următoarele: "Suntem în zi de august 1958. Zi fierbinte în care astrul străluceşte mai puternic decât niciodată. Satul Hălăuceşti se pregăteşte pentru un mare eveniment: primirea Sfântului Mir, a peceţii Duhului Sfânt cu darurile sale, de către aproximativ o mie de copii şi tineri din localitate. Pregătirile decurg normal şi e o zi care se arată a fi foarte promiţătoare. Peste tot dăinuie un aer de înţelegere şi bunăvoinţă, o atmosferă de pace specifică marilor sărbători. Şi, deodată, ca o lovitură de trăsnet o întâmplare avea să tulbure liniştea satului. Cutremurătoare şi de neimaginat. Un fapt de o cruzime inexplicabilă, care a zguduit toate satele dimprejur, aducându-le o popularitate şi o faimă nedorite pe moment, dar care, mai târziu, avea să schimbe părerea încetăţenită despre satele moldoveneşti, pentru că aceste meleaguri aveau să fie sfinţite cu sângele unei fecioare, căzută martiră pentru curăţie".
Iată şi câteva mărturii cu privire la succesiunea faptelor:Veroana Balint spune că: "în dimineaţa zilei de 24 august 1958, trebuia să sosească la Hălăuceşti, pentru a administra Sf. Mir, Monseniorul Petru Pleşca. Noi am pregătit în grabă arcuri de triumf, am pregătit altarul de la Răstignit, unde avea să se celebreze Sfânta Liturghie. Părintele Blăjuţ dirija întreaga pregătire. Mirul s-a dat afară, după Sfânta Liturghie.În timpul Sfintei Liturghii am observat că Veronica era cam palidă... După Sfânta Liturghie, Veronica a luat masa cu mine şi împreună cu alte fete, ba chiar a servit la masă".La ora 15,00, după amiaza, declară Ana, am fost din nou în biserică, iar sora Electa ne-a luat în sacristie ca să o ajutăm la împăturit hainele folosite la sărbătoare. Veronica, aşezată pe un scaun, rula brâiele albastre, iar noi împătuream albele...Aşa tristă, ca în ceasul acela, nu am văzut-o niciodată şi repede m-am indispus şi eu. Ea, observând acest lucru, mi-a spus: - "Parcă apasă ceva greu!" - "De ce, oare?" am continuat eu şi ea nu mi-a mai răspuns nimic"."Am stat de vorbă cu Veronica, declară Maricica, în ziua Mirului, după masă, în timpul vecerniei. Plângea... Pentru că era cam târziu, Veronica stătea pe gânduri, dacă să mai plece acasă sau să rămână la Verona lui Balint".Maria spune că: "În ziua în care a fost ucisă, am observat că era cam amărâtă. Am întrebat-o ce-i cu ea şi ea mi-a răspuns că nu ştie nici ea ce are, dar parcă nu-i vine să meargă acasă, şi are o inimă grea, că nu ştie ce să facă. (...) În seara zilei Mirului noi trebuia să ne întoarcem împreună acasă, adică eu, Ana şi Veronica. Dar ea ne-a spus să mergem înainte că ne va ajunge din urmă. Era pe înserate. La ieşirea din Hălăuceşti se afla o arie de grâu, unde era paznic moş Flore; dar noi ne-am văzut de drum, prefăcându-ne că nu-l vedem. Drumul era umblat şi noi nu puteam bănui un pericol. Nu se mai auzise de astfel de întâmplări până atunci.Între timp, ajungând acolo unde drumul făcea un cot, ne-a ajuns din urmă, cu căruţă, un om de la noi şi ne-a invitat în căruţă, ceea ce am şi făcut, fără a mai sta pe gânduri...La ieşirea din Hălăuceşti, Veronica avea să-l întâlnească şi ea pe moş Flore... - "Bună seara moşule!" L-a salutat ea şi l-a întrebat: - "Nu ai văzut trecând pe aici nişte fete?" - "Ba da, au trecut două proaste pe aici, fără să zică nimic".Proastele acelea eram noi două care o lăsasem pe Veronica singură pe câmp, în întuneric. Dar, la urma urmelor, cred că aşa a fost voinţa lui Dumnezeu că să-i încununeze viaţă curată şi sfântă... (...) Din căruţă aruncam mereu privirea spre Hălăuceşti, să o zăresc pe Veronica. Mai erau cam o sută de metri până la conducta de apă Timişeşti- Iaşi, când ne-am întâlnit cu cel care avea să o ucidă şi care mergea spre Hălăuceşti. În acelaşi timp, însă, am văzut-o şi pe Veronica venind grăbită spre casă, dar nu a mai ajuns".Iată şi unele declaraţii făcute de cei din familia Veronicăi: "Atunci când am primit vestea morţii Veronicăi, declară mama Iova, eram la pus cânepa în baltă, la Moldova şi la spălat rufe. De fapt nu s-a mai ales nimic din cânepa aceea, căci venind Moldova mare a dus-o la vale".Angela Albert, sora Veronicăi, îşi aminteşte: "Într-o zi, Veronica îi spuse bunicii Viroana: -"Eu am să mor înaintea matale, bunică, şi sora Rozina ştie cu ce o să mă îmbrace pe mine la moarte!".Tot mama Iova declară că: "Toate lucrurile ei frumoase, după moartea ei, le-am dat de pomană. Nu mai păstrez decât cărţile, iconiţele şi câteva lucruşoare de ale sale. L-am iertat pe făptuitor care mi-a ucis copila; i-am iertat pe toţi!
La mormântul ei nu am fost de şase ani (declaraţia este datata 06.10.1985). Tare m-aş mai duce, dar nu mai pot".Gheorghe Antal, fratele Veronicăi îşi aminteşte: "Noi aveam un ogor pe vremea aceea în apropiere de fântâna lui Vangheaua.După patru ani şi trei săptămâni de la moartea tatii, în apropiere de acest loc, la vreo 40-50 de metri de fântână, aveam să o găsim pe Veronica moartă. (...) Moşul meu Mihai poreclit Viteazul, fratele mamei, a adus-o cu căruţa acasă. I s-a făcut autopsie de către Dr. Gheorghe Budurcă şi alţi medici legişti. Era tăiată peste tot: împrejurul gâtului (16 lovituri), în palme şi la degete, trei lovituri la faţă, una în dreptul inimii, vreo şase lovituri în spate şi mai mult tăieturi în cap. Doctorii au spus că asasinul, trecând spre ziuă pe acolo şi găsind-o încă în viaţă, i-a dat ultima lovitură, mortală, dar nu-mi amintesc să fi avut gâtul tăiat, cum zic unii.În decursul anilor, de la primul proces până la al doilea, s-au perindat pe la noi pe acasă câteva sute de anchetatori, procurori şi judecători, pentru a se interesa cum a putut rămâne o astfel de crimă atâţia ani nedezlegată. Procurorii şi judecătorii care au judecat primul proces în mod fraudulos, au fost sancţionaţi. Hainele pline de sânge sunt la Bucureşti".Sora Rozina Antal mărturiseşte:"În ziua de 25 august 1958, pe la orele 10,00 dimineaţa, cineva a adus vestea cutremurătoare: -"Ştiţi că pe Veronica lui Binu a găsit-o cineva moartă în porumb?"Ştiam, continuă sora Rozina, că Veronica era plecată la Hălăuceşti deoarece se administra sacramentul Sf. Mir.Am stat din lucru şi m-am dus să văd, dar nu m-am putut apropia, căci ajunsese miliţia şi interzicea orice apropiere.M-am întors acasă şi pe drum auzeam, de data aceasta, lumea spunând: - "Ferice de ea că nu a trăit degeaba, că nu a obosit în zadar pe acest drum pe care l-a udat cu sângele ei!"Vorbeau şi copii între dânşii şi mult m-au impresionat cuvintele unor copii de 10-12 ani care spuneau: -"Vedeţi voi, aici trebuie să se facă o biserică, pentru că ea a murit martiră!"".Elena Carp, o femeie din Muncel, se dusese în seara aceea la ogorul ei din apropiere de fântâna lui Vangheauă pentru a vedea dacă nu cumva fasolea era coaptă, pentru ca a doua zi să o recolteze. "La un moment dat a auzit un glas de femeie care striga: -"Mă Mocănaş nu da, nu da! Ai să vezi ce ai să păţeşti!" S-a apropiat tiptil prin porumb, a văzut şi a auzit totul. El o lovea cu cuţitul, ea se apăra cu pantoful. O luptă pe viaţă şi pe moarte", declară Verona Ciucheş că i-a povestit feciorul Elenei Carp.Aceeaşi Verona Ciucheş adaugă: "Veronica s-a luptat cu toate puterile ei şi a strigat aşa de tare că, Anton al lui Binu, unchiul ei, a auzit strigătele din sat, fără a bănui ce se întâmpla".Revista "Pentru Patrie", nr. 3 din anul 1973 consemna în legătură cu acea crimă petrecută cu 15 ani în urmă şi rămasă până la data scrierii articolului, cu autori încă necunoscuţi: "Sculat odată cu răsăritul soarelui, Florea Iojă din Nisiporeşti, jud. Neamţ îşi mâna căii pe drumul colbăit dintre pădurea lanurilor de porumb dat în pârg. La un moment dat, omul trase de hăţuri, caii se opriră brusc. Florea Iojă coborî din căruţă, făcu vreo câţiva paşi lângă fântâna din apropiere, se opri.Întoarse apoi căruţa şi porni în galop spre locuinţa şefului de post, purtând în ochi imaginea înfricoşătoare a ceea ce văzuse. Verona lui Antal, fata văduvei din Nisiporeşti, moartă, cu faţa toată numai sânge, cu hainele lac de sânge...Şi nu mult după aceea, oamenii din Boteşti, Nisiporeşti şi Hălăuceşti, alergau spre locul numit Fântâna lui Vangheaua, să vadă, să audă, să vorbească în şoaptă şi să întrebe: "Cine? De ce?""."În dimineaţa zilei de 25 august 1958, pe la răsăritul soarelui, spune Elisabeta, eu mă aflam la smuls fasole la un ogor din apropiere de Făgăt, împreună cu nepoata mea Agneza... când iată, vedem că vine către noi pe drumul Muncelului, un om cu o traistă pe umeri şi ne zice:
-"Da nu mergeţi să luaţi mortul acela de acolo?"
-"Doamne, Maica Domnului! Ce-i cu dumneata? Despre ce om vorbeşti?"
-"Uite acolo, la fântână, este o femeie moartă!".
Nepoata mea a pornit într-acolo şi când a ajuns a găsit acolo doi copii care sosiseră cu o clipă mai devreme.Era Veronica Antal, moartă, cu faţa în jos şi cu o cruce de strujeni pe spate...".
"A doua zi după Mir, declară Verona, eu cu încă o fată păşteam vacile prin apropiere, când dintr-odată vine un om şi ne spune că Veronica lui Binu este moartă în păpuşoi. Ne-am dus acolo şi am găsit-o într-adevăr moartă... Era cu faţa în jos şi cu capul spre Barticeşti... Mâna dreaptă era întinsă în lături, iar mâna stângă sub piept; în ea ţinea rozariul... I-am ridicat capul... Sângele închegat atârna sloi de la gât la pământ. Era lovită peste tot. Pe spate avea doi strujeni în forma de cruce. Medicii i-au găsit 14 lovituri la gât şi la faţă, mâinile şi picioarele îi erau străpunse, la frunte avea încă o lovitură. Ei discutau între dânşii şi spuneau că înspre ziuă ucigaşul a trecut încă o dată pe la ea şi găsind-o vie, i-a mai dat câteva lovituri, ca să-i închidă gura definitiv...".O alta mărturie: "Cam pe la ora 10,00, spune Palona, vine călare dinspre Hălăuceşti Catană Ion şi ne spune că Veronica lui Binu era moartă în păpuşoi. Am lăsat vaca în pripon şi ne-am dus s-o vedem. Am găsit-o cu faţa în jos, cu mâna dreaptă întinsă în lături, iar pumnul mâinii stângi ţinut strâns la piept cu crucea de la rozariu. Pe spate avea doi strujeni în formă de cruce; bluza galbenă de olandină era toată îmbibată cu sânge şi găurită. Pe spate era ciopârţită toată. Mâna dreaptă era găurită şi tăiată în mai multe locuri. Avea capul descoperit şi prin păr erau grămăjoare de pământ amestecat cu sânge. La ceafă avea o tăietură mare, iar nasul îi era înfipt în pământ"."Soţul meu a pus-o în căruţă împreună cu un alt om, declară Maria, pentru a fi dusă acasă. El a văzut în mâna ei sfântul rozariu plin de sânge. Criminalul a lovit-o cu un cuţitaş care, fiind prea mic, nu a pătruns la inimă şi ea s-a chinuit mult până să moară".Moş Mihai, zis Viteazul, îşi aminteşte vecina Verona, a adus-o acasă pe nişte paie în coşul căruţei; după ce a fost luată jos, el, ţinându-se cu amândouă mâinile de drugul căruţei, se uita la paiele pline de sânge şi zicea: -"Uite suferinţele Veronicăi!""Am văzut-o şi eu, spune Iozefina, când au adus-o moartă acasă; era toată hăcuită: la palme, la piept, la gât, la burtă; muşchii de la picioare şi de la mâini erau ca nişte zdrenţe".Şi Ana ne declară, spunând: "Am văzut-o şi eu pe Veronica în seara dinaintea înmormântării. Era îmbrăcată în rochie albă, cu voal şi coroniţă pe cap, desculţă, iar pe faţă şi pe mâini purta semnele bătăliei.Am înţeles ce luptă cumplită a avut ea, atunci când am văzut pe o mare porţiune de porumb, sângele proaspăt cu care era stropit. (...)Cingolul şi scapularul i-au rămas curate, intacte; cingolul ca un scut al castităţii, iar bucăţica de scapular care îi odihnea pe piept, în jurul gâtului, ferindu-i inima de ispita păcatului".

DECLARAŢIILE MEDICILOR

 

Bernadeta, una dintre persoanele care au asistat la autopsie, spune că: "doctorii s-au minunat că la etatea de 23 de ani şi după lupta ei cea mare, au găsit-o încă fecioară".Palona îşi aminteşte şi ea. "Acasă au venit medicii şi i-au făcut autopsie în aceeaşi zi. Pe când lucrau, unul dintre ei a spus: - Toate fetele să fie cum a fost fata asta!". Un bărbat care era prin apropiere a auzit şi el pe unul din medici spunând: "Ferice de mama care te-a născut, căci fecioară ai fost şi fecioară ai rămas".Vecina Iozefina a auzit şi ea pe unul dintre medici spunând: "Cum o fi fost ea, nu ştiu. Un lucru ştiu însă că ea şi-a dat viaţa ca să se păstreze domnişoară. Ferice de ea!"

ZIUA ÎNMORMÂNTARII, ZI DE SĂRBĂTOARE

 

Clopotele au răsunat timp de trei zile, pentru a duce cât mai departe vestea morţii tragice a Veronicăi.Iată câteva marturii despre înmormântarea Veronicăi Antal: Sora Rozina, cea care a fost atât de apropiată sufleteşte de Veronica, relatează: "S-au scurs ani mulţi de atunci, dar în mintea mea îmi sunt atât de prezente acele fapte, de parcă ieri s-au petrecut. Mi-a rămas vie în suflet această fiinţă, acele răni care ne vorbesc şi astăzi, ca şi atunci"."În ziua înmormântării, spune Ana, a plouat în tot timpul dimineţii, ca şi după amiaza, aşa că nu s-a putut pregăti altarul afară. Şi atunci ne-am resemnat cu toţii spunând: -"Desigur Veronica vrea ca trupul ei să stea pentru ultima oară în prezenţa lui Isus din Sfânta Taină".Mai era ceva: fetele trebuiau să se îmbrace în alb. Aşa se obişnuia atunci la sărbători mari şi în ziua aceea era o mare sărbătoare pentru sat!Îmbrăcându-ne cu rochii, trebuia să ne şi încălţăm, lucru cu care Veronica nu cred că ar fi fost de acord. Şi, fiindcă ploaia nu înceta, ne-am prins noi şi am strigat la dânsa, promiţându-i că dacă încetează ploaia, noi tot desculţe vom merge. Şi atunci ploaia a încetat şi noi ne-am ţinut făgăduinţa şi am mers desculţe şi cu rochii albe. Şi dânsa, doar, ca şi noi, era îmbrăcată în rochie şi desculţă!Deşi printre suspine şi lacrimi, sărbătoarea a fost unică pentru sat şi în împrejurimi.Iată cum, pentru creştinul pios, moartea se transformă în cea mai mare sărbătoare, prilej de bucurie şi unire cu Cerul, cea de a doua naştere, naşterea pentru viaţa veşnică.Părintele Mihai Dămoc a vorbit frumos, nouă însă ne-a părut rău că a comparat-o cu Sfânta Agneza. Ne-ar fi plăcut mai mult asemănarea cu Maria Goretti. Părintele a fost bine intenţionat, dar poate că noi aveam dreptate".O prietenă din Barticeşti spune următoarele: "Am luat şi eu parte la înmormântarea ei, de acasă până la biserică şi apoi până la cimitir. Când am pornit spre biserică, ploua, dar curând a ieşit soarele. Mama ei plângea şi zicea: -"Veronica, ce mi-ai făcut? M-ai lăsat singură!...".Eleonora ne mărturiseşte că: "La înmormântare a luat parte atât de multă lume, încât copiii nu au mai încăput în biserică şi au rămas în curtea bisericii".Tereza ne descrie următoarele: "Sicriul în care a fost aşezată Veronica era pus pe un catafalc înalt, străjuit de patru stâlpi care, în partea de sus, erau împodobiţi cu covoare pe care erau prinse banderole cu următoarele inscripţii:

"Ai luptat cu bărbăţie,
Pentru sfânta feciorie"

şi

"Câştige sufletul tău
A Cerului mare comoară,
Fecioară martiră pe câmpul de luptă
Să-ţi fie ţărâna uşoară!
Tot la sicriul ei, îşi aminteşte Lucia, se mai puteau citi şi aceste cuvinte:

"Luptă bună am luptat
Biruinţă eu am câştigat!"

Chiar şi bădia Ghiţă, clopotarul, declară că la catafalc erau scrise şi aceste cuvinte:

"Din racla cea rece, vitează fecioară,
Tu ne vorbeşti fără încetare:
Ferice de mine c-am învins pe păgân,
Murind pe câmpul de-onoare!"

Înainte de coborârea în mormânt, Sora Rozina i s-a adresat Veronicăi spunând:

"Suntem aici noi, cele 22 de surioare ale tale, care te-au cunoscut atât de bine!Priveşte-ne pe rând pe fiecare şi spune-ne un cuvânt de rămas bun. Am aşteptat în jurul tău trei zile, ca să ne vorbeşti... Tu nu ne mai vorbeşti, dar ne vorbesc rănile tale de la mâini cu care te-ai apărat; acele răni care au înroşit rozariul cu sângele tău...Parcă auzim acea rugăciune pe care o repetai la orele de adoraţie: Atunci când trupul meu rece şi fără viaţă va fi pus în sicriu, iar apostolii Inimii Preasfinte te vor înconjura, o Inima euharistică, fie-şi milă de mine!"Te vom aştepta şi tu nu vei mai veni pe acest drum pe care l-ai călcat şapte ani de zile aproape în fiecare zi.E drept că, nu a fost fir de praf de pe acest drum care să nu fi fost călcat de tine. Poate, prin această jertfă ţi-ai împletit coroana ce ai căpătat-o. Iată că nu a fost, cum zicea lumea: pierdere de timp şi scurtare de viaţă! Cine poate înţelege scurtarea vieţii tale? Doar Cerul care a fost lângă tine în clipa cea mai amară a morţii tale. Veronica dragă, tu ne părăseşti; permite-ne să-ţi adresăm cuvintele noastre de rămas bun:
"Du-te suflet bun departe,
Ia-ţi răsplata, fericirea.
Cât de bună-i a ta moarte,
Nu-nţelege omenirea.
Costă lacrimi despărţirea,

Dar ne mângâie azi gândul Că ai terminat coroana; La răsplată îţi e rândul!"". Trupul feciorelnic al Veronicăi Antal, creat de Dumnezeu, sfinţit prin sfintele Sacramente, hrănit cu trupul şi sângele lui Cristos, aşteaptă o glorioasă înviere în ziua de apoi, pentru ca, aşa cum scria pe o banderolă de pe catafalcul ei: "A luptat cubărbăţie, Pentru sfânta feciorie!".

REACŢIA CREDINCIOŞILOR DUPĂ ÎNMORMÂNTAREA VERONICĂI

 

Părintele Anton Demeter ne oferă date cu privire la reacţia credincioşilor după înmormântarea Veronicăi. Vom face câteva spicuiri din materialul adunat de-a lungul anilor cu privire la acest subiect.
Consemnează, Pr. Anton Demeter: "Oamenii nu uită că această persoană (...) a fost pentru ei un model de trăire creştinească, de virtute aleasă, de credinţă tare ca muntele, de jertfă supremă pentru apărarea curăţiei. Instinctul lor sănătos, de oameni cu bun simţ, nu-i înşeală deoarece într-adevăr Veronica se dovedeşte a fi aproape de inima tuturor creştinilor, (spunem acest lucru şi nu ne temem că greşim!) - este invocată permanent şi numele ei (Vero Nika) - este pe buzele tuturor, tare sau în şoaptă, ei aleargă la mormântul Veronicăi ori la locul martirajului său, o cinstesc, o venerează, îi preţuiesc şi le este scumpă amintirea ei. (...)
S-ar zice că odată cu trecerea anilor amintirea ei să se şteargă, oamenii să o uite, cei bătrâni care au fost contemporani cu ea, majoritatea au murit, alţii o ştiu doar din relatările părinţilor, rudelor sau prietenilor, alţii din predicile preoţilor în biserică.
Şi totuşi, copiii şi tinerii o iubesc cel mai mult şi fac dovada zilnică a acestui ataşament faţă de ea. De ce? Pentru că şi Veronica iubea copiii şi ei simt asta. (...) Veronica le este foarte aproape copiilor din zona Moldovei. Ei îi simt permanent prezenţa binefăcătoare şi îndemnurile la învăţarea catehismului pentru Prima Sfânta Împărtăşanie, îi aud parcă glasul sonor şi melodios cântând cântece euharistice şi mariane. Şi ei, la rândul lor, îi închină Veronicăi poezii şi cântece, ceea ce înseamnă că între ei şi această fetişoară, abia ridicată din adolescenţă, s-a creat o legătură trainică şi adâncă, o legătură de iubire şi respect, de devoţiune, o taină - la care copiii şi tinerii ţin foarte mult.
Veronica le-a demonstrat cu prisosinţă că sfinţenia se poate naşte şi înfloreşte oriunde, indiferent de timp şi spaţiu şi că este posibil ca şi ei, aidoma modelului lor, să se sfinţească şi să ajungă la Cer într-o zi, dacă duc o viaţă curată şi modestă, departe de vicii şi păcat.
Veronica este o realitate vie şi vie va rămâne de-a pururi în memoria, nu numai al celor din Nisiporeşti, sau al celor din Hălăuceşti sau Barticeşti, ci în memoria tuturor care poartă numele de creştin şi care nu pot să conteste viaţa exemplară şi, ca o încununare a vieţii - martiriul ei pentru păstrarea virtuţii curăţiei. (...)
Moartea Veronicăi Antal pentru apărarea şi păstrarea virtuţii curăţiei a depăşit hotarele satului, ale judeţului şi, sperăm că într-o zi va depăşi hotarele ţării intrând în ceata aleşilor Cerului, făcându-se cunoscută în întreaga lume. (...)
Pentru a evita anumite erori, ne limităm să consemnăm faptul că la mormântul şi la locul unde a fost ucisă Veronica se fac procesiuni, pelerinaje şi că sute şi chiar mii de credincioşi, într-un avânt spontan al inimii, vin să-i aducă un cult privat şi să-i ceară mijlocirea pentru rezolvarea diferitelor lor probleme. Mormântul Veronicăi, aşa cum declară martorii, este scormonit de mulţi credincioşi care "vin şi iau pământ".
Trebuie notat faptul că, la mormântul Veronicăi, se adună creştini din toate confesiunile şi care aprind lumânări, aduc ulei pentru candelă şi se roagă pentru a fi ajutaţi de Dumnezeu prin mijlocirea Veronicăi.
Acelaşi Părinte Anton Demeter ne dă anumite informaţii cu privire la Iova, mama Veronicăi:
"O bătrână de 70 de ani, încovoiată şi anchilozată de reumatism, iese la poartă cu mare greutate, sprijinindu-se în doua beţe şi însoţită de o vecină. Îi spun cine sunt, apoi încerc să intru în vorba cu ea. Îmi face impresia unei femei dârze, hotărâte, demne şi totuşi resemnată la voinţa lui Dumnezeu.
Din când în când îi porneşte din adâncul inimii şi se desprinde de pe buze un accent de indignare împotriva asasinului, care nici până astăzi nu a venit să-şi recunoască greşeala şi să ceară iertare pentru fapta lui.
Mi-a spus, printre altele, că Veronica îi semăna ei. Despre soţul ei mi-a spus că iubea păhărelul şi că a murit cu patru ani înaintea Veronicăi.Vechea casă în care s-a născut Veronica, acoperită cândva cu stuf şi paie, mai apoi cu tablă roşie, acum e acoperită cu carton asfaltat.În capătul casei din interiorul curţii se vede un mic paravan cu ieşirea direct afară în care locuieşte bătrâna Iova. La capătul casei dinspre drum sunt câţiva copaci şi flori. Grădiniţa cu flori este despărţită de ogradă printr-un gard vechi cu scândurele. Lângă stâlpul din stânga porţii se vede o bătrână floare de liliac.Vechea şură din fundul curţii nu mai există; în schimb, părul cel bătrân, la umbra căruia Veronica torcea, cosea şi împletea vara împreună cu sora ei şi cu alte prietene, încă mai este în picioare.Casa bătrânească a bunicii Verona, ca şi fântâna din care scotea apă Veronica, se mai păstrează şi acum. (...)O dovada că sătenii nu au uitat-o pe Veronica este şi ridicarea monumentului în amintirea ei.În apropierea monumentului a fost săpată o fântână. În această privinţă, Părintele Anton Demeter ne relatează: "În ziua de 8 mai 1990 a avut loc ceremonia sfinţirii noii fântâni în prezenţa Pr. Sociu Ioan, preot pensionar de la Săbăoani, Pr. Gheorghe Cosă, vicar parohial la Nisiporeşti şi subsemnatul Pr. Anton Demeter, sosit de la Barticeşti.Credincioşii au depus la piciorul monumentului multe flori şi au aprins lumânări. S-au recitat poezii dedicate Veronicăi Antal, s-au făcut rugăciuni pentru ploaie şi pentru pace.La sfârşit s-au împărţit la fiecare din cele aproximativ 300 de persoane, ca pomană, cozonac, colaci şi lumânări, apoi lumea a plecat spre casă.În tot timpul verii, sute de oameni s-au perindat la monumentul din câmp.La 15 august, credincioşii din Barticeşti au făcut acolo o procesiune pentru ploaie.La 26 august, cu prilejul aniversării a 32 de ani de la moartea Veronicăi Antal s-au adunat din nou sute de oameni, mai ales copii şi tineri din satele vecine, pentru a cinsti memoria martirei de la Nisiporeşti".

PELERINAJE ŞI CEREMONII LA LOCUL NUMIT "VERONICA"

Voi reda, în continuare, unele declaraţii ale Părintelui Anton Demeter, cu privire la pelerinaje care au avut loc la locul numit de acum "VERONICA"."Astăzi, 25 august 1991, cu prilejul împlinirii a 33 de ani de la moartea Veronicăi Antal, sute de copii, tineri, femei şi bărbaţi din Hălăuceşti, Nisiporeşti şi Barticeşti şi-au dat întâlnire la orele 14,00 la monumentul aflat în mijlocul câmpului, la locul martiriului. Aici ne-am rugat şi am cântat împreună, iar copiii şi tinerii au recitat mai multe poezii dedicate scumpei lor eroine.Au fost prezenţi, la această sărbătoare şi câţiva preoţi: Pr. Blajuţ Eugen jr. Pr. Alexandru Gabor, Pr. Ştefan Coşa şi subsemnatul.S-au evocat virtuţile şi faptele de jertfă ale Veronicăi Antal, fiind dată ca model tuturor celor de faţă şi în chip cu totul deosebit tinerilor de astăzi"."Potrivit învoielii făcute la 9 august, astăzi, cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la martiriul Veronicăi Antal, ne-am întâlnit în câmp, mai multe sute de persoane din Nisiporeşti, Hălăuceşti, Luncaşi, Muncel, Barticeşti, Iugani şi Săbăoani, pentru a cinsti memoria Veronicăi Antal şi a ne ruga Domnului pentru ploaie, căci pământul şi plantele sunt arse de secetă.Ca şi data trecută, ne-am rugat Litania Tuturor Sfinţilor, Sfântul Rozariu şi i-am pomenit şi pe cei răposaţi. După aceea s-au recitat poezii şi s-au cântat cântece mariane şi cântări dedicate Veronicăi.M-a impresionat, în chip deosebit, prezenţa mai multor credincioşi ortodocşi din Muncel, care au participat cu multă atenţie, respect şi evlavie la programul religios.În jurul monumentului şi al fântânii a fost închis cu gard un mic teren de 4-5 ari, care la primăvară va fi amenajat ca un mic parc"."13 aprilie 1993. A treia zi de Paşti. O zi frumoasă de primăvară. La ora amiezii, aproximativ o sută de copii din Barticeşti aşteptau în faţa porţii ca să plecăm în câmp "La Veronica". Aproape toţi au adus cu ei flori pe care să le răsădim în micul parc închis din jurul monumentului şi al fântânii. Sute de flori: lalele, narcise, bujori, crini, crizanteme, gladiole, trandafiri, etc. au fost răsădite "La Veronica", iar printre ele au fost presărate: petunii, panseluţe, gura leului, ochiul boului, etc.Copii mai mari au adus cu ei hârleţe, sape şi greble, cu care am pregătit locul pentru răsădit şi semănat.Apoi, ne-am rugat rozariul, am cântat "Cristos a Înviat", cântări mariane, un cântec în cinstea martirei şi s-au recitat 2-3 poezii dedicate Veronicăi; după aceea, ne-am întors acasă în cântecele ciocârliilor şi în bucuria copiilor care îi făceau prima vizită Veronicăi, în anul acesta, la câmp".
În data de 22 august 1993, Părintele Anton consemnează:"Peste două zile se vor împlini 35 de ani de când Veronica Antal şi-a dat viaţa pentru a-şi apăra sufletul de păcat. Am dorit mult să fiu şi eu prezent cu această ocazie în câmp, la locul martiriului ei, unde nu mai fusesem de la a treia zi de Paşti. (...)Pentru prima dată în cei 35 de ani a avut loc aici în câmp, la orele 15:00, o concelebrare a Sfintei Liturghii, la care, aprecia cineva, ar fi fost de faţă în jurul a 2 000 de persoane, sosite în procesiune din satele vecine. La începutul Sfintei Liturghii Pr. Iosif Sabău a explicat celor prezenţi că Veronica Antal nu este declarată sfântă şi numai Sfânta Biserică este în măsură să se pronunţe cu privire la eroicitatea virtuţilor ei; dar, în particular, oricine poate cere de la Dumnezeu haruri prin mijlocirea ei. După celebrarea Sfintei Liturghii a fost prezentat un mic program de cântece şi poezii dedicate Veronicăi Antal. La orele 17:00 lumea s-a împrăştiat spre satele şi casele lor". (...)
O altă consemnare din anul 1994:"Comemorarea morţii Veronicăi Antal programată pentru ziua de 28 august nu s-a putut ţine din cauza ploii şi noroiului din câmp, fiind amânată pentru această duminică de 4 septembrie 1994.La orele 15,00 se afla adunat în jurul monumentului din câmp mult popor. Ne-am rugat împreună Sfântul Rozariu, apoi s-a concelebrat Sfânta Liturghie de către preoţii: Pr. Iosif Simon, Pr. Eugen Ghiuzan, Pr. Eugen Blăjuţ jr., Pr. Eugen Blăjuţ sr., Pr. Anton Farţade, Pr. Mihai Vacaru, Pr. Alexandru Gabor şi Pr. Anton Demeter.În timpul predicii a sosit şi Pr. Alois Fechet, ca trimis din partea episcopului Petru Gherghel, care a înregistrat pe camera de luat vederi această înălţătoare sărbătoare a aniversării morţii Veronicăi Antal.La orele 16,30 ceremonia a luat sfârşit şi credincioşii sosiţi aici din Nisiporeşti, Hălăuceşti, Barticeşti, Muncel, Iugani, Izvoare, s-au îndreptat spre satele şi casele lor.În cadrul ceremoniei a avut loc şi un mic program de poezii şi cântece dedicate Veronicăi Antal".Cu prilejul celei de a 38-a aniversări a morţii Veronicăi, acelaşi Părinte Anton Demeter consemnează:"Duminică 25 august 1996, din cauza ploilor şi a noroiului nu s-a putut ieşi în câmp "la Veronica" la cea de a 38-a aniversare a morţii sale. În schimb, azi, duminică 1 septembrie, deşi timpul era a ploaie, s-a adunat multă lume pentru a putea lua parte la Sfânta Liturghie concelebrată de mai mulţi preoţi veniţi cu credincioşii satelor vecine, la care s-au asociat şi cei de la Săbăoani, Gherăieşti şi Iugani.Ploaia care a început să cearnă mărunt şi apoi din ce în ce mai tare, a făcut ca Sfânta Liturghie să se desfăşoare cu o predică ceva mai scurtă ca de obicei. Cineva din popor l-a îndemnat pe Părintele Albert cu aceste cuvinte: "Vorbiţi-ne mai departe, părinte, că pe noi nu ne sperie ploaia!"Ca niciodată, la locul stropit cu sângele Veronicăi, se aflau foarte multe căruţe şi maşini, sosite cu credincioşi veniţi de la distanţe mai mari. La întoarcerea spre casă, drumurile erau pline de credincioşi".Aceste pelerinaje au loc în fiecare an, cu participarea multor credincioşi care ţin să aducă un omagiu VERONICĂI ANTAL, CRINUL ÎNSÂNGERAT şi să ceară prin mijlocirea ei anumite haruri de la Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor lor de viaţă.
Încheiem această scurtă biografie cu cuvintele aceluiaşi Părinte Anton Demeter:"Până la pronunţarea Bisericii, nădăjduim cu toţii ca acest "CRIN ÎNSÎNGERAT" de pe meleagurile moldave, aduce cinste numelui de creştin, dând mărturie sângeroasă şi slujind drept pildă tuturor creştinilor".